АвтоАвтоматизацияАрхитектураАстрономияАудитБиологияБухгалтерияВоенное делоГенетикаГеографияГеологияГосударствоДомДругоеЖурналистика и СМИИзобретательствоИностранные языкиИнформатикаИскусствоИсторияКомпьютерыКулинарияКультураЛексикологияЛитератураЛогикаМаркетингМатематикаМашиностроениеМедицинаМенеджментМеталлы и СваркаМеханикаМузыкаНаселениеОбразованиеОхрана безопасности жизниОхрана ТрудаПедагогикаПолитикаПравоПриборостроениеПрограммированиеПроизводствоПромышленностьПсихологияРадиоРегилияСвязьСоциологияСпортСтандартизацияСтроительствоТехнологииТорговляТуризмФизикаФизиологияФилософияФинансыХимияХозяйствоЦеннообразованиеЧерчениеЭкологияЭконометрикаЭкономикаЭлектроникаЮриспунденкция

UN ALEXANDRU CEL MARE AL NEOLITICULUI 1 страница

Читайте также:
  1. I. Перевести текст. 1 страница
  2. I. Перевести текст. 10 страница
  3. I. Перевести текст. 11 страница
  4. I. Перевести текст. 2 страница
  5. I. Перевести текст. 3 страница
  6. I. Перевести текст. 4 страница
  7. I. Перевести текст. 5 страница
  8. I. Перевести текст. 6 страница
  9. I. Перевести текст. 7 страница
  10. I. Перевести текст. 8 страница
  11. I. Перевести текст. 9 страница
  12. Il pea.M em u ifJy uK/uu 1 страница

 

NOE ŞI MITUL ATLANTIDEI TIBETUL RAMA ŞI CUCERIREA INDIEI SUTRELE YOGA ALE LUI PANTANJAU

 

Dacă sunteţi cât de cât familiarizaţi cu mitul Atlantidei, aţi rămas probabil cu impresia că la baza lui se află o singură sursă antică: Platon. Iată pe scurt ce relata el. Preoţii egipteni i-au povestit lui Solon, politician din generaţia străbunicului lui Platon, despre o mare insulă din Atlantic care a fost distrusă cu circa nouă mii de ani mai înainte, adică în aproximativ 9600 Î. C.

Civilizaţia de pe această insulă fusese fondată de Poseidon, iar populaţia ei era formată din descendenţii zeului şi ai unei frumoase muritoare pe nume Cleito. (Aşa cum am văzut în capitolul 5, intervenţia unui zeu-peşte este prezentă în formă codificată în toate mitologiile lumii.) Pe lângă insula principală, această civilizaţie stăpânea şi alte câteva insuliţe din regiune.

Cea mai mare insulă era dominată de o minunată câmpie fertilă şi de un deal maiestuos. Acolo locuia Cleito, iar oamenii se desfătau cu bucatele ce rodeau din belşug. Două izvoare ţâşneau din măruntaiele pământului, unul cu apă caldă şi celălalt cu apă rece.

Pentru a o păstra pe Cleito pentru el însuşi, Poseidon a ordonat săparea unor canale circulare în jurul dealului. Cu timpul, aici s-a dezvoltat o civilizaţie sofisticată, domesticind animale, extrăgând minereuri şi construind temple, palate, hipodromuri, arene, băi publice, clădiri guvernamentale, porturi şi poduri. Multe ziduri erau îmbrăcate în metal - bronz, cositor şi un metal roşu, necunoscut astăzi, numit oricalc. Templele aveau acoperişuri de fildeş şi turnuleţe din aur şi argint.

Insulele Atlantidei erau conduse de zece regi, fiecare cu regatul său, conducătorul celei mai mari insule fiind suveranul celorlalţi nouă. Templul central, dedicat lui Poseidon, avea statui din aur, printre care una a zeului aşezat într-un car tras de şase cai înaripaţi şi flancat de sute de nereide călare pe delfini. Taurii rătăceau liberi prin pădurea de coloane ale templului şi, la fiecare cinci sau şase ani, cei zece regi erau lăsaţi singuri în incintă, fără arme, pentru a vâna taurii. După ce prindeau unul, îl duceau în faţa marii coloane din oricalc pe care erau înscrise legile Atlantidei şi acolo îl decapitau.



Viaţa era în general idilică în insule. De fapt, era atât de mulţumitoare, încât în cele din urmă oamenii s-au plictisit şi au devenit agitaţi, decadenţi, corupţi, mereu în căutare de ceva nou şi de putere. Iar Zeus a hotărât să-i pedepsească. Insulele au fost acoperite de apă, până ce la suprafaţă au mai rămas doar câteva petice de pământ, ca un schelet ieşind din mare. Şi apoi un mare cutremur a înghiţit, în decurs de o zi şi o noapte, tot ce mai rămăsese din Atlantida.

Sigur, această relatare a distrugerii Atlantidei nu ar fi deloc credibilă, dacă Platon ar fi fost singurul autor clasic care a scris despre ea. Aristotel a declarat la un moment dat că „Platon de unul singur a făcut Atlantida să se ridice din mare şi a scufundat-o apoi din nou”, iar afirmaţia sa a fost interpretată în sensul că toată istoria ar fi fost o invenţie. O cercetare sumară dovedeşte însă că literatura clasică este plină de referiri la Atlantida - de exemplu în lucrările lui Produs, Diodor din Sicilia, Pliniu, Strabon, Plutarh şi Posidinus - toate incluzând diverse elemente ce nu se regăsesc la Platon şi par a proveni din surse anterioare lui, presupunând, fireşte, că nu au fost şi ele născocite.

‡агрузка...

Produs scrie că, la trei sute de ani după Solon, lui Crantor i-au fost arătate de preotul din Sais nişte coloane pe care era înscrisă, cu hieroglife, istoria Atlantidei. Un contemporan relativ al lui Platon cunoscut astăzi ca „pseudo-Aristotel” a scris despre un paradis insular similar în lucrarea sa, Despre minunate lucruri auzite.

Istoricul grec Marcellus, care a trăit în aproximativ aceeaşi perioadă cu Platon, se baza în mod evident pe surse mai vechi atunci când scria: „în Oceanul Mărginaş (Atlanticul) există şapte insule mici şi trei mai mari, dintre care una i-a fost dedicată lui Poseidon.” Numărul regatelor concordă cu cel din relatarea lui Platon. Un istoric elen din secolul al IV-lea Î. C., Theopompus din Chios, redă o poveste narată cu două sute de ani înaintea lui Platon de Midas din Frigia, conform căreia „pe lângă părţile bine cunoscute ale lumii - Europa, Asia şi Libia (Africa) - există o alta neştiută, de o incredibilă întindere, unde pe păşuni şi pajişti înverzite pasc turme de animale mari şi puternice şi unde oamenii au de două ori înălţimea celor de la noi şi trăiesc de două ori mai mult ca ei”. Aşa cum am văzut deja, Enoh şi legendele unui mare număr de culturi din lumea întreagă amintesc de existenţa uriaşilor înainte de Potop.

Şi am ajuns astfel la mitul elen al Potopului. Povestea lui Deucalion este mult mai veche decât epoca lui Platon. Atât în relatarea acestuia din urmă, cât şi în cea biblică se sugerează, ca şi aici, că prin Potop s-a intenţionat distrugerea celei mai mari părţi a omenirii, deoarece dezvoltarea acesteia luase un curs greşit. Rudolf Steiner sublinia că toate legendele despre semizei şi eroi precum Cadmus, Tezeu şi Iason implică întreprinderea unei călătorii spre est. În consecinţă, susţinea el, ar trebui să le interpretăm ca relatări ale unor migraţii care s-au produs atunci când condiţiile de pe insulele Atlantidei s-au deteriorat, înainte de catastrofa finală.

Citind ce scria Platon despre Poseidon, primul rege-zeu al Atlantidei, ar trebui să ne amintim cele discutate în capitolul 5, anume că Poseidon a fost iniţial o formă jumătate om, jumătate peşte a lui Zeus (Jupiter în mitologia romană). Totodată, Poseidon era zeul mării învolburate şi al adâncurilor vulcanice, al cărui muget colosal anunţa o catastrofă de amploare. Prin urmare, el a deţinut un rol important atât la începutul, cât şi la sfârşitul istoriei Atlantidei.

Există şi mituri ale altor culturi antice care coroborează relatarea lui Platon. Aztecii din America de Sud au consemnat că îşi aveau originea în „Aztlan”, „pământul din mijlocul apei”. Uneori acest uscat era numit „Aztlan al celor Şapte Grote” şi era descris ca o mare piramidă centrală, în trepte, înconjurată de alte şase mai mici. Conform tradiţiilor culese de spaniolii invadatori, omenirea fusese aproape în întregime distrusă de un mare potop, şi ar fi fost ştearsă de pe faţa pământului dacă n-ar fi existat un preot şi soţia lui, care construiseră o ambarcaţiune dintr-un buştean gol la interior, în care salvaseră seminţe şi animale. Complexa şi sofisticata astronomie a triburilor sud-americane i-a sugerat unui cercetător modern că acest potop s-ar fi produs în jurul anului 11600 Î. C.

Diferenţa pare mare în comparaţie cu data avansată de Platon, circa 9600 Î. C., dar esenţial este faptul că ambele relatări plasează catastrofa la finele erei glaciare. Geologia modernă susţine că, pe măsură ce calotele glaciare s-au topit, o serie de inundaţii s-au produs cu începere din nord. Am menţionat deja că insulele Atlantidei au fost lovite de mai multe revărsări catastrofice, întinse pe o perioadă lungă, înainte ca şi ultima insulă să fie complet înghiţită de ape.

În prezent, arheologii descoperă în diverse regiuni ale lumii urme ale unor civilizaţii care au fost acoperite de ape în urma topirii gheţii la sfârşitul erei glaciare. În aprilie 2002, relatările pescarilor din regiune au contribuit la localizarea oraşului pierdut al Celor Şapte Pagode, în largul oraşului Mahabalipuram din India. Structurile asemănătoare unor temple care au fost descoperite sunt mult mai mari şi mai complexe decât ar fi fost de aşteptat la sfârşitul erei glaciare - deci în Neolitic. Scriitorul şi cercetătorul Graham Hancock, a cărui activitate a contribuit din plin la zdruncinarea prezumţiilor noastre academice cu privire la istoria antică, a afirmat atunci: „Am susţinut de mulţi ani că miturile referitoare la Potop existente în lumea întreagă trebuie luate în serios - un punct de vedere pe care majoritatea specialiştilor occidentali îl resping. Dar aici, în Mahabalipuram, s-a demonstrat că miturile au dreptate, iar specialiştii greşesc.”

Eu însumi am văzut artefacte recuperate de pe fundul oceanului în largul coastelor americane ale Atlanticului - aşa-numitele pietre Scott, despre care cred cu tărie că tehnologiei actuale i-ar fi foarte dificil să le reproducă, pentru a nu mai vorbi despre cea existentă acum unsprezece mii de ani, când zona respectivă a fost acoperită de ape. Din punct de vedere al aspectului, pietrele Scott au caracteristici care seamănă uimitor de mult cu cele ale artefactelor egiptene. Nu am dreptul de a dezvălui acest secret, dar sper că până la momentul publicării lucrării de faţă, Aaron du Val, preşedintele Societăţii Egiptologice de la Muzeul din Miami, va fi arătat deja lumii obiectele pe care le deţine.

În miturile elene care au supravieţuit până astăzi nu există o descriere detaliată a evenimentelor care au dus la scufundarea artefactelor respective, iar textul biblic este succint, dar putem suplini lipsa acestor informaţii cu ajutorul relatărilor provenite din alte culturi, îndeosebi cea sumeriană şi altele din Orientul Apropiat. Niciun specialist nu neagă faptul că unele dintre aceste relatări ale altor culturi au constituit o sursă de inspiraţie pentru textul biblic. Elemente care ne sunt cunoscute din povestea biblică, precum arca, porumbelul şi ramura de măslin, apar şi în textul sumerian, mai vechi, în care numele lui Noe este Ziusudra. Noe este menţionat deopotrivă în relatarea mesopotamiană, unde e numit Atrahasis, şi în cea babiloniană, în care poartă numele Upnapiştim. Îmbinând aceste variaţiuni pe aceeaşi temă, obţinem o variantă extinsă a textului biblic:

Într-o zi, Noe şedea într-o colibă din trestie, când a auzjt o voce venind prin perete şi avertizându-l despre o ploaie mare ce va distruge omenirea. Dărâmă-ţi coliba din trestie şi construieşte o barcă, i-a spus vocea. Noe şi familia lui au început să construiască o corabie mare, din trestii, pe care au acoperit-o apoi cu smoală, pentru a nu pătrunde apa în ea. Tot ce creştea din pământ, tot ce păştea pe el, păsările cerului, vite şi animale sălbatice care cutreierau câmpiile, pe toate le-a urcat în corabie. Apoi, vreme de şase zile şi şase nopţi a suflat furtuna şi corabia a fost bătută de valuri. Ploaia, vijelia şi revărsările au acoperit suprafaţa pământului. În cea de-a şaptea zi, aurind că vântul se mai potoleşte, Noe a deschis o fereastră şi lumina soarelui i-a căzut pe chip. Lumea era tăcută, fiindcă toată omenirea se întorsese în ţărână…

Potopul care aproape că a distrus omenirea este comemorat an de an, atât de vii, cât şi de morţi în Ziua Tuturor Sfinţilor (sau a morţilor) - adică de Halloween. În Anglia, chiar şi în secolul al XIX-lea, sătenii se costumau astfel încât să imite cadavrele, purtau măşti şi scoteau un fel de mum-mummm, cu buzele închise, pentru a imita sunetul făcut de morţii vii.

Când Noe şi familia lui au debarcat şi au pus piciorul din nou pe uscat, s-a întâmplat ceva ciudat. „Atunci a început Noe să fie lucrător de pământ şi a sădit vie. A băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său. Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi” (Facerea 9: 20-22).

Este firesc ca Noe să fi devenit lucrător al pământului; arheologia sugerează că în acea perioadă, în Neolitic, au fost puse bazele agriculturii. Dar ce trebuie să înţelegem din această bizară istorie a goliciunii sale la beţie?

Pentru a o desluşi, este nevoie să ne îndreptăm atenţia asupra tradiţiei care îl identifică pe Noe cu Dionisos cel Tânăr, din mitologia greacă. Aici trebuie să descâlcim însă două fire narative privitoare la două personaje cu acelaşi nume. Apelativul Dionisos desemnează doi indivizi - un zeu şi, ulterior, un semizeu - care şi-au adus contribuţii diferite la istoria omenirii, în două perioade distincte. Cel care trebuie identificat cu Noe se deosebeşte mult de anteriorul Dionisos Zagreus, Dionisos cel Bătrân, despre a cărui dezmembrare am amintit în capitolul 6.

După Potop, Dionisos cel Tânăr, adesea înfăţişat într-o barcă, a călătorit din Atlantida prin Europa şi până în India, pentru a învăţa omenirea să practice arta agriculturii, sădirea grânelor, cultivarea viţei-de-vie şi scrisul. Acesta din urmă fusese, desigur, popularizat de Enoh, dar acum risca să cadă în uitare din cauza distrugerilor provocate de Potop.

Dionisos şi adepţii lui purtau tirsul, prăjina pe care se încolăceau şerpi ca iedera şi în vârful căreia se afla un con de pin, asemănător cu glanda pineală. Acest detaliu sugerează că Dionisos îi învăţa pe oameni şi despre evoluţia corpului omenesc, despre formarea coloanei vertebrale cu pineala în capătul ei, aşa cum am văzut anterior. Faunii, satirii şi toţi ceilalţi din alaiul lui Dionisos sunt reprezentativi pentru ultimii locuitori ai Atlantidei, rămăşiţele unui proces de metamorfoză. Ciudata relatare biblică despre fiii lui Noe care au văzut goliciunea tatălui lor în timp ce acesta dormea beat se referă de asemenea la încheierea acestui proces. Am văzut că organele genitale au fost ultima parte a anatomiei umane care a evoluat la forma sa actuală, iar fiii erau curioşi să afle ceva nou despre originile lor. Erau oare copiii unui semizeu, ai unui om sau ai unui înger?

Legendele referitoare la acest personaj în tradiţia greacă şi în cea iudaică - Dionisos cel Tânăr şi Noe - au o anumită conexiune cu strugurii şi cu beţia. Pe adepţii lui Dionisos i-am întâlnit deja. Sălbaticele bacante I-au sfâşiat pe Orfeu în bucăţele. În starea de beţie extatică, ele erau posedate de un zeu.

Popoarele primitive au trăit întotdeauna în armonie cu partea vegetală a firii lor. De aceea, au înţeles că diversele plante au efecte diferite asupra biologiei, fiziologiei şi conştiinţei umane.

Ceea ce vedem în tradiţiile greacă şi iudaică privind începuturile agriculturii este reprezentarea unei noi forme de conştiinţă, mai raţionale. Ce simbol al impactului gândirii umane asupra naturii ar fi putut fi mai sugestiv decât lanurile de grâu? Iar misiunea celor care se aflau în fruntea omenirii era acum aceea de a fauri noua conştiinţă dirijată de gândire.

În Zend-Avesta, textul sacru al zoroastrismului, personajul Noe/Dionisos este numit Yima. El le spune oamenilor cum să construiască o aşezare - un „var”, un loc îngrădit, un fel de fortăreaţă „în care să intre oameni, vite, câini, păsări şi focuri arzânde”.

Apoi îi învaţă ca, atunci când ajung în locul în care urmează să se stabilească, „să-l sece de apă, să clădească stâlpi de împrejmuire şi apoi să ridice case din lemn, ziduri de lut, garduri şi rogojini”. De asemenea, Îi îndeamnă să „întindă pământul arându-l”. Şi acolo urma să nu fie „nici oprimare, nici josnicie, nici lâncezeală, nici violenţă, nici sărăcie, nici înfrângere, nu ologi, nu dinţi lungi, nu uriaşi, niciuna dintre trăsăturile spiritului rău”.

Şi de această dată se constată o anume nelinişte cu privire la anomaliile epocilor anterioare, precum uriaşii.

Poetul grec Nonnus a consemnat călătoria lui Dionisos în India, aceeaşi peregrinare fiind descrisă în Zend-Avesta ca „înaintarea lui Ram asupra Indiei”. Dar cea mai detaliată descriere a ei apare în marea epopee hindusă, Ramayana.

Din toate aceste relatări reiese limpede că migraţiile spre est nu au însemnat deplasarea spre teritorii nelocuite. Atunci când populaţia Atlantidei a fost distrusă aproape în întregime, supravieţuitorii au plecat spre alte teritorii, ocupate însă de triburi locale. Reacţia lui Dionisos faţă de ceea ce a găsit în aceste noi teritorii este ilustrată de faptul că a interzis canibalismul şi sacrificiile umane. Unii preoţi locali aveau şerpi uriaşi sau pterodactili - rari supravieţuitori ai epocii antediluviene, pe care îi venerau ca zei şi pe care îi hrăneau cu carnea prizonierilor. Ramayana descrie modul în care Rama şi adepţii săi au pătruns pe neaşteptate în aceste temple cu torţe, alungându-i atât pe preoţi, cât şi pe monştrii de acolo. Rama se ivea ca din senin în mijlocul duşmanilor, uneori cu arcul întins, alteori neînarmat, dar capabil să-i pietrifice cu privirea ochilor săi albaştri ca lotusul.

Rama era un expatriat, un nomad; regatul său se afla pe fundul apelor. Nu ducea o viaţă de rege, ci îşi făcea tabăra în sălbăticie, împreună cu iubita lui Sita. Apoi Sita a fost răpită de vrăjitorul Ravana. Ramayana descrie cum Rama şi-a încheiat peregrinările cucerind India şi Ceylonul, ultimul refugiu al lui Ravana, şi a construit un pod peste mare, între India continentală şi Ceylon, cu ajutorul unei armate de maimuţe - adică hominizi, descendenţii spiritelor umane care s-au încarnat prea devreme, condamnate fiind astfel să dispară. În cele din urmă, după o luptă care a durat treisprezece zile, Rama l-a ucis pe Ravana revărsând foc asupra lui.

Îl putem considera deci pe Rama un Alexandru cel Mare a Neoliticului. După cucerirea Indiei, avea lumea la picioare. Dar avea şi un vis.

Mergea prin pădure într-o noapte cu lună, când spre el a venit o femeie frumoasă. Pielea ei era albă ca zăpada şi purta o coroană splendidă. La început, el n-a recunoscut-o, dar femeia i-a spus: „Eu sunt Sita, ia coroana aceasta şi condu lumea alături de mine.” Şi a îngenuncheat, umilă, oferindu-i o coroană strălucitoare, statutul regal care îi fusese refuzat până atunci. Dar în clipa aceea îngerul său păzitor i-a şoptit la ureche: „Dacă îţi pui coroana aceea pe cap, pe mine n-o să mă mai vezi. Iar dacă iei acea femeie în braţe, fericirea pe care o va încerca va fi atât de mare, încât o va ucide pe loc. Dacă însă vei refuza s-o iubeşti, va trăi tot restul vieţii ei liberă şi fericită pe pământ, iar spiritul tău nevăzut va veghea asupra ei.” Când Rama s-a hotărât, Sita a dispărut printre copaci. Cei doi nu aveau să se revadă niciodată, despărţiţi fiind pentru totdeauna.

Legendele despre viaţa Sitei după acea întâlnire sugerează că nu reiese limpede că ar fi fost atât de fericită precum făgăduise îngerul păzitor. În această ambiguitate şi incertitudine recunoaştem un element de modernitate al mitului. De asemenea, putem sesiza în el un paradox aflat în însăşi esenţa naturii umane. Orice dragoste, dacă este autentică, implică o renunţare.

Cu măiestria sa în luptă, chipul frumos, ochii albaştri şi pieptul vânjos, Rama seamănă din multe puncte de vedere cu eroii din miturile elene, precum Hercule, dar în legenda lui apare, aşa cum spuneam, şi un element nou. Hercule a trebuit să aleagă între virtute şi fericire şi, deloc surprinzător, a preferat-o pe cea dintâi. Povestea lui Rama, pe de altă parte, conţine un element de surpriză morală. Cititorul va fi probabil de acord cu insistenţele Sitei, atunci când ea susţine în faţa lui Rama că se cuvine ca el să accepte coroana de care a fost deposedat la naştere. Dar alegerea lui surprinzătoare, de a nu primi coroana ce-i revine de drept şi a nu se căsători cu femeia iubită, înflăcărează imaginaţia şi inteligenţa morală. Povestea lui Rama ne încurajează să privim dincolo de convenţional, să ne plasăm imaginar în mintea celorlalţi şi, în ultimă instanţă, să gândim noi înşine. Filosofia ezoterică a dorit dintotdeauna să submineze modurile mecanice şi conservatoare de a raţiona, izvorâte din obişnuinţă. Mai târziu vom vedea cum dramaturgii şi romancierii familiarizaţi cu gândirea ezoterică, de la Shakespeare şi Cervantes la George Eliot şi Lev Tolstoi, au înflăcărat imaginaţia morală, aceasta fiind una dintre trăsăturile distinctive ale literaturii cu adevărat de calitate. Dacă arta şi literatura oferă senzaţia unui tipar, a unor legi care operează dincolo de gândirea convenţională, arta ezoterică aduce aceste legi în planul conştient.

Legenda lui Rama ne reaminteşte totodată că, în conformitate cu istoria secretă, cosmosul a fost creat pentru a oferi omului condiţiile necesare liberului arbitru şi liberei gândiri. Rama ar fi putut impune supuşilor săi dreptatea şi corectitudinea stăpânindu-i cu o mână de fler, dar i-a lăsat să decidă ei înşişi. Astfel, el constituie arhetipul exilatului, al „Regelui Secret” sau al „Filosofului Secret” care influenţează cursul istoriei nu de pe tron, ci, incognito, din mijlocul oamenilor de rând. Rama încearcă să ajute omenirea să se dezvolte liber. El este un semizeu, dar refuză să fie conducătorul lumii. De acum înainte, zeii şi semizeii nu vor mai ocupa, în carne şi oase, tronurile.

La finele călătoriei, rătăcitorii au fondat Shambala, o fortăreaţă spirituală în regiunea muntoasă a Tibetului. Considerat acoperişul lumii, Tibetul este cel mai vast şi mai înalt podiş, înconjurat de munţi semeţi. În cadrul unor tradiţii se spune că populaţia tibetană descinde direct din cea a Atlantidei.

După unele opinii, în Shambala se poate ajunge doar printr-un tunel subteran, iar după alţii, locul există într-o altă dimensiune, spre care se deschide un portal undeva în regiune. Sfântul Augustin a fost cel mai de seamă teolog creştin după Sfântul Pavel şi, la fel ca acesta, era iniţiat al unei şcoli a misterelor. A scris despre locul în care au trăit Enoh şi sfinţii, un paradis terestru situat atât de sus, încât Potopul nu l-a putut ajunge. Emmanuel Swedenborg, teolog, diplomat şi inventator suedez din secolul al XVIII-lea, şi totodată unul dintre francmasonii de frunte ai vremii, scria că „«Lumea Pierdută» trebuie căutată printre înţelepţii din Tibet şi Tataria”. Anne-Catherine Emmerich, o catolică din Germania secolului al XIX-lea, adeptă a misticismului, scria în mod similar despre un Munte al Profeţilor, unde ar trăi Enoh, Ilie şi alţii care n-au murit în mod obişnuit, ci s-au „înălţat”, şi unde s-ar afla de asemenea unicorni care au supravieţuit Potopului.

Din izolarea Tibetului au apărut izvoare de spiritualitate vie, care s-au unit, au dobândit forţă, profunzime şi amploare, devenind un fluviu năvalnic, asemenea Gangelui, şi hrănind India întreagă.

În această istorie a lumii scrisă în stele, era următoare a debutat odată ce Soarele a început să răsară în constelaţia Racului, în 7227 Î. C., când a fost fondată prima mare civilizaţie hindusă, cea mai veche şi cea mai profund spirituală dintre civilizaţiile de după Potop. Fondatorii ei nu erau deloc impresionaţi de nou-creata lume materială, pe care o considerau maya - o iluzie ce ameninţa să ascundă realităţile superioare ale lumilor spirituale. Ei priveau cu nostalgie înapoi, la vremurile dinainte ca acest văl al materiei să se fi aşternut între omenire şi ierarhiile spirituale.

Băile îngheţate şi celelalte forme de tortură autoimpusă ale asceţilor pot fi considerate un aspect al efortului de a rămâne deschişi faţă de lumea spiritelor. Acesta era un efort conştient, pe care îl făceau câtă vreme vălul era încă translucid, pentru a-şi aminti de caracteristicile lumii spirituale şi a le imprima pentru totdeauna în conştiinţa umană.


1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 |


При использовании материала, поставите ссылку на Студалл.Орг (0.018 сек.)