АвтоАвтоматизацияАрхитектураАстрономияАудитБиологияБухгалтерияВоенное делоГенетикаГеографияГеологияГосударствоДомДругоеЖурналистика и СМИИзобретательствоИностранные языкиИнформатикаИскусствоИсторияКомпьютерыКулинарияКультураЛексикологияЛитератураЛогикаМаркетингМатематикаМашиностроениеМедицинаМенеджментМеталлы и СваркаМеханикаМузыкаНаселениеОбразованиеОхрана безопасности жизниОхрана ТрудаПедагогикаПолитикаПравоПриборостроениеПрограммированиеПроизводствоПромышленностьПсихологияРадиоРегилияСвязьСоциологияСпортСтандартизацияСтроительствоТехнологииТорговляТуризмФизикаФизиологияФилософияФинансыХимияХозяйствоЦеннообразованиеЧерчениеЭкологияЭконометрикаЭкономикаЭлектроникаЮриспунденкция

ZEII CARE IUBEAU FEMEILE

Читайте также:
  1. CUPRINS
  2. UN ALEXANDRU CEL MARE AL NEOLITICULUI 12 страница

 

NEPHILIM PROIECTAREA GENETICĂ A OMENIRII ZEII-PEŞTI ISTORIA ORIGINALĂ A ORIGINII SPECIILOR

 

Vom trece acum în revistă unul dintre cele mai întunecate şi mai ruşinoase episoade din istoria lumii; chiar şi în cadrul societăţilor secrete, uneori asupra lui este trasă o perdea.

Un preot babilonian din vremea lui Alexandru cel Mare a fost unul dintre primii istorici ai lumii. Din cele câteva fragmente de text păstrate, este limpede că Berosus, la fel ca Herodot înaintea lui, a studiat numele de regi înscrise pe zidurile templelor şi arhivele secrete ale preoţilor.

Puţinele scrieri ale sale care au supravieţuit până astăzi cuprind învăţături despre originile Cerului, ale Pământului şi ale unei rase de hermafrodiţi, oamenii presexuali care se reproduceau prin partenogeneză.

Berosus spune că Pământul era locuit de o rasă primitivă. Apoi, într-o zi, pe ţărmul mării a apărut un monstru, un animal numit Oannes, „al cărui corp întreg era cel al unui peşte; sub capul de peşte avea un alt cap şi avea picioare dedesubt ca acelea de om, sub coada de peşte. Vocea şi vorbirea lui erau articulate, omeneşti; reprezentări ale lui s-au păstrat până în ziua de azi. … Monstrul obişnuia să-şi petreacă ziua printre oameni, dar pe atunci nu mânca; el le-a explicat despre litere, despre ştiinţe şi arte de toate felurile. I-a învăţat să construiască oraşe şi temple, să scrie legi şi le-a dezvăluit principiile cunoaşterii geometrice. I-a ajutat să deosebească seminţele pământului şi le-a arătat cum să culeagă fructe; pe scurt, i-a instruit în tot ce le putea îndulci felul de-a fi şi a le umaniza viaţa. … Iar când soarele apunea, monstrul Oannes se retrăgea în mare şi îşi petrecea noaptea acolo, căci era un amfibian. … Iar după aceasta au apărut şi alte animale ca Oannes.”



Relatări similare despre zei-peşti care au apărut brusc în rândul oamenilor şi le-au devenit învăţători pot fi găsite şi în alte tradiţii - de pildă legendele indiene despre Matsya, primul avatar al lui Vişnu, miturile feniciene cu privire la Dagon, cel care i-a învăţat pe oameni arta irigaţiilor, şi străvechii zei-peşti al tribului Dagon din vestul Africii. De la Plutarh, ştim că primele reprezentări ale lui Zeus îl înfăţişau ca un om cu coadă de peşte, o imagine care a supravieţuit în mitologia elenă sub chipul lui Poseidon, fratele lui Zeus.

Unii autori moderni, neiniţiaţi în tradiţia ezoterică, au considerat că această imagistică a peştilor dovedeşte că a existat o invazie a extratereştrilor în vremurile antice. S-a sugerat chiar că specia umană a fost „construită” de aceşti invadatori printr-un fel de inginerie genetică - un excelent exemplu al modului în care tradiţiile ezoterice sunt răstălmăcite de cei care doresc să le dea o interpretare materialistă.

Atunci când candidatul la iniţiere atingea stadiul corespunzător, i se dezvăluia însă adevărul în această privinţă, iar adevărul semăna bine cu cele ce urmează…

Există în Facerea un fragment care, la o primă privire, nu pare a se referi exact la aceste evenimente marine, deşi descrie o invazie a unor fiinţe venite de pe alte tărâmuri.

Facerea 6: 1-5: „Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. … În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, l-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.”

‡агрузка...

Oare ce să înţelegem din acest fragment? Expresia tradusă aici prin „fiii lui Dumnezeu” desemnează, pretutindeni altundeva în Biblie, îngeri, mesageri coborâţi din ceruri. În acest context însă, „coborârea” pare a avea conotaţii morale negative. A spune că îngerii au întreţinut raporturi sexuale cu femeile vrea oare a da de înţeles că s-au coborât- au trecut la un nivel inferior - pentru a se implica în lumea materială? Şi, eventual, că le-a plăcut prea mult?

Aşa cum spuneam, încercăm acum să desluşim unul dintre cele mai întunecate episoade ale istoriei secrete, iar aceste cinci versete ale Facerii ar fi putut rămâne absolut impenetrabile dacă evenimentele nu ar fi fost tratate mai pe larg în anticele tradiţii iudaice, îndeosebi în Cartea lui Enoh.

Acest text a dispărut din cadrul istoriei oficiale, exoterice, în anii 300-400 D. C., dar tradiţiile privind existenţa, conţinutul şi învăţăturile lui au fost păstrate de francmasonerie. Apoi, în 1773, exploratorul scoţian James Bruce a descoperit câteva fragmente ale textului, în stare precară, în unele mănăstiri etiopiene, confirmând astfel vechile tradiţii francmasonice.

Deşi nu a fost inclusă niciodată în canonul scripturilor creştine, fiind redactată în secolul al IV-lea, Cartea lui Enoh era atât de apreciată de autorii Noului Testament, încât aceştia au citat din cuprinsul ei, conferindu-i în mod evident importanţa unei scrieri sacre. Ilustrativ pentru aprecierea de care se bucura textul este faptul că Iisus Cristos i-a recunoscut ideile privind împărăţia ce va să vină şi judecata de apoi. Mai mult decât atât, expresia folosită în episodul Schimbării la Faţă, „Acesta este Fiul Meu, cel ales”, este menită să indice că Iisus Cristos era cel făgăduit de Cartea lui Enoh.

Iată ce spune acest text despre îngerii care iubeau femeile:

Cartea lui Enoh 6: 1-4: „Şi s-a întâmplat că numărul oamenilor a crescut şi oamenii au avut fete foarte frumoase. Şi îngerii, fii ai cerului, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele şi şi-au spus unii altora: «Veniţi, hai să ne luăm de soţii dintre fetele oamenilor şi să avem copii cu ele.» … Şi toţi ceilalţi împreună cu ei şi-au luat soţii, fiecare şi-a ales una şi au început să intre la ele şi să se înjosească cu ele şi le-au învăţat farmece şi magie … şi ele au rămas însărcinate.”

Mai târziu, lui Enoh i se arată cerurile, unde îngerii rebeli - numiţi Observatorii - îi cer acestuia să intervină pe lângă Dumnezeu pentru ei. Dar când el încearcă să facă acest lucru, Dumnezeu îi repudiază şi îl trimite pe Enoh înapoi:

„Şi du-te de le spune Observatorilor, care te-au trimis să vii în numele lor: Voi ar trebui să veniţi în numele oamenilor, nu ei în numele vostru.”

Apoi povestea îngerilor căzuţi este reluată cu cuvintele lui Dumnezeu şi câteva detalii suplimentare:

Cartea lui Enoh 6: 15-16: „Aşadar aţi coborât din Cerurile veşnice, înalte şi sfinte şi aţi curvit cu femeile, v-aţi înjosit cu fiicele oamenilor şi v-aţi luat soţii şi aţi făcut precum copiii Pământului şi aţi avut ca fii uriaşi. Şi măcar că eraţi fiinţe spirituale, cu viaţă veşnică, v-aţi înjosit cu sângele femeilor şi aţi avut copii cu sângele şi carnea, ca aceia care mor şi se duc. … Iar către Observatori, care v-au trimis să vorbiţi în numele lor şi care erau dinaintea timpului în Ceruri, lor să le spuneţi: «Aţi fost în Ceruri, dar toate tainele nu v-au fost dezvăluite încă, iar voi le ştiţi pe cele de nimic, iar pe acestea, în îngroşarea inimilor voastre, le-aţi făcut cunoscute femeilor şi prin aceste taine femeile şi bărbaţii aduc rău mult pe Pământ.» Deci spuneţi-le lor: «Linişte nu aveţi.» „

Epistola sobornicească a lui Iuda 6 îi descrie pe Observatori drept îngeri care „nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor”. Commodorius, un autor creştin din secolul al III-lea, scria: „Femeile care i-au sedus pe îngeri erau de o asemenea grosolănie, încât seduşii nu-şi mai puteau dori să se întoarcă în Ceruri.”

Dar dincolo de aceste aluzii ciudate, fragmentare, se află un grup de personaje bine cunoscute nouă tuturor. Când spune despre Observatori că şi-au părăsit locaşul, Epistola lui Iuda pare a se referi la ei ca la nişte păstrători ai timpului. Dar ultimul şi cel mai ilustrativ indiciu privind identitatea ascunsă a acestor „îngeri căzuţi” se află în numărul lor - şapte într-una dintre versiunile Cărţii lui Enoh.

În toate tradiţiile, şapte este numărul marilor zei ai sistemului solar. Din nou înţelegem că textul biblic conţine, printre rânduri, referiri la aceleaşi divinităţi astronomice din mitologiile greacă şi romană.

Îngerii atraşi în mod sexual de fiicele oamenilor erau de fapt zeii din Olimp.

Am văzut că Biblia include, codificată, o relatare a creaţiei în care rolurile-cheie au fost jucate de Saturn, Terra, Soarele, Venus şi Luna. Am urmat firul narativ de la stadiul pur material la cel vegetal şi apoi la primele frământări ale regnului animal. Epoca următoare va fi fost marcată de apariţia zeilor sistemului solar: Jupiter - sau Zeus la vechii greci - a devenit mai-marele tuturor zeilor. În cursul acestei ere au intrat în scenă de asemenea Marte şi Mercur.

Copil fiind, Jupiter a trebuit ferit de ochii tatălui său, Saturn; Pământul-Mamă (Geea în mitologia greacă) I-a ascuns pe insula Creta, într-o grotă subterană. Izolat de ceilalţi zei, copilul a crescut hrănit cu laptele unei capre-nimfă şi cu mierea albinelor sacre.

Pământul-Mamă l-a ascuns pe micul Jupiter deoarece se temea că Saturn şi Titanii - vlăstarele lui mai mari - îl vor ucide. Ea ştia că naşterea copilului era un semn ce arăta că domnia lui Saturn se apropia de sfârşit, iar tranziţia de la o eră la alta este întotdeauna dificilă şi dureroasă. Vechea ordine refuză de fiecare dată să se retragă atunci când i-a venit vremea.

Titanii erau executanţii lui Saturn, braţul lui înarmat. Erau mâncători ai conştiinţei. Voiau să înghită orice nouă viaţă şi să creeze ceea ce Milton, bun cunoscător al istoriei secrete, numea „un univers al morţii”.

Titanii erau duşmanii declaraţi ai lui Jupiter. Nu au izbutit să-l ucidă în pruncie, dar niciodată nu au încetat să-l atace, sporadic şi în cadrul unor crâncene bătălii, până ce Jupiter i-a înfrânt şi i-a închis sub pământ. Aceste mari forţe ale materialismului au devenit parte a structurii Terrei, iar atunci când un vulcan se trezea la viaţă şi ameninţa să erupă, anticii considerau că ele îşi arată nemulţumirea.

Odată Titanii întemniţaţi, Jupiter a devenit unicul conducător al Olimpului, regele zeilor şi divinitatea unei noi ere. Şi-a scuturat lanţurile şi întregul Pământ s-a cutremurat. El era singurul zeu suficient de puternic pentru a mânui trăsnetul.

În capodopera sa, Nunta lui Cadmus cu Armonia, scriitorul şi cărturarul italian Roberto Calasso, care a încercat să aducă la cunoştinţa publicului larg tradiţiile ezoterice privind realitatea istorică din spatele miturilor, se exprima astfel: „Olimpul întruchipează revolta lejerităţii împotriva preciziei.” Altfel spus, zeii olimpieni - Jupiter, Apolo, Marte, Mercur, Diana, Atena şi alţii - s-au răsculat împotriva limitărilor impuse de Saturn. Olimpienii zburau în văzduh pentru a face fapte magice şi a înfrânge monştri teribili. Era o epocă splendidă, spectaculoasă, care a lăsat urme adânci în memoria umană, inspirând unele dintre cele mai interesante opere de artă din istorie. Însă avea totodată un caracter sinistru, fiind o eră marcată de ambiguitate morală. Trăsnetul lui Jupiter lovea printr-o perdea deasă de testosteron, izul sălbatic al patimilor instinctuale, cruzimea primitivă a ferocităţii animalice.

Jupiter a violat-o pe Callisto şi aceasta a fost transformată într-un urs; a siluit-o pe Io, metamorfozând-o într-o viţea. L-a pedepsit pe Licaon pentru canibalism, transformându-l într-un lup. Poftele lui Apolo pentru Hyacinth au dus la preschimbarea frumoasei în floarea cu acelaşi nume, zambila, iar legătura sa carnală cu Dafne s-a soldat cu metamorfozarea acesteia în laur.

Trebuie să subliniem că toate aceste mituri au la bază proliferarea formelor naturale, răspândirea pe întreaga suprafaţă a planetei a diversităţii aproape infinite a plantelor şi animalelor, biodiversitatea care o caracterizează. Zeus nu este moral într-un sens pe care Moise l-ar fi acceptat, dar el şi supuşii săi olimpieni au regizat fecunditatea fremătătoare, creativitatea nesfârşită a lumii vii.

Cum rămâne însă cu povestea zeilor-peşti? Cum se încadrează ea în acest context?

Am văzut că multe dintre mitologiile lumii relatează istoria stranie a sosirii zeilor-peşti şi am precizat că Zeus însuşi, în cele mai vechi reprezentări ale sale, era considerat unul dintre ei. Am constatat de asemenea că miturile referitoare la Jupiter şi la ceilalţi zei olimpieni descriu proliferarea formelor de viaţă animală. Îmbinarea acestor două filoane dă naştere unei posibilităţi surprinzătoare.

S-ar putea oare ca miturile antice să fi anticipat teoria ştiinţifică modernă conform căreia viaţa animală, care avea să ducă prin evoluţie la fiinţa umană, a debutat sub forma peştilor?

Dacă ar fi adevărată, această ipoteză ar constitui o revelaţie extraordinară.

Teoria evoluţiei speciilor, propusă de Darwin, este una dintre marile realizări ştiinţifice ale istoriei, de acelaşi calibru cu descoperirile lui Galilei, Newton şi Einstein. Ar fi oare posibil ca preoţii din şcolile misterelor să fi avut cunoştinţă despre evoluţia speciilor cu mii de ani înaintea lui Darwin? Vom observa în continuare că dovezile în sprijinul acestei supoziţii - care la prima vedere cel puţin pare absurdă - sunt scrise pe cer cu litere de-o şchioapă, pentru ca toată lumea să le poată vedea.

Suntem pe cale de a descifra codul universului. Am văzut deja că primele episoade ale istoriei trebuie înţelese în termenii creaţiei bine reglementate a sistemului solar. Unul după altul, Saturn, Soarele, Venus, Luna şi Jupiter s-au alăturat efortului de a întruni condiţiile elementare care au făcut posibilă evoluţia vieţii pe Pământ. Urmărind acest proces treptat, am ajuns în zorii epocii regnului animal şi a conştiinţei, marcată de proliferarea formelor de viaţă animală.

Pentru a înţelege istoria dezvoltării acestora, trebuie să ne îndreptăm din nou atenţia spre astronomie şi, continuând şirul de evenimente despre care anticii credeau că au dus la crearea planetelor, vom ajunge la o secvenţă complexă: constelaţiile zodiacului.

Pentru antici, forţele naturii erau latente iarna şi se trezeau primăvara, când reîncepeau să-şi exercite influenţa. De aceea, constelaţia în care răsărea Soarele primăvara era foarte importantă pentru ei. Astrul zilei însufleţea constelaţia respectivă, o energiza şi îi accentua puterea de a modela lumea şi istoria acesteia.

Din cauza uşoarei înclinări a axei terestre, Soarele pare a se retrage treptat în spate, pe fondul stelelor. Vreme de circa 2 160 de ani, Soarele răsare în aceeaşi constelaţie, după care trece la următoarea. În prezent ne aflăm în Era Peştilor şi, aşa cum ştie deja aproape toată lumea, aşteptăm să intrăm în Era Vărsătorului. În vreme ce constelaţiile şi erele vin şi trec, variaţiunile simfonice ale muzicii sferelor semnalează o nouă mişcare. Ciclul forţelor însufleţitoare, al pornirilor instinctuale ce străbat cosmosul, se deplasează într-un alt plan.

În general, percepem cele douăsprezece constelaţii ale zodiacului decurgând în ordine în funcţie de lunile anului, Berbecul fiind urmat de Taur, apoi de Gemeni şi aşa mai departe. În ciclul mai amplu însă, determinat de apariţiile acestor constelaţii la echinocţiul de primăvară, ele decurg în ordine „inversă”, după Gemeni urmând Taurul, apoi Berbecul etc.

Acest fenomen este numit precesie. Specialiştii nu au căzut de acord asupra momentului în care anticii au devenit conştienţi de existenţa lui. O lucrare marcantă pe această temă este Hamlet’s Mill (Moara lui Hamlet), scrisă de profesorul de istoria şi filosofia ştiinţei Giorgio de Santillana de la Massachusetts Institute of Technology, SUA, în colaborare cu Hertha von Dechend, profesor de ştiinţe la Universitatea din Frankfurt, şi publicată la sfârşitul anilor cincizeci. Extrem de bine documentată, cartea a deschis calea unei redescoperiri a dimensiunii astronomice a miturilor, de mult uitată în afara societăţilor secrete. Autorii ei sugerează că unul dintre episoadele care ocupă un loc central în toate mitologiile şi în întreaga literatură mondială, de la Oedip rege la Hamlet - povestea fiului persecutat, care îşi înfrânge unchiul şi redobândeşte tronul tatălui său - descrie de fapt un eveniment astronomic, şi anume o eră precesională ce urmează alteia.

Dar Hamlet’s Mill conturează un model prin excelenţă static: arată că precesia este codificată într-un anumit arhetip, dar nu şi modul va. Care constelaţiile guvernatoare ne permit să organizăm diversele straturi ale mitului în ordinea cronologică corectă.

Să privim acum această înşiruire în termenii realităţii istorice aflate la baza miturilor lui Jupiter şi ale celorlalţi zei, în conformitate cu tradiţia ezoterică.

Fiindcă am privit istoria aşa cum a fost ea reţinută în mituri, îndeosebi în cele ale zeilor olimpieni, ne-am imaginat, în mod firesc, personajele ca pe nişte oameni anatomic moderni. Ar trebui să nu uităm însă că miturile reflectă înfăţişarea pe care ele ar fi avut-o privite cu ochii imaginaţiei. Pentru un ochi fizic - dacă acesta ar fi existat - ele ar fi arătat cu totul altfel.

Fiindcă aceste imagini create de imaginaţie reprezintă debutul fi dezvoltarea ulterioară a formelor de viaţă primitivă.

Dacă epoca începutului vieţii marine a fost marcată de guvernarea planetei Jupiter, înseamnă că, din punctul de vedere al precesiei constelaţiilor, a fost totodată influenţată de Peşti. Când Soarele a început să răsară în constelaţia Peştilor, o nouă formă de viaţă s-a precipitat din substanţa semilichidă de la suprafaţa Terrei. Aceasta a fost prima formă embrionică de peşte, ceva asemănător cu actualele meduze.

Anticii considerau că autorul acestui impuls evoluţionar a fost un zeu. Dacă viaţa primitivă pe Pământ - cea care, prin evoluţie, avea să ducă la apariţia omului - a luat forma unui peşte, motivul a fost acela că un zeu a adoptat forma respectivă şi, odată cu ea, a adus acest tip de viaţă pe Terra.

În mitologia egipteană, apariţia regnului animal privită ca un eveniment miraculos era asimilată cu naşterea lui Horus, cele mai vechi reprezentări ale acestui zeu, ca şi cele ale lui Jupiter, înfăţişând o fiinţă pe jumătate om, pe jumătate peşte.

Vedem deci încă o dată că grecii şi egiptenii, la fel ca iudeii, venerau aceeaşi divinitate în alte veşminte culturale.

Următoarea epocă precesională a fost prima Eră a Vărsătorului - marcată de evoluţia amfibienilor - uriaşe creaturi plutitoare, asemănătoare într-o oarecare măsură cu delfinii actuali, dar cu membre palmate şi o excrescenţă pe frunte. Această excrescenţă, numită „lanternă”, era glanda pineală, fiind prezentă şi astăzi la unele specii de reptile, precum Tuatara din Noua Zeelandă.

„Lanterna” era principalul organ de percepţie al creaturilor protoumane. Sensibilă la temperatura, ridicată sau scăzută, a altor vieţuitoare, fie ele apropiate sau îndepărtate, lanterna le putea intui natura interioară. Fiinţele protoumane puteau intui deopotrivă natura plantelor, determinând dacă erau bune de mâncat sau ca remediu al unor boli, aşa cum procedează astăzi unele animale. Şi fiindcă legile dezvoltării nu erau încă pe deplin stabilite, oamenii putea vorbi cu plantele într-un mod care, aşa cum susţin anticele epopei iudaice, putea convinge „pomii să dea rod sau grânele să crească înalte cât cedrii din Liban”. Probabil că vorbirea acestor oameni-amfibieni semăna oarecum cu mugetul cerbilor.

Ulterior, protooamenii cu lanterne în frunte au fost idealizaţi sub chipul unicornilor. Zeiţa Pământului încă le transmitea, prin clarviziune, ce anume să facă, astfel că legile naturale şi cele morale erau identice. Acest adevăr istoric este splendid reprezentat în celebra tapiserie de la muzeul Cluny din Paris, în care inorogul îşi odihneşte capul pe genunchii unei fecioare.

În memoria colectivă a omenirii, unicornul a rămas, desigur, o creatură vânată. Oamenii îşi puteau căuta apărarea pe genunchii Pământului-Mamă, dar lumea devenise deja un loc periculos. Am văzut că dorinţa existase iniţial independent de omenire, continuând să se manifeste astfel, neintegrată în tiparul protouman. Aceste dorinţe sălbatice şi libere erau balaurii şi dragonii din mitologie; ei terorizau celelalte forme ale creaţiei.

Odată ce suprafaţa mlăştinoasă a Pământului a început să se solidifice, transformându-se în uscat, a început un nou stadiu de dezvoltare a fiinţei umane. Acesta a fost debutul Erei Capricornului, când protooamenilor le-au apărut membre cu ajutorul cărora să se poată deplasa pe sol, mânaţi de dorinţele animalice incipiente.

În conformitate cu înţelepciunea antică, intrarea în scenă a lui Marte a fost cea care a dus la evoluţia animalelor cu sânge cald. Marte şi-a făcut apariţia în perioada de tranziţie dintre amfibienii asemănători cu şopârlele din Era Capricornului şi animalele de uscat din Era Săgetătorului, marcată de patrupede.

Fierul lui Marte s-a concretizat în sângele roşu şi a asigurat condiţiile care au făcut posibil egotismul - nu numai în sensul impulsului sănătos de supravieţuire. Pe măsură ce Pământul a continuat să se solidifice şi să devină mai dens şi mai uscat, dimensiunile lui s-au redus, astfel încât o creatură nu putea prospera decât pe seama alteia. Iar faptul că doar cu greu ne putem deplasa fară a vătăma sau chiar a ucide o altă fiinţă vie a fost înscris în însăşi condiţia umană. Din cauza lui Marte natura omenească are o latură crudă, care savurează această situaţie, care exultă atunci când sileşte un alt semen să se supună şi devine euforică atunci când îi domină pe ceilalţi, când îşi poate exercita voinţa fară nicio îngrădire.

Odată ce protooamenii au devenit în întregime creaturi ale uscatului, s-a impus necesitatea de a apărea noi modalităţi de comunicare. Ca rezultat al influenţei lui Mercur s-a dezvoltat cutia toracică. Tot Mercur a fost cel care a modelat membre mai zvelte şi mai potrivite pentru ca oamenii să se poată deplasa unii spre ceilalţi, să trăiască şi să muncească împreună. Mercur era, desigur, mesagerul şi scribul zeilor, numit Hermes la greci şi Thoth la egipteni. Dar era totodată zeul înşelăciunilor şi al hoţiilor.

Acest capitol s-a dorit a fi un comentariu asupra Facerii, axat pe o serie de tradiţii similare, precum cea egipteană şi cea elenă. Acest mod de interpretare şi decodificare a Bibliei a apărut în rândul neoplatonicienilor şi al primilor cabalişti, fiind susţinut de grupări precum cea a rozacrucienilor. Multe dintre ideile expuse de noi până acum pot fi regăsite în scrierile lui Robert Fludd (care a exercitat o influenţă puternică asupra Paradisului pierdut, de Milton) în secolul al XVII-lea şi, puţin mai târziu, în deja menţionatul comentariu al lui Jakob Bohme la prima carte a Bibliei, Mysterium Magnum. Efortul de elucidare a acestor comentarii şi de reformulare în termeni moderni a cunoştinţelor deţinute de rozacrucieni a fost preluat de marele cărturar şi iniţiat austriac Rudolf Steiner, Societatea Antropozofică, ale cărei baze le-a pus, fiind un veritabil urmaş al filonului rozacrucian.

Chiar şi în afara tradiţiei ezoterice însă, este recunoscut faptul că între civilizaţiile antice ale lumii se manifesta un remarcabil acord cu privire la imaginile asociate cu ordinea constelaţiilor în zodiac. Acest acord este cu atât mai interesant, am putea spune, dacă ne gândim că dispunerea corpurilor cereşti aşa cum sunt ele văzute de pe Pământ nu sugerează prin aproape nimic aceste imagini.

Realitatea este aceea că anticii recunoşteau în ordinea constelaţiilor însăşi evoluţia omenirii şi a lumii, aşa cum era ea înţeleasă şi păstrată în memoria colectivă. Pentru populaţiile străvechi, istoria lumii era scrisă în stele.

Prin urmare, ceea ce considerăm a fi o idee modernă care demontează superstiţiile antice este de fapt una cu adevărat veche. Noţiunea de evoluţie secvenţială a speciilor s-a născut cu mii de ani înainte ca Darwin să fi pornit la drum pe vasul HMS Beagle.

Istoria secretă a fost codificată în zodiac, consemnată de iniţiaţi ca Jakob Böhme şi Robert Fludd şi păstrată până în epoca modernă de organizaţii ezoterice precum francmasonii şi diverse grupări rozacruciene, dar întotdeauna, în mod deliberat, în aşa fel încât neiniţiaţii să n-o poată înţelege.

Apoi, în secolul al XIX-lea, când textele sacre ale hinduismului au început să fie traduse în limbile europene şi publicate în tiraje de masă, o mare parte din cunoştinţele ezoterice anterior atent ascunse au pătruns în conştiinţa publicului general. Fascinaţia stârnită de ele a reaprins interesul pentru Cabala şi pentru alte tradiţii occidentale, contribuind la crearea unei veritabile mode a spiritualismului. Mulţi dintre marii intelectuali ai epocii au încercat să aplice metodologia ştiinţifică la studiul fenomenelor spirituale şi spiritualiste.

În anul 1874, Charles Darwin participa la şedinţe de spiritism împreună cu romancierul George Eliot. Rivalul lui Darwin, A. E. Wallace, a luat parte la o serie de experimente controlate de spiritualism, considerând că aceste fenomene pot fi măsurate şi verificate aşa cum alte tipuri de fenomene erau măsurate şi controlate ştiinţific. După cum vom vedea în continuare, mulţi intelectuali de frunte, printre ei aflându-se şi oameni de ştiinţă, credeau că filosofia ezoterică este un domeniu al cunoaşterii în sine şi că ştiinţa şi supranaturalul vor ajunge într-o zi să se armonizeze.

Friedrich Max Müller era un tânăr german pe care Compania Indiilor de Est l-a angajat în anii 1840 să traducă Rig Veda; ulterior i-a fost oferit un post de profesor la Oxford. Müller a tradus cărţile sacre ale hinduşilor în cincizeci de volume şi astfel doctrinele ezoterice orientale au ajuns pentru prima dată la cunoştinţa publicului larg. Germanul era bun prieten cu Darwin, cu care întreţinea o corespondenţă regulată. Originea speciilor a fost publicată în anul 1859.

Conform istoriei secrete, evoluţia speciilor nu a fost un proces lin, constant, aşa cum consideră ştiinţa. Au existat meandre şi puncte de cotitură cu implicaţii majore asupra modului în care înţelegem astăzi fiziologia şi structura noastră mentală. Au existat de asemenea drumuri înfundate, false începuturi şi încercări deliberate de sabotaj. Şerpi, păianjeni, gândaci şi creaturi parazite, pe de altă parte, au prins formă sub influenţa malignă a feţei întunecate a Lunii.

În conformitate cu doctrina secretă, animalele au evoluat în formele pe care le cunoaştem astăzi sub influenţa stelelor şi a planetelor - leul influenţat de constelaţia Leului, spre exemplu, vitele de Taur. Centaurii, sirenele, faunii şi satirii erau predecesorii oamenilor actuali: impulsul de a crea fiinţa umană modernă din punct de vedere anatomic, în diverse stadii de evoluţie.

Planul cosmic viza ca toate formele biologice din lume să fie, treptat, încorporate în om, acesta urmând a fi încoronarea procesului de creaţie. Pe măsură ce conduceau omenirea tot mai aproape de anatomia umană de astăzi, zeii şi-au asumat conformaţiile parţial umane, parţial animale pe care le-au reţinut sumerienii, egiptenii, persanii şi babilonienii, până ce au ajuns la formele anatomice perfecte pe care şi le aminteau ultimele mari civilizaţii ale lumii antice: grecii şi romanii. Zeiţa planetei Venus, de pildă, era divinitatea cu cap de vacă Hathor, iar zeul planetei Mercur era Anubis cel cu cap de câine, de pe zidurile templelor egiptene. Conform tradiţiei secrete, aceleaşi fiinţe au rămas în memoria grecilor din epoca clasică, în forme mai evoluate.

Textele antice referitoare la această eră pun de asemenea un accent deosebit pe giganţi. Autorul Cărţii lui Enoh, aparţinând tradiţiei iudaice, şi Platon, din cea greacă, sunt de acord că în acele vremuri timpurii, înaintea Potopului, a apărut o rasă de uriaşi. De fapt, legende referitoare la o rasă antediluviană de uriaşi există în lumea întreagă, de la Danava şi Daitya în India, la Miaotse în China. În Dialog între Midas Frigianul şi Silenus, text de pe vremea lui Alexandru cel Mare, care s-a păstrat fragmentar, Silenus afirmă că „oamenii creşteau până la de două ori înălţimea bărbaţilor din vremea lui şi trăiau de două ori mai mult”. În conformitate cu tradiţia secretă, uriaşele statui Bamyan recent distruse în Afghanistan nu erau reprezentări gigantice ale lui Buddha, ci statui în mărime naturală ale unor uriaşi înalţi de cincizeci şi doi, treizeci şi şase şi respectiv nouă metri. Veşmintele care le dădeau înfăţişarea unor Buddha erau sculptate în ghips şi se spune că ar fi fost adăugate ulterior. În secolul al XIX-lea, s-a consemnat ceea ce credeau localnicii, anume că statuile îi înfăţişau pe Miaotse, giganţii din tradiţia chineză. De asemenea, despre celebrele statui din insula Paştelui se presupune că ar reda înălţimea reală a uriaşilor din trecut.

Totodată, să nu uităm de ciudăţeniile care s-au dovedit a fi drumuri închise pe calea evoluţiei: oamenii cu un singur picior, oamenii-liliac, oamenii-insecte şi oamenii cu coadă. Manetho, un istoric egiptean din secolul al III-lea Î. C., a consemnat miturile referitoare la vlăstarele Observatorilor, scriind că „au adus pe lume creaturi umane cu două aripi, altele cu patru aripi şi două feţe, oameni cu un trup şi două capete, alţii cu picioare de ţap şi coarne pe cap; unii aveau picioare de cal în spate şi de om în faţă; mai existau unii despre care se zice că erau tauri cu cap de om şi câini cu patru capete, a căror coadă le ieşea din spate precum coada de peşte … şi alţi monştri, tot soiul de creaturi ca nişte dragoni”.

Aceasta era, prin urmare, epoca imortalizată în marile mituri ale omenirii, cea care şi-a găsit ecou în opere ale literaturii fantastice precum Stăpânul inelelor de J. R. R. Tolkien sau cărţile din ciclul Narnia ale lui C. S. Lewis. Aceste texte constituie o răbufnire în prezent a memoriei colective din perioada în care oamenii împărţeau planeta cu uriaşi, dragoni, sirene, centauri, unicorni, fauni şi satiri. Numeroşi pitici, silfi, nimfe, driade şi alte fiinţe spirituale inferioare slujeau zeilor, iar oamenii trăiau alături de ele, se războiau cu ele şi uneori se îndrăgosteau de ele.

În istoria secretă, ultimele fiinţe care au apărut înaintea omului au fost maimuţele antropoide. Ele s-au născut fiindcă unele spirite s-au grăbit şi s-au încarnat prea devreme, înainte ca anatomia umană să fi fost definitivată. Prin urmare, susţin iniţiaţii, nu este corect să spunem că omul se trage din maimuţă, ci mai degrabă că maimuţele antropoide constituie o ramură degenerată a omenirii.

Desigur că niciuna dintre aceste creaturi fabuloase nu a lăsat vreo urmă fosilizată. Şi atunci, de ce atâtea personalităţi ale istoriei, iniţiaţi ai societăţilor secrete, au crezut în existenţa lor? De ce ar trebui o persoană inteligentă să acorde măcar un dram de atenţie acestei idei?


1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 |


При использовании материала, поставите ссылку на Студалл.Орг (0.032 сек.)