ASASINAREA REGELUI VERDE

:
  1. CEL VERDE DE DINCOLO DE LUMI

 

ISIS ŞI OSIRIS GROTA CĂPĂŢÂNII PALLADIUM-UL

 

În perioada descrisă de miturile Olimpului, zeii trăiau printre oameni. Dar istoria ultimului zeu care a domnit ca rege pe Pământ este consemnată în versiunea sa cea mai detaliată nu în mitologia elenă, ci în cea egipteană. Vechii egipteni nu se îndoiau de faptul că zeul lor cel mai important trăise odinioară printre ei, îi condusese în bătălii şi îi guvernase înţelept şi cu pricepere.

Herodot descrie astfel o vizită la templul în care se spunea că ar fi fost îngropat Osiris: Obeliscuri gigantice din piatră se înalţă în curte şi alături se află un lac artificial circular. Pe acest lac, noaptea, egiptenii pun în scenă Misterele, Ritul Negru care celebrează moartea şi învierea unei fiinţe al cărei nume nu îndrăznesc a-l rosti. Eu ştiu ce se întâmplă acolo, dar nu voi spune nimic mai mult.

Din fericire, putem completa această relatare incitantă cu povestea lui Osiris aşa cum este ea narată de Plutarh, un preot iniţiat al oracolului din Delphi, care a trăit aproximativ în aceeaşi perioadă cu Herodot. Cele ce urmează se bazează pe descrierea lui Plutarh, la care am adăugat material suplimentar, din alte surse.

Vom începe prin a ne imagina o lume măcinată de război şi frământată de monştri fioroşi şi de animale sălbatice. Osiris era un mare vânător, un Stăpân al Fiarelor- acelaşi cu Orion Vânătorul din mitologia elenă şi Herne Vânătorul din cea nordică - şi un războinic de seamă, care apăra ţara de fiarele prădătoare şi înfrângea armatele invadatoare.

Acest mare luptător a fost însă învins nu în lupta cu monştrii sau pe câmpul de bătălie, ci de duşmanul din interior.



La întoarcerea dintr-o campanie militară, Osiris a fost întâmpinat cu urale de mulţime, de poporul care îl iubea. Domnia sa, deşi ameninţată mereu de atacurile din exterior, avea să rămână în amintirea populară ca o epocă de aur, o eră a bunăstării şi fericirii sociale. Numele Osiris rezonează cu inseminarea, ourien însemnând sămânţă, spermă, iar ceea ce noi numim astăzi centura lui Orion este de fapt un eufemism, în Antichitate fiind percepută ca un penis ce devenea erect pe măsură ce noul an se scurgea. Aceste amănunte ar trebui să ne prevină că povestea care urmează are o puternică latură sexuală.

Osiris a acceptat invitaţia fratelui său, Seth, la un banchet menit să-i celebreze victoria în luptă. Unii spun că Osiris s-ar fi culcat cu frumoasa Nepthys cea cu pielea întunecată, soţia lui Seth şi sora lui Isis, consoarta eroului nostru. Aceasta înseamnă oare că Seth avea un motiv pentru a ucide? Dar poate că nici nu-i trebuia unul. Explicaţia animozităţii resimţite de acesta faţă de Osiris rezidă în chiar numele lui. Fiindcă Seth era trimisul lui Satan.

După banchet, Seth a anunţat că va fi organizat un joc. El confecţionase deja un cufăr splendid, ca un sicriu din lemn de cedru incrustat cu aur, argint, fildeş şi lapislazuli. Cel care avea să se potrivească perfect în cufăr, a declarat Seth, îl putea păstra.

Unul câte unul, invitaţii au încercat să intre în cufăr, dar fiecare era prea gras sau prea slab, prea înalt sau prea scund. În cele din urmă, Osiris s-a apropiat şi s-a întins în sicriu. Mi se potriveşte! a strigat el. Parcă mi-ar fi o a doua piele!

...

Dar plăcerea de a fi câştigat cufărul i-a fost de scurtă durată, căci Seth a pus imediat capacul, l-a bătut în cuie şi a umplut fiece crăpătură din lemn cu plumb topit, metalul lui Satan. Apoi, împreună cu servitorii săi, a dus cufărul pe malul Nilului şi i-a dat drumul pe apă.

Osiris era nemuritor şi Seth ştia că nu-l poate ucide, dar spera că astfel va scăpa de el pentru totdeauna.

Cufărul a plutit pe Nil vreme de câteva zile şi nopţi, ajungând în cele din urmă la ţărm în regiunea în care se află azi Siria. Un tamarisc tânăr care creştea acolo l-a învăluit cu ramurile sale şi, treptat, a crescut în jurul lui, închizându-l protector în trunchiul său. Cu timpul, copacul a devenit celebru pentru frumuseţea lui, iar regele Siriei l-a tăiat şi l-a sculptat în forma unui pilastru pe care l-a aşezat în mijlocul palatului său.

Între timp, Isis, despărţită de soţul ei şi deposedată de tron, şi-a tăiat părul, şi-a înnegrit faţa cu cenuşă şi a rătăcit de colo-colo, căutându-şi înlăcrimată consortul iubit. După o vreme, a intrat ca servitoare la curtea unui rege străin. (Cititorii vor remarca modul în care această legendă, iniţial un rit sacru în templele Egiptului antic, ne-a parvenit într-o formă uşor cosmetizată, aceea a basmului Cenuşăreasa.)

Dar Isis n-a renunţat niciodată la gândul de a-şi găsi bărbatul şi, într-o zi, puterile ei magice i I-au arătat într-o viziune, în cufărul din trunchiul copacului aflat chiar în palatul regelui sirian la curtea căruia slujea ea. Atunci Isis şi-a dezvăluit adevărata identitate, de regină, şi l-a convins pe rege să doboare pilastrul şi s-o lase să ia cufărul.

A plecat de acolo la bordul unui vas şi s-a oprit pe insula Chemmis, din delta Nilului. Acolo avea de gând să-şi folosească magia pentru a-şi readuce soţul la viaţă.

Dar şi Seth avea puteri magice. Împreună cu acoliţii săi malefici, vâna la lumina Lunii şi, într-o viziune bruscă, a văzut-o pe Isis ţinându-l în braţe pe Osiris. Astfel că, în timp ce ea dormea, el s-a abătut asupra cuplului de îndrăgostiţi. Hotărât ca de această dată să-şi atingă obiectivul, l-a atacat pe Osiris cu sălbăticie şi l-a tăiat în paisprezece bucăţi, pe care le-a ascuns în cele patru zări ale regatului său.

Aşa că văduva Isis s-a văzut nevoită să plece din nou la drum. (Cei familiarizaţi într-o oarecare măsură cu ritualurile francmasoneriei ştiu probabil că membrii acestui ordin se autointitulează Fiii Văduvei, în parte pentru a-şi marca participarea la căutările ei.)

Isis purta şapte văluri pentru a nu fi recunoscută de acoliţii lui Seth şi era ajutată de Nepthys, care îl iubea deopotrivă pe Osiris; aceasta din urmă s-a transformat într-un câine pentru a găsi mai uşor şi a dezgropa bucăţile din trupul lui Osiris. Ele au reuşit să le recupereze pe toate, cu excepţia penisului, care fusese mâncat de peştii din Nil.

După ce au ajuns în insula Abydos, în sudul Egiptului, noaptea, Isis şi Nepthys au alăturat părţile găsite şi le-au legat laolaltă bandajându-le cu ajutorul unei fâşii lungi de pânză albă. Prima mumie.

Apoi Isis a făurit un penis din aur şi l-a ataşat la locul lui pe corp. Nu a izbutit să-şi readucă soţul la viaţă în întregime, dar l-a înviat din punct de vedere sexual, astfel că s-a putut apleca asupra lui, atingându-i cu mişcări delicate şi învăluindu-i penisul sub forma unei păsări până ce el a ejaculat. În acest mod ea a rămas însărcinată şi aşa l-a conceput pe Horus, noul Stăpân al universului.

Crescând, Horus a răzbunat moartea tatălui său, ucigându-şi unchiul, pe Seth. Între timp, Osiris trăia în Lumea de Dincolo, ca rege şi Stăpân al Celor Morţi. Acesta este rolul în care este cel mai des înfăţişat de egipteni, de obicei cu faţa verde, învăluit în bandaje grele şi aparent imobil, dar emanând o forţă simbolizată de însemnele sale regale, purtând cârja şi îmblăciul.

Dar ce înseamnă oare toate acestea? Ce putem înţelege din ele?

La un anumit nivel, par a reprezenta succedarea constelaţiilor, în precesia echinocţiilor. Horus îl detronează pe Seth şi-i ia locul.

La un alt nivel, poate unul evident, avem de-a face cu un mit al fertilităţii legat de ciclul anual al anotimpurilor. Apariţia stelei Sirius la orizont, după ce luni întregi nu putuse fi văzută, era pentru vechii egipteni un semn că Osiris avea să învie la scurt timp după aceea şi că Nilul avea să se reverse. Mituri ale zeului suveran revenit la viaţă au circulat în lumea întreagă, de la Tammuz şi Marduk la poveştile Regilor Pescari asociate cu Parsifal şi regele Arthur. Şi toate respectă acelaşi tipar. Regele este rănit de moarte în zona genitală şi, în vreme ce el zace suferind, pământul rămâne sterp. Apoi, în primăvară, are loc o intervenţie magică, iar el învie atât sexual, cât şi într-un mod care fertilizează lumea întreagă.

De aceea Osiris era venerat în Egipt ca zeu al recoltelor şi al fertilităţii verii. Mult-dorita apariţie anuală, la răsărit, a lui Orion şi a consoartei sale, Isis - pe care noi o cunoaştem sub numele Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cer - vestea revărsarea Nilului şi deci revenirea la viaţă a lumii vegetale şi a celei animale şi umane deopotrivă, fiind în mod literal o problemă de viaţă şi de moarte. Egiptenii confecţionau mici mumii din săculeţi de în umpluţi cu cereale. Când acestea erau udate, cerealele încolţeau şi răsăreau prin pânză, arătând că marele zeu renăscuse.

Eu sunt planta vieţii, spune Osiris în textele din piramide.

Nu voi zăbovi asupra acestui aspect al lui Osiris, deoarece semnificaţia miturilor referitoare la fertilitate a devenit aproape unanim recunoscută în ultima sută de ani, de când Sir James Frazer a scris Creanga de aur. Problema este că această semnificaţie tinde să fie apreciată în detrimentul tuturor celorlalte.

Dacă populaţia Egiptului care umplea curţile templelor antice înţelegea povestea lui Osiris la acest nivel al mitului fertilităţii, trebuie spus că exista şi un alt nivel, mai înalt, cunoscut doar preoţilor din sanctuarul interior - Ritul Negru al cărui secret pretindea Herodot că îl cunoaşte.

Iar acest secret era unul istoric.

Pentru a discerne adevărul în acest sens, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra unui episod la fel de bizar şi de tulburător din mitologia elenă. Ştim de la Plutarh că în antichitate, Osiris, ultimul zeu-faraon care a stăpânit Pământul, era echivalentul lui Dionisos, ultimul zeu olimpian. Sursele nu concordă asupra originii lui. Unii specialişti susţin că tatăl lui era Hermes, alţii înaintează numele lui Zeus. Toţi sunt însă de acord cu faptul că mama micului zeu era Geea, Pământul-Mamă, şi că, la fel ca în cazul lui Zeus, ea l-a ascuns pe pruncul Dionisos într-o peşteră.

Ca şi Zeus, Dionisos reprezenta evoluţia unei noi forme de conştiinţă, pe care Titanii, şi de această dată, erau hotărâţi s-o sugrume din faşă. Şi din nou Titanii ne apar ca devoratori ai conştiinţei. Aceştia şi-au mânjit feţele cu ghips alb, pentru a-şi ascunde identitatea de fii cu chipurile negre ai zeului-cioară. Nu voiau să-l sperie pe micul Dionisos, ci să-l ademenească din leagănul ascuns într-o nişă, în fundul peşterii. Şi dintr-odată s-au năpustit asupra lui, sfâşiindu-l în bucăţi, pe care le-au azvârlit într-un cazan cu lapte clocotind, smulgând carnea de pe oase cu dinţii.

Între timp, Atena se strecurase în peşteră nevăzută şi furase inima copilului înainte ca aceasta să fie fiartă şi mâncată. I-a dus-o lui Zeus, iar el şi-a făcut o tăietură în coapsă, a îndesat inima înăuntru şi a cusut carnea la loc. După o vreme, aşa cum Atena ţâşnise gata formată din ţeasta lui, Dionisos a renăscut, şi el în toată firea, din coapsa lui Zeus.

Pentru a înţelege realitatea istorică aflată la baza acestei legende misterioase şi a poveştii paralele a lui Osiris, trebuie să ne amintim că, în această versiune a istoriei universului, materia a precipitat din mintea cosmică în decursul unor foarte lungi perioade şi a evoluat treptat, lent, spre soliditatea pe care o cunoaştem astăzi. Este de asemenea util să nu uităm că, deşi ne gândim la aceste personaje mitice, oameni şi zei deopotrivă, ca având o anatomie similară cu a noastră, aşa ne apar ei doar priviţi cu ochiul imaginaţiei.

Pentru ochii fizici ai epocii respective, lumea arăta cu totul altfel. Era lumea imortalizată în Metamorfozele poetului-iniţiat Ovidiu, când formele anatomice ale oamenilor şi animalelor nu erau definitivate în structura pe care o au acum, o lume a giganţilor, a hibrizilor şi a monştrilor. La oamenii cei mai avansaţi din punct de vedere anatomic, perechea de ochi actuali era în formare, dar lanterna lui Osiris era încă proeminentă în mijlocul frunţii, unde osul craniului nu se întărise încă.

Treptat, materia a devenit mai densă. Iar ceea ce trebuie să reţinem de aici este că, deşi materia precipitase din minte, era străină de aceasta. Pe măsură ce s-a solidificat, ea a devenit o barieră din ce în ce mai serioasă în faţa fluxului liber al minţii cosmice. Şi treptat, în vreme ce materia a căpătat consistenţă, apropiindu-se din acest punct de vedere de obiectele solide pe care le cunoaştem astăzi, s-au dezvoltat două dimensiuni paralele: lumea spirituală şi lumea materială, prima fiind percepută cu lanterna lui Osiris, iar cealaltă cu ajutorul celor doi ochi fizici.

Povestea lui Osiris/Dionisos este următorul episod şi poate cel decisiv în acest proces, când unele părţi ale minţii cosmice, ale conştiinţei universale, s-au desprins şi au fost absorbite în trupuri individuale. Calota craniană s-a osificat, închizându-se peste lanterna lui Osiris şi izolându-se astfel de mintea cosmică.

În conformitate cu înţelepciunea antică, atâta vreme cât nu existase nicio barieră către lumea spiritelor, a zeilor şi a îngerilor de deasupra, omul nu se putuse bucura de libertatea de voinţă şi de gândire care caracterizează conştiinţa umană. Dacă nu am fi fost astfel separaţi de lumea spiritelor şi de mintea cosmică, dacă însăşi construcţia noastră fizică nu ne-ar fi izolat de ea, mintea umană ar fi fost copleşită.

Aşa însă, oamenii aveau acum un spaţiu personal, în care să poată gândi.

Imaginea arhetipală a acestui model al condiţiei umane este alegoria grotei, a lui Platon. Prizonierii sunt înlănţuiţi în grotă cu faţa la un zid, fără posibilitatea de a privi în jur. Întâmplările care se petrec afară, dincolo de gura peşterii, aruncă pe zid umbre pe care prizonierii le cred a fi realitatea.

Acesta este un model al filosofiei numite idealism, conform căreia mintea cosmică şi gândurile sau fiinţele-gând emanate de ea (ideile) constituie realitatea superioară. Obiectele fizice, pe de altă parte, sunt doar umbre sau reflexii ale acestei realităţi superioare.

Fiindcă ne-am îndepărtat mult de epoca în care oamenii credeau în idealism, ne este dificil să-l apreciem ca pe o filosofie de viaţă, fără a-l considera doar o teorie seacă. Dar cei care credeau în el percepeau lumea într-un mod idealist şi îl considerau un proces istoric.

Teoreticienii ignoră în general nivelul de semnificaţie surprinzător de literal al alegoriei lui Platon. Grota despre care vorbim este calota craniană. Craniul este o incintă întunecată, osoasă, acoperită de piele. Platon era un iniţiat, conştient de mecanismele delicate de umbre şi reflexii produse în interiorul craniului uman, fiziologia şi psihologia oculte ale doctrinei secrete.

Caracteristica definitorie a vieţii umane, reuşita ei de vârf, ca şi a universului, este capacitatea de a gândi. Creierul este cel mai complex, cel mai subtil, mai misterios şi cu adevărat miraculos obiect fizic din universul cunoscut. Iar în conformitate cu doctrina secretă, cosmosul a creat creierul uman pentru a se putea gândi la sine însuşi.

Pentru a înţelege ceea ce analizăm aici, este esenţial să renunţăm la modul materialist de a gândi şi de a aborda lucrurile privindu-le, dacă putem spune aşa, pe la celălalt capăt al telescopului. Dacă sunteţi idealist, înseamnă că aveţi credinţa că universul a fost creat de Mintea cosmică pentru minţile umane. Mai precis, credeţi că Mintea cosmică a creat universul material pentru a conferi minţii umane structura pe care o are astăzi.

Istoria idealistă a creaţiei este istoria acestui proces, iar marile evenimente din cuprinsul ei au aşezat la locul lor Soarele, Luna, planetele şi stelele. Conştiinţa umană are în prezent structura pe care o are deoarece corpurile cereşti sunt dispuse deasupra noastră aşa cum sunt dispuse.

Odată ce Luna s-a aflat în locul potrivit pentru a reflecta pe Pământ lumina Soarelui, iar acest proces a fost reprodus în microcosmosul craniului uman, odată ce materia a devenit suficient de densă pentru ca mintea umană să fie izolată, s-a atins punctul în care anatomia şi conştiinţa omului au dobândit forma pe care o cunoaştem astăzi. Condiţiile elementare necesare pentru ca fiinţa umană să poată reflecta - să poată gândi - erau deci îndeplinite.

A mai rămas însă de discutat o problemă.

În istoria secretă, această evoluţie are totodată o dimensiune specific sexuală. Preoţii misterelor credeau că, pe măsură ce lanterna lui Osiris s-a retras sub învelişul osos al craniului şi a ocupat poziţia pe care o are astăzi glanda pineală, a început să iasă în relief penisul. Conform învăţăturilor antice, penisul a fost ultima parte a corpului uman care a dobândit forma şi structura actuale, cărnoase, acesta fiind motivul pentru care artiştii familiarizaţi cu doctrina societăţilor secrete, ca Michelangelo şi Signorelli, confratele iniţiat al lui Leonardo da Vinci, confereau penisului, în reprezentările personajelor mitologice, un aspect vegetal.

Ajunşi în acest punct de cotitură al istoriei, când penisul a devenit carne, oamenii nu se mai puteau înmulţi prin vechea metodă a partenogenezei, specifică plantelor. Astfel, omenirea a cedat cu totul în faţa sexualităţii animalice.

Iar de aici s-a deschis calea unei a treia dimensiuni, teribile.

Oasele umane s-au rigidizat, căpătând un caracter material. Craniul a devenit ceva pe jumătate viu, pe jumătate mort. Aceasta este baza unei axiome a doctrinei secrete care susţine că începutul morţii a fost naşterea gândirii.

În conformitate cu înţelepciunea secretă, există o opoziţie fundamentală între viaţă şi gândire. Procesele vii din organismul uman - digestia, respiraţia şi fenomenele specifice creşterii, spre exemplu - decurg în mare parte inconştient. Iar dimensiunea conştientă, gânditoare, a omului este posibilă doar printr-o suprimare parţială a acestor procese vitale. Organismul uman deturnează forţele care la animale sunt utilizate pentru creştere şi structurare biologică, şi le canalizează pentru a crea condiţiile necesare gândirii. Se spune că acesta este motivul pentru care oamenii sunt, comparativ cu animalele, fiinţe bolnăvicioase. Gândirea este un proces letal, limitând atât dezvoltarea, cât şi longevitatea.

În stadiul de creaturi vegetale, protooamenii nu aveau experienţa morţii. Când au început să dobândească însă caracteristici animale, au resimţit gustul morţii, ceva asemănător cu somnul plin de vise. După. O vreme, se trezeau din nou în lumea materială. Dar acest somn nu le mai oferea învigorarea mult-dorită, oricât de profund ar fi fost. Pe măsură ce oasele umane şi Pământul în sine s-au rigidizat, dobândind structura pe care o au astăzi, omul a început să se deplaseze mai puţin liber, şi chiar cu durere. Strigătul morţii căpăta o sonoritate tot mai puternică, până ce, în final, a devenit aproape asurzitor.

Somnul s-a adâncit până ce a căpătat aparenţa morţii, după care s-a transformat în moarte.

Oamenii erau acum prinşi în ciclul sălbatic al vieţii, morţii şi renaşterii, ciclu în care orice fiinţă trebuie să moară pentru a face loc unei noi generaţii. Lumea ajunsese într-un loc în care trebuia ca părinţii să moară pentru a lăsa loc fiilor, iar regele trebuia să moară pentru a lăsa cale liberă unui succesor tânăr şi viguros. Cărturarii au izbutit să coreleze textele existente cu sculpturile din zona piramidei în trepte de la Karnak, lângă Cairo, pentru a înţelege ce anume se petrecea în cadrul ritualurilor Heb-Sed care aveau loc aici. După ce participa la o ceremonie a morţii şi renaşterii într-o încăpere subterană, faraonul înviat ieşea într-o curte din incinta templului. Acolo urma să treacă printr-o serie de teste de forţă, inclusiv alergarea cu un taur, pentru a demonstra că - aşa cum striga de fapt în mod ritualic - Sunt liber să alerg prin ţară. Dacă nu reuşea să treacă aceste teste, faraonul avea parte de o moarte la fel de sângeroasă precum cea a taurului. Un călător britanic din secolul al XIX-lea ne-a lăsat următoarea relatare de la faţa locului a sacrificării unui zeu-taur în India: Când e dată lovitura ce desprinde capul de trup, chimvalele sună, tobele bat, cornul răsună şi toţi participanţii, strigând, îşi mânjesc trupurile cu sânge, se tăvălesc în el şi, dănţuind ca nişte demoni, îşi însoţesc dansul cu cântece, aluzii şi gesturi obscene.

Ceva asemănător trebuie să fi văzut şi Herodot, dacă i s-a permis să urmărească Ritul Negru al egiptenilor. În punctul culminant al ceremoniei de iniţiere pe care am descris-o, candidatul ar fi fost şi el martor la ceva similar: moartea unui mare zeu.

Condiţia omului se schimba din multe puncte de vedere. Am ajuns astfel la un punct de inflexiune în istoria secretă a lumii, când materia precipitată din mintea cosmică se solidificase într-o asemenea măsură, încât craniul uman dobândise deja în mare parte forma pe care o are astăzi. Dar cel de-ai treilea ochi era încă mult mai activ decât este în prezent. Percepţiile lumii materiale erau la fel de vii ca acelea ale planului spiritual.

Un om care intră în sala tronului priveşte un alt om aşezat în faţa lui - sau ceea ce pare a fi un om. Deşi omenirea nu mai avea acces nelimitat la lumea spiritelor, pe atunci individul îl putea privi pe rege cu al treilea ochi şi, dacă o făcea, era posibil să vadă un zeu aşezat pe tron.

Cea mai amplă mărturie istorică a capacităţii pierdute a omului de a folosi acest dublu mod de percepţie se regăseşte în Bhagavad Gita. Un conducător de car de luptă pe nume Arjuna era frământat de îndoieli în ajunul unei bătălii. De aceea Krişna, conducătorul pe care avea să-l reprezinte în luptă, îi permite să-l vadă cu ochiul viziunii interioare în forma sa divină, supremă. Tremurând de veneraţie şi uimire, Arjuna percepe ochii lui Krişna ca fiind Soarele şi Luna, vede că zeul umple Cerurile şi Pământul cu strălucirea a o mie de sori, că este venerat de nenumăraţi alţi zei şi că în el rezidă toate minunile universului. Apoi Krişna îşi reia forma umană şi îşi arată chipul blând, pentru a-l linişti pe îngrozitul Arjuna.

Probabil că aceeaşi experienţă era trăită de cel ce intra în sala tronului său din Teba. Jakob Böhme numea lumea pietrei sculptate, a lemnului cioplit, a veşmintelor regale şi a cărnii Lumea de Afară. Şi expresia se dorea a fi peiorativă. Böhme ştia că lumea interioară, accesibilă celui de-ai treilea ochi, este cea reală. Iar în lumea sângeroasă, chinuitoare şi scăldată în moarte în care s-au pomenit aruncaţi, de ea s-au agăţat adepţii lui Osiris.

Prin urmare, mitul lui Osiris are numeroase înţelesuri ascunse, dar mai presus de toate este un mit al conştiinţei. Din el aflăm că toţi trebuie să murim, dar numai pentru a renaşte. Osiris revine la viaţă nu într-o existenţă obişnuită, ci într-o stare superioară de conştiinţă. Nu voi putrezi, proclamă el în Cartea morţilor, nu mă voi descompune, nu voi cădea pradă viermilor, îmi voi păstra fiinţa, voi trăi, voi trăi. Remarcăm şi de această dată formularea, noţiunea de renaştere ce ar putea părea ciudat de familiară creştinilor. Fiindcă Osiris constată aici că are ceea ce creştinii numesc viaţă veşnică.

În povestea lui Osiris am văzut cum forţele sexului, morţii şi gândului au devenit mai strâns împletite, pentru a crea acel atribut unic care este conştiinţa umană. Înţelepţii din Antichitate şi-au dat seama că moartea şi sexualitatea sunt necesare pentru ca gândirea să poată exista, şi fiindcă au înţeles modul în care aceste forţe s-au întrepătruns în cadrul unui proces istoric, au înţeles totodată că gândirea conştientă poate fi utilizată pentru a manipula forţa sexuală şi pe cea a morţii astfel încât să poată fi atinse stări de conştiinţă superioare. Încă din cele mai vechi timpuri, aceste tehnici au fost unele dintre cele mai bine păstrate secrete ale şcolilor misterelor şi ale societăţilor secrete.

Vom analiza în detaliu asemenea tehnici puţin mai târziu; toate acestea sunt însă dificil de înţeles pentru noi, fiindcă tindem în general să percepem sexualitatea în termeni pur materialişti. Este foarte greu, spre exemplu, să privim reprezentările falusurilor de pe zidurile templelor egiptene şi hinduse şi să ne imaginăm ce anume urmăreau ele să transmită, cum ar fi trebuit să fie interpretate, deoarece în epoca modernă, spiritualitatea a fost aproape complet eliminată din problemele de natură sexuală.

În lumea antică, sperma era considerată o expresie a voinţei cosmice, forţa generativă ascunsă, principiul structurant al întregii vieţi. Se credea că fiecare dram de spermă conţine o particulă din prima materia din care sunt făcute toate, o particulă ce poate exploda cu o forţă incredibilă, pentru a forma un nou macrocosmos. Adolescenţii de azi resimt poate un vag ecou al acelui sentiment străvechi, când primele impulsuri ale sexualităţii aduc cu ele senzaţia unei noi intensităţi, a unei chinuitoare dorinţe de a îmbrăţişa lumea întreagă.

Dorinţa însă este totdeauna predispusă la degradare. Lucrul pe care îl dorim îl şi posedăm, în imaginaţie. Dorinţa solidifică. Atunci când simţim dorinţă pentru cineva, îl reificăm, pentru a folosi un termen împrumutat de la Jean-Paul Sartre; vrem să-l supunem voinţei noastre, iar aceasta este influenţa Spiritului Opoziţiei.

Din perspectiva universului de tip mintea-înaintea-materiei, această degradare a celorlalţi prin modul în care îi percepem poate fi adevărată în sens literal: modul în care îi privim pe ceilalţi le afectează structura fiziologică şi chimică.

Ştiinţa modernă ne-a învăţat să considerăm impulsul sexual ca pe ceva impersonal, ceva ce are o voinţă independentă de a noastră, ca expresie a instinctului de supravieţuire al speciei. Şi pentru antici, dorinţa sexuală era expresia unei voinţe mai presus de cea a individului. Ei considerau că sexualitatea ne ghidează spre clipele decisive din viaţă, fiindcă înţelegeau că sexul hotărăşte în familia cui ne naştem, dar şi persoanele către care suntem atraşi.

În lumea antică, un bărbat ce privea o femeie pe care o dorea se simţea uneori pradă unei dorinţe copleşitoare, înspăimântătoare. Ştia că restul vieţii lui va fi decis de răspunsul ei. Ştia de asemenea că rădăcinile dorinţei lui erau foarte, foarte adânci, avându-şi originea cu mult înainte de viaţa lui actuală. Ştia că dorinţa sexuală care îl îndreptase spre ea nu era pur biologică, aşa cum considerăm noi astăzi, ci avea şi alte dimensiuni, spirituale şi sacre. Dacă planul dragostei îl ghidase spre întâlnirea cu ea, însemna că marii zei din ceruri pregătiseră pentru ei această experienţă vreme de milenii, în decursul multor încarnări.

Astăzi ştim că, atunci când privim o stea îndepărtată, vedem de fapt ceea ce a existat cu foarte mult timp în urmă, fiindcă luminii ei i-a trebuit o vreme îndelungată ca să ajungă pe Terra. Anticii cunoşteau însă şi un alt adevăr, acela că atunci când îşi contemplau propria voinţă, vedeau de fapt ceva format cu mult timp înainte de a se naşte ei. Ştiau de asemenea că, de fiecare dată când simţeau că se contopesc cu altă fiinţă umană în actul sexual, era implicat mersul unor constelaţii întregi. Şi mai ştiau că felul în care făceau dragoste va exercita un efect asupra universului vreme de milenii de-a rândul.

Atunci când facem dragoste interacţionăm cu marile puteri cosmice şi, dacă decidem să procedăm astfel în mod conştient, putem lua parte efectiv la actul magic în sine. La acest element magic al raportului sexual se referea Rilke atunci când scria că doi oameni unindu-se în noapte invocă viitorul.

Mai există încă o întorsătură în legenda lui Osiris, o umbră întunecată într-o poveste şi aşa sumbră. Am văzut că Isis avea o soră, pe Nepthys, şi că între ea şi Osiris s-ar fi manifestat o anume necuviinţă de natură sexuală. Mai târziu însă, zeiţa şi-a folosit puterile magice pentru a o ajuta pe Isis să caute fragmentele de trup ale lui Osiris şi să le reunească. Prin urmare, Nepthys reprezintă o formă întunecată a înţelepciunii, căzută în păcat, dar capabilă de izbăvire. În creştinism, acelaşi personaj, acelaşi impuls spiritual, apare sub chipul Mariei Magdalena. Am urmărit până acum istoria căderii în păcatul originar şi am văzut că nu a fost vorba despre căderea spiritului uman în lumea materială preexistentă - aşa cum ne închipuim atât de des şi cu atâta uşurinţă - ci despre una în care corpul omenesc a devenit mai dens, pe măsură ce lumea materială îşi mărea şi ea densitatea.

Trăim într-o lume căzută. Aşa cum există nenumărate spirite care ne ajută să ne dezvoltăm şi să evoluăm, la fel există altele, tot atât de numeroase, care se străduiesc să ne distrugă şi pe noi, şi însăşi ţesătura lumii noastre. În mitologia creştină şi în doctrina secretă a Bisericii, Pământul a suferit şi a fost pedepsit pentru cădere, spiritul fiindu-i închis adânc în lumea din interiorul său. Uneori numită Sophia, îndeosebi în tradiţia creştină, această înţelepciune poate fi atinsă doar atunci când coborâm în locurile întunecate şi demonice ale Pământului, dar şi ale noastre. Din cauza lui Nepthys - adică a Sophiei - trebuie ca toţi să ajungem în cele mai adânci străfunduri, să trăim tot ce viaţa are mai rău de oferit, să ne luptăm cu propriii noştri demoni, să ne testăm intelectul până la limitele sale şi să ajungem dincolo de nebunie.

Ştim de la Plutarh că în Antichitate Isis era identificată cu Atena, zeiţa elenă a înţelepciunii. Ea avea o soră vitregă, o fată cu pielea întunecată numită Pallas, pe care o iubea mai mult decât pe oricine altcineva. Lipsite de orice grijă, se jucau pe câmpiile Anatoliei, alergând, hârjonindu-se şi luptându-se în glumă cu suliţe şi scuturi. Într-o zi însă, Atena a fost neatentă, a alunecat şi, din greşeală, a înfipt suliţa în Pallas şi a ucis-o.

De atunci şi-a luat numele Pallas-Atena, pentru a recunoaşte acea parte întunecată din propria-i fiinţă, aşa că, dintr-un punct de vedere, Nepthys era latura întunecată a lui Isis. De asemenea, pentru a-i păstra amintirea, a cioplit din lemn negru o statuie ce o reprezenta pe Pallas.

Statuia, numită Palladium, sculptată de mâna unei zeiţe şi stropită cu lacrimile ei, era venerată în Antichitate ca un obiect având puterea de a schimba lumea. Câtă vreme locuitorii Anatoliei au păstrat-o în capitala lor, Troia a fost cel mai important oraş din lume. Dar grecii voiau să ştie şi ei ce cunoşteau troienii, iar când au pus stăpânire triumfători pe statuie, au devenit ei conducătorii lumii. Mai târziu, Palladium-ul a fost îngropat ceremonios sub pământul Romei, până ce împăratul Constantin l-a mutat la Constantinopol, acesta devenind centrul spiritualităţii mondiale. Se spune că în prezent statuia se află ascunsă undeva în estul Europei, acesta fiind motivul pentru care în ultima vreme puterile francmasonice au încercat să obţină controlul asupra regiunii respective.

Cultul lui Nepthys împreună cu echivalentele sale greceşti şi creştine formează unul dintre cele mai întunecate şi mai puternice curente din ocultism. Forţe extraordinare, ca acestea, modelează chiar şi astăzi istoria lumii.

ERA SEMIZEILOR ŞI A EROILOR

 

CEI ANTICI AMAZOANELE ENOH HERCULE, TEZEU ŞI IASON

 

Când Herodot s-a arătat nedumerit cu privire la straniile statui de lemn ale faraonilor care domniseră înaintea oricărui rege uman, preoţii egipteni i-au spus că nimeni nu poate înţelege această istorie fără a avea cunoştinţă despre cele trei dinastii.

Dacă ar fi fost un iniţiat al şcolilor misterelor, Herodot şi-ar fi dat seama că cele trei dinastii erau, în ordine, prima generaţie de zei creatori - Saturn, Reea, Uranus - a doua generaţie formată din Zeus, fraţii lui şi copiii lor, precum Apolo şi Atena, şi în cele din urmă generaţia semizeilor şi eroilor. Despre aceasta vom vorbi în capitolul de faţă.

Pe măsură ce densitatea materiei creştea, şi deoarece între ea şi spirit exista o relaţie de respingere, zeii au devenit o prezenţă tot mai puţin constantă. Cu cât o divinitate era mai înaltă, mai inefabilă, cu atât îi era mai greu să-şi facă loc în reţeaua tot mai strâmtă a necesităţii care guverna Pământul. Zeii mari, precum Zeus sau Pallas-Atena, îşi făceau simţită prezenţa şi interveneau direct în problemele oamenilor numai în situaţii de criză.

În şcolile misterelor, iniţiaţii învăţau că o schimbare decisivă în acest sens a survenit aproximativ în 13000 Î. C. Din acel moment, divinităţilor de rang înalt le-a devenit greu să coboare mai mult de nivelul Lunii. Vizitele lor pe suprafaţa Pământului s-au rărit şi şi-au scurtat durata. Se credea că într-una dintre aceste vizite au lăsat în urmă, din greşeală, bizarul vâsc, o plantă ce nu poate creşte în solul terestru, dar se dezvoltă în mod natural pe Lună.

Fără prezenţa zeilor cei mari care să-i ţină în frâu, urmaşii lui Saturn, închişi în peşterile subterane, au început să se furişeze din nou la lumină, invadând suprafaţa Pământului şi vânând oameni. De asemenea, monştri marini ieşeau din apă şi-i înhăţau pe cei care se aventurau prea departe de ţărm. Uriaşii furau vite şi uneori mâncau carne de om.

Războaie crâncene au izbucnit între oameni şi oştile celorlalte creaturi - reminiscenţe ale epocii anterioare. Lupta dintre lapiţi, un trib de cioplitori de cremene, şi centauri a fost imortalizată pe friza Parthenonului atenian. Centaurii fuseseră invitaţi la nunta căpeteniei lapiţilor, dar vederea trupurilor albe, neacoperite de păr, ale femeilor lapite le-a aprins poftele. Au răpit mireasa şi au siluit-o, aceeaşi soartă având-o pajii şi domnişoarele de onoare. În lupta care a urmat, a fost ucis un rege lapit şi astfel a început un conflict ce avea să dureze generaţii întregi.

Când oasele s-au îngroşat, lumea animală a început să-şi resimtă propria greutate. Procesul de creaţie a obosit, iar animalele au devenit feroce, deoarece supravieţuirea presupunea zbateri şi străduinţe. Odată cu omul, a decăzut şi natura, iar colţii şi ghearele s-au înroşit de sânge. Leii şi lupii au început să atace oamenii. Plantele au dezvoltat spini pentru a îngreuna culegerea fructelor, şi au apărut unele toxice, precum omagul.

Pe friza Parthenonului a fost imortalizată de asemenea lupta împotriva amazoanelor, un trib de femei războinice, primele care au călărit cai în luptă. Înainte de a i se permite să se mărite, o amazoană trebuia să ucidă un bărbat. Cu platoşe din blană şi scuturi în formă de semilună, cavaleria lor secera rânduri-rânduri de pedestraşi. Erau magnifice şi reprezentau o nouă formă de comportament uman, fiindcă posibilitatea morţii atrăgea după ea, cu putere, o alta, aceea a uciderii şi a crimei. Taie-i şi vor sângera. Taie-i suficient de adânc sau de des şi vor muri. Iar unora dintre oameni, situaţia a început să le placă. Din Cartea lui Enoh aflăm cum suprafaţa Pământului a fost acoperită de armate pornite la război şi cum carnea umană însăşi a devenit perversă.

Din cauza craniului osos şi a acoperirii organelor de percepţie spirituală, oamenii erau izolaţi acum nu numai de zeii de deasupra, ci şi unii de alţii. O umbră se aşternea asupra relaţiilor interumane. A devenit astfel posibil ca un centru de conştiinţă să se creadă separat de celelalte. Sunt eu păzitorul fratelui meu? se întreabă Cain, reprezentantul unei noi forme de conştiinţă. Această întrebare nu ar fi avut niciun sens pentru Adam şi Eva, care erau ca un singur copac.

Aşa cum am fi copleşiţi de lumea spiritelor dacă nu ne-am fi izolat de ea, în mod similar, dacă nu ar exista un filtru în faţa empatiei, am resimţi durerea oricui ca fiind a noastră şi am fi striviţi de suferinţele celorlalţi. În lipsa unui anume nivel de izolare, omul nu s-ar putea cunoaşte pe sine însuşi ca individ; nimeni n-ar mai simţi focul arzător în frunte, care l-a împins pe Cain la acţiune. Dar fireşte că în toate acestea existau şi capcane

Istoria demonstrează că omul nu-i suferă pe semenii lui cu alte forme de conştiinţă, pe care le tolerează cu mare greutate. Este suficient să ne gândim la modul în care au fost trataţi aztecii de europeni, la cvasigenocidul aborigenilor din Australia sau la încercarea naziştilor de a ucide ţiganii. În continuare vom vedea că, încă din vremea lui Moise, evreii s-au aflat de multe ori în avangarda creării unor noi forme de conştiinţă.

Oamenii deveniseră acum liberi să facă greşeli, să aleagă în mod eronat şi să se bucure de această alegere. Ei nu-şi mai primeau hrana spirituală de la sânul plin de sevă al Pământului-Mamă. Legea naturală şi cea morală nu mai erau identice.

Pământul devenise mai rece, mai dur şi mai periculos, din multe puncte de vedere. Oamenii se luptau pentru a supravieţui şi uneori erau puşi la încercare până la limitele rezistenţei. Au descoperit că drumul înainte era întotdeauna marcat de pericolul morţii şi de asemenea că, dacă nu urmau acel drum, oricum mureau. De acum înainte, erau nevoiţi să arunce în joc acele lucruri pe care le preţuiau mai mult, altfel riscând să le piardă. Dincolo de un anumit punct, nu mai există cale de întoarcere, iar acel punct, au constatat ei, trebuie neapărat atins.

Dar au descoperit totodată lucruri neplăcute despre ei înşişi: că fuseseră abrutizaţi de lumea aceasta nouă în care trăiau şi că-şi dezvoltaseră carapacea dură, protectoare, a obişnuinţei. Iar spargerea acestei carapace, care implica expunerea laturii lor sensibile, partea aceea care-i readucea din nou la viaţă pe deplin, era un proces dureros, căruia puţini îi puteau face faţă.

Lumea a devenit un loc sumbru, un loc al paradoxurilor, unde contrariile se atrag, iar a fi om este o încercare dureroasă, o lume ce avea nevoie de eroism.

Cel mai mare şi mai terifiant membru al monstruoasei progenituri a lui Saturn a fost şi ultimul. Tifon a ţâşnit din mare şi s-a îndreptat direct spre Olimp, scuipând foc şi obturând lumina soarelui cu aripile sale întinse, ca de liliac. Avea cap de măgar, iar când a ieşit din apa mării, zeii au văzut că de la mijloc în jos nu era altceva decât o îngrămădire colcăitoare de mii de şerpi. Zeus a încercat să-l doboare cu fulgerul său, dar Tifon nu s-a sinchisit de el. Când monstrul s-a repezit asupra lui, Zeus a înhăţat secera de cremene cu care Cronos îl castrase pe Uranus, însă membrele ca nişte şerpi ale lui Tifon s-au încolăcit pe braţele şi picioarele lui şi i-au smuls secera. Apoi, ţintuindu-i pe regele zeilor la pământ, monstrul i-a smuls tendoanele. Zeus era nemuritor, deci nu putea fi ucis, însă fară tendoane era complet neajutorat.

Tifon a luat tendoanele şi s-a retras într-o peşteră, pentru a-şi vindeca rănile. Apolo şi Pan au ieşit la lumină şi au pus la cale un plan. Au plecat să-l găsească pe Cadmus, eroul ucigător de balauri, care cutreiera Pământul în căutarea surorii lui, Europa. Fata fusese răpită de Zeus, care luase înfăţişarea unui taur alb. Apolo şi Pan i-au promis lui Cadmus că, dacă îi va ajuta, căutările lui vor lua sfârşit.

Pan i-a dat eroului naiul său şi, deghizat în păstor, acesta s-a dus să-i cânte monstrului rănit. Cum nu mai auzise muzică până atunci, Tifon a fost vrăjit de ciudatele armonii. Cadmus i-a spus că melodia pe care o ascultase nu era nimic în comparaţie cu cele pe care i le putea cânta la liră, dar din păcate coardele instrumentului său se rupseseră.

Monstrul i-a dat tendoanele lui Zeus, pentru a înlocui coardele rupte, iar eroul a plecat spunându-i că trebuia să se ducă până la coliba sa, ca să monteze coardele la liră. Astfel că Zeus şi-a recăpătat tendoanele, l-a atacat apoi pe Tifon prin surprindere, l-a doborât şi l-a îngropat sub muntele Etna.

Ceea ce trebuie să reţinem de aici este faptul că Zeus a putut fi salvat numai cu ajutorul unui erou. De acum, zeii aveau nevoie de oameni.

Miturile marilor eroi eleni - Cadmus, Hercule, Tezeu şi Iason - constituie unele dintre cele mai cunoscute poveşti din istoria omenirii. Aparent, ele lipsesc complet din relatările Bibliei, dar în conformitate cu doctrina antică păstrată în cadrul societăţilor secrete, Cadmus trebuie identificat cu Enoh, primul om din tradiţia iudaică la care recurg zeii pentru ajutor.

În Vechiul Testament se regăsesc doar câteva cuvinte enigmatice referitoare la Enoh. Facerea 5: 21-24: Enoh a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani, şi atunci i s-a născut Matusalem. Şi a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu, după naşterea lui Matusalem, două sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu.

Fragmentul nu ne oferă o bază largă de pornire, dar, aşa cum am văzut, există în literatura iudaică o tradiţie literară care-i are în centru pe Enoh, inclusiv, după cum ne amintim, câteva cărţi citate amplu în Noul Testament. Într-una dintre acestea, Cartea Jubileelor, se spune despre Enoh că ar fi descoperit scrierile Observatorilor, dar traducerea este greşită aici, în realitate acreditându-se ideea că Enoh descoperise - de fapt inventase - limbajul scris în sine.

Tradiţia iudaică îl descrie pe Enoh ca pe un personaj straniu. Avea o înfăţişare strălucitoare, dificil de privit, fiind deci o prezenţă inconfortabilă. Din acest punct de vedere, ne aminteşte poate de Iisus în evanghelii, care atrăgea mulţimi mari de oameni, dar tindea să se retragă pentru a rămâne singur cu fiinţele spirituale care i se revelau.

În singurătate, Enoh putea vorbi cu zeii şi îngerii cu o claritate pe care omenirea în ansamblul ei o pierdea rapid. Iniţial, petrecea o zi predicând mulţimilor, apoi trei zile singur. Cu timpul, a redus perioada trăită în mijlocul societăţii la o zi pe săptămână, după aceea la o zi pe lună şi în final la una pe an. Oamenii aşteptau cu nerăbdare întoarcerea lui, dar atunci când apărea, faţa lui strălucea atât de tare, încât le era greu să-l privească şi se vedeau nevoiţi să-şi ferească ochii.

Ce făcea oare Enoh când se retrăgea în singurătate? Vom vedea în mod repetat că marile puncte de cotitură în istorie sunt determinate de două tipuri de gândire. În primul rând, momentele decisive sunt cele în care gânditori precum Socrate, Iisus Cristos şi Dante cugetă pentru prima dată la ceva ce nimănui nu i-a trecut prin minte înainte. În al doilea rând, clipele de răscruce apar atunci când gândurile sunt consemnate şi imortalizate, deoarece păstrează astfel o anume înţelepciune străveche, altfel în pericol de a fi pierdută pentru totdeauna. Generaţia lui Iared, tatăl lui Enoh, era ultima care fusese martora unei neîntrerupte succesiuni de zei, îngeri şi spirite emanate de mintea lui Dumnezeu. Ceea ce Enoh a păstrat în primul limbaj scris şi în primele monumente de piatră - cele mai vechi cercuri megalitice - a fost această viziune a fiinţelor spirituale ierarhizate în planul superior. Enoh este una dintre cele mai importante figuri ale istoriei secrete a lumii pentru că ne-a lăsat o prezentare completă a ceea ce am putea numi, cu un termen modern, ecosistemul lumilor spirituale. Din acest motiv, el a fost imortalizat nu doar sub numele Cadmus în mitologia greacă, ci şi ca Idris în tradiţia arabă şi ca Hermes Trismegistus în cea egipteană ezoterică. Enoh ştia că, aşa cum procesul gândirii subminează sănătatea, exprimarea orală slăbeşte memoria. În plus, se aştepta la o catastrofă care avea să distrugă tot ce realizase omenirea - mai puţin ceea ce avea el în minte şi ce consemnase în cele mai rezistente monumente din piatră.

El a imortalizat ierarhiile cereşti nu doar în aceste monumente, ci şi prin inventarea limbajului însuşi. Fiindcă, în conformitate cu doctrina secretă, limbajul a apărut odată cu atribuirea de nume corpurilor cereşti.

Cele mai vechi forme de artă, precum cele descoperite în celebrele grote din Lascaux, în Franţa, şi Altamira din Spania, constituie de fapt reprezentări ale aceloraşi corpuri cereşti, care nu sunt altceva decât gândurile minţii cosmice, reverberându-se pretutindeni în univers. Limbajul şi arta îi permiteau acum omului să-şi însuşească într-un fel aceste gânduri cosmice.

Enoh s-a retras tot mai departe în munţi, unde terenul era inospitalier şi vremea rea. Tot mai puţini erau cei care-i puteau urma. Iată ce spune el: Şi ochii mei au văzut secretele fulgerului şi tunetului, tainele norilor şi ale bobului de rouă, şi acolo am văzut unde se nasc ele şi de unde vin pentru a uda pământul. Şi am văzut acolo încăperile închise din care se împart vânturile, şi încăperea din care vine ceaţa şi norul ce stă atârnat deasupra Pământului de la începuturile sale. Şi am văzut încăperile din care vin Soarele şi Luna, şi unde se duc.

Din Cartea lui Enoh aflăm că în ultima sa viziune extatică, este condus într-un veritabil tur al cerurilor, al diferitelor sfere cereşti şi al diverselor ordine îngereşti care sălăşluiesc acolo, şi i se arată întreaga istorie a universului.

În cele din urmă, Enoh se adresează grupului restrâns care îl urmase pe coasta muntelui. În vreme ce el vorbea, oamenii s-au uitat în sus şi au văzut un cal coborând din văzduh într-un vârtej. Enoh a încălecat pe el şi a urcat la cer.

Ceea ce trebuie să înţelegem din această poveste a ridicării la ceruri a lui Enoh este faptul că el nu a murit aşa cum mor oamenii, fiindcă nu era om pe de-a-ntregul. La fel ca alţi semizei şi eroi din mitologia elenă, Enoh/Cadmus era un înger în trup de om.

Miturile lui Hercule, Tezeu şi Iason sunt prea bine cunoscute pentru a le mai repeta aici, dar unele aspecte ale lor au o semnificaţie aparte pentru istoria secretă.

Din legendele referitoare la semizeul Hercule (Heracle în mitologia greacă), înţelegem cât de mult se afundase omenirea în lumea materială. Hercule nu voia altceva decât să fie lăsat în pace să-şi trăiască viaţa şi să se bucure de plăcerile lumeşti - să bea, să mănânce, să se ciorovăiască - dar era în mod repetat întrerupt de datoria de a-şi împlini destinul spiritual. Un personaj neîndemânatic, împiedicat, uneori caraghios, Hercule era sfâşiat între două forţe cosmice opuse.

Poetul Ovidiu povesteşte de asemenea cum, odată ce zeii s-au retras, Eros a început să facă năzbâtii. Hercule era frământat în aceeaşi măsură de dorinţă, dar şi de spiritele care încercau să-l controleze.

Astăzi, dacă ne îndrăgostim de o persoană frumoasă, putem percepe frumuseţea ca pe un semn al înţelepciunii spirituale. Atunci când privim într-o pereche de ochi minunaţi, sperăm uneori să găsim în ei însuşi secretul vieţii. Dragostea lui Hercule pentru Dejaneira, a Ariadnei pentru Tezeu sau iubirea lui Iason pentru Medea sugerează că legătura de ordin spiritual dintre oameni deja se tulburase. Era astfel posibil să priveşti în ochii unei frumuseţi şi să fi amăgit de ce vedeai acolo. Sexualitatea devenise înşelătoare.

Pericolul amăgirii era agravat de dragostea pentru amăgire. Ceea ce e foarte bine pentru mine şi ceea ce e foarte rău, lucrul pe care trebuie să-l fac mai presus de orice şi lucrul pe care nu trebuie să-l fac în niciun caz: toate seamănă foarte bine între ele. În străfundul sufletului meu, poate că ştiu să le deosebesc, dar un spirit al perversităţii mă îndeamnă să vreau să aleg ceea ce nu trebuie. Frumuseţea deplină este întotdeauna învăluită într-o serioasă perturbare sufletească.

Cele douăsprezece munci ale lui Hercule ni-l înfăţişează răzbind printr-o serie de încercări, fiecare stabilită de spiritele care guvernează constelaţiile. Sunt încercările prin care trec toţi oamenii, în general fără voia lor, la fel ca Hercule. Astfel, viaţa lui ilustrează suferinţa impusă de existenţa umană. El este fiecare dintre noi, prins în ciclul durerii.

Pentru raţiunea omului modern, caracterul alegoric al unei poveşti reduce considerabil posibilitatea ca naraţiunea respectivă să fie o ilustrare veridică a unor evenimente reale. Scriitorii de azi se străduiesc să-şi golească textele de semnificaţii, să le aplatizeze pentru a le conferi un caracter mai natural. Pentru antici însă, care credeau că fiece lucru care se petrecea pe Pământ era determinat de mişcările stelelor şi planetelor, cu cât o poveste prezenta mai pregnant astfel de tipare poetice, cu atât era mai realistă şi mai corectă.


1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 |


, . (0.068 .)

| | c | |