АвтоАвтоматизацияАрхитектураАстрономияАудитБиологияБухгалтерияВоенное делоГенетикаГеографияГеологияГосударствоДомДругоеЖурналистика и СМИИзобретательствоИностранные языкиИнформатикаИскусствоИсторияКомпьютерыКулинарияКультураЛексикологияЛитератураЛогикаМаркетингМатематикаМашиностроениеМедицинаМенеджментМеталлы и СваркаМеханикаМузыкаНаселениеОбразованиеОхрана безопасности жизниОхрана ТрудаПедагогикаПолитикаПравоПриборостроениеПрограммированиеПроизводствоПромышленностьПсихологияРадиоРегилияСвязьСоциологияСпортСтандартизацияСтроительствоТехнологииТорговляТуризмФизикаФизиологияФилософияФинансыХимияХозяйствоЦеннообразованиеЧерчениеЭкологияЭконометрикаЭкономикаЭлектроникаЮриспунденкция

UN ALEXANDRU CEL MARE AL NEOLITICULUI 2 страница

Читайте также:
  1. I. Перевести текст. 1 страница
  2. I. Перевести текст. 10 страница
  3. I. Перевести текст. 11 страница
  4. I. Перевести текст. 2 страница
  5. I. Перевести текст. 3 страница
  6. I. Перевести текст. 4 страница
  7. I. Перевести текст. 5 страница
  8. I. Перевести текст. 6 страница
  9. I. Перевести текст. 7 страница
  10. I. Перевести текст. 8 страница
  11. I. Перевести текст. 9 страница
  12. Il pea.M em u ifJy uK/uu 1 страница

Succesul acestei încercări s-a tradus în faptul că India este şi astăzi cel mai mare depozitar mondial al cunoaşterii spirituale, îndeosebi în privinţa fiziologiei oculte. Aşa cum îmi spunea recent un iniţiat de nivel înalt, „dacă vizitezi India, nu poţi să nu simţi cum, şi azi, aerul pur şi simplu pârâie de conotaţii astrale”. Marii învăţaţi occidentali, ca Pitagora, Apollonios din Tyana şi St Germain au călătorit în India în căutarea acestor conotaţii astrale. Evangheliile cuprind citate din surse indiene mai vechi şi diverse idei care îşi au originea în ele. Sir John Woodruffe, specialistul în sanscrită care a tradus pentru prima dată textele tantrice, în secolul al XIX-lea, scria că până şi venerabila tradiţie sufistă se bazează pe învăţăturile hinduse - spre exemplu pentru informaţiile despre chakre.

Începând cu anii şaizeci, numeroşi sunt occidentalii care simt că religia hindusă oferă o utilă bază de cunoaştere spirituală şi, de asemenea, discipline spirituale practice şi ghiduri privind lumea spiritelor, pe care nu le pot găsi în Biserica creştină. Majoritatea librăriilor din Occident vând mai multe cărţi de misticism inspirate de tradiţia orientală decât de cea vestică.

După refuzul lui Rama de a accepta coroana, nu a mai existat o personalitate anume care să domine epoca. Dacă el fusese un erou plurivalent, care lupta cu monştrii, se lansa în aventuri îndelungi şi riscante şi fonda oraşe, succesorii săi, numiţi uneori „Cei Şapte înţelepţi”, sau Rishi, au fost caracterizaţi de o stare pasivă, de inactivitate. Ei nu au construit nimic din piatră. Trăiau în locuinţe din lut sau în adăposturi simple, printre rădăcinile şi mlădiţele plantelor. Nimic durabil n-a rămas după ei - decât cunoştinţele lor.



Există o zicală simplă în Cabală: „Tot ce ai văzut vreodată, fiece floare, fiece pasăre şi fiece piatră, va trece şi se va preface în ţărână, dar faptul că le-ai văzut va rămâne.” Rishi-i ar fi fost de acord cu ea. Aşezaţi cu picioarele încrucişate astfel încât tălpile să l e fie orientate în sus, doreau să nu simtă forţa gravitaţiei, atracţia reductivă, spre în jos, a lumii materiale, ci aspirau la lumile spirituale. Puteau vedea fiinţele spirituale acţionând pe Pământ, ajutând seminţele să germineze primăvara, mugurii să înflorească vara, fructele să se coacă toamna, ştiind că pe durata iernii seminţele sunt ocrotite tot de ele. Rishi-i resimţeau fluxul şi refluxul influenţelor spirituale ca pe o uriaşă răsuflare. Civilizaţia hindusă antică era cel mai de jos tărâm al Cerurilor.

Am amintit anterior de modul în care materialiştii preiau în mod incorect termeni şi expresii precum „sensul vieţii”, folosindu-le cu un înţeles secundar şi uşor injust. Acelaşi lucru se întâmplă cu cuvântul „spiritual”, pe care oamenii îl utilizează adesea pentru a se prezenta ca buni samariteni sau ca exemple de moralitate, într-un fel ambiguu, poate chiar pseudomistic. Termenul „spiritual” desemnează de fapt capacitatea de a vedea, a auzi şi a comunica, asemenea adepţilor indieni, cu spiritele.

Rishi-i erau de asemenea capabili să comunice în moduri oculte. Prin simpla respiraţie, ei simţeau dacă o persoană era binevoitoare sau nu. Inspirând răsuflarea altuia, puteau „descifra” viaţa interioară a acestuia.

‡агрузка...

Adepţii puteau revărsa în sufletul celor din jur cunoştinţele pe care le deţineau într-un flux continuu de imagini. Mult mai târziu aveau să fie aceste cunoştinţe transpuse în cuvinte şi transmise oral de la o generaţie la alta, până ce în final au fost consemnate în scris sub forma Vedelor.

Privirea lor putea alunga şerpii şi calma tigrii sau leii. Nimic nu-i putea distrage de la contemplare. Adepţii rătăceau liberi, construindu-şi adăposturi rudimentare, hrănindu-se cu fructe şi cu laptele dat de turmele lor. Mâncau numai alimente vegetale, niciodată carne. A îngera carne, considerau ei, înseamnă a absorbi suferinţele din ultimele clipe de viaţă ale animalului. Se cufundau în conştiinţa vegetală, în procesele fizice - respiraţie, digestie, somn, stare de veghe - care, aşa cum am văzut, constituie darul făcut trupului uman de lumea plantelor. Învăţând să-şi controleze ens vegetalis, corpul eteric, ei îşi puteau controla totodată respiraţia, ritmul digestiei, chiar bătăile inimii şi circulaţia sângelui - reuşite extraordinare pentru care adepţii hinduşi au rămas celebri, precum capacitatea de a-şi opri inima doar gândindu-se la acest lucru.

Adepţii ştiau totodată că, prin contemplarea în concentrare profundă a chakrei plexului solar, dobândeau capacităţi de clarviziune. De asemenea, ştiau cum să-i învăluie pe ceilalţi într-un fascicul protector de iubire, emanat din chakra inimii.

Pe lângă cele şaisprezece petale ale chakrei inimii, adepţii percepeau o sută una artere subtile şi luminoase izvorând din zona respectivă, aidoma spiţelor unei roţi. Trei dintre ele, mai mari, se ridică spre cap. Una se îndreaptă spre ochiul drept şi corespunde Soarelui şi viitorului. Alta se înalţă spre ochiul stâng şi corespunde Lunii şi trecutului. Ei înţelegeau că, prin funcţionarea combinată a acestor două organe de simţ, omul poate percepe mişcările obiectelor materiale în spaţiu, în relaţie unele cu altele, şi poate resimţi trecerea timpului. Artera mijlocie urcă de la inimă şi trece prin creştet. Astfel, drumul ascendent este iluminat de dedesubt, prin intermediul inimii radiante. Şi tot pe această cale a arterei de mijloc, spiritul părăseşte corpul prin creştet, în clipa morţii.

Pentru antici, întreaga viaţă era caracterizată de o pulsaţie, de un ritm sau o răsuflare. Ei considerau că viaţa umană este insuflată temporar în lumea iluziei - maya - şi apoi expirată, acest proces repetându-se în decursul timpului. Anticii percepeau turmele sau bancurile de suflete inspirate şi expirate în şi din viaţa materială, împreună.

Această antică civilizaţie indiană era, din unele puncte de vedere, un ecou al lumii vegetale apoase, scăldate în soare, din perioada anterioară momentului în care s-a separat Soarele de Pământ. De asemenea, era şi o perioadă a mâncătorilor de lotus, care trebuia să se încheie, pentru a lăsa loc progresului.

Am văzut că fiinţele din ierarhiile superioare nu-şi mai puteau face apariţia în corpuri fizice, aşa cum se întâmplase anterior, în Atlantida. Se puteau încă manifesta sub forma spectrelor sau fantomelor, semimateriale, dar şi acest lucru se petrecea din ce în ce mai rar. La sfârşitul acestei epoci, oamenii le mai puteau vedea, cu ochii fizici, doar o dată sau de două ori în viaţă. Pe măsură ce zeii se retrăgeau, omul trebuia să găsească modalităţi de a-i urma.

Astfel s-a născut yoga.

În momentele de maximă concentrare în meditaţie, un val de energie se ridica de la baza coloanei vertebrale, prin artera mijlocie şi prin inimă, spre cap. Uneori, această energie era asemănată cu un şarpe care se înălţa prin coloana vertebrală până în cap, unde muşca într-un punct aflat exact în spatele rădăcinii nasului. Muşcătura declanşa un flux extatic de curenţi luminoşi: şapte sute de mii de fulgere, cu un bâzâit ca al unui roi de milioane de albine. Adepţii se pomeneau într-o altă dimensiune, care la început părea a fi un vast ocean de uriaşe valuri unduitoare de energie şi lumină - experienţa mistică preliminară existentă în toate tradiţiile. Pe măsură ce se obişnuiau cu lumea spirituală, aceste forţe aparent impersonale începeau să se transforme în învelişul exterior al zeilor şi, în cele din urmă, chiar chipurile lor se reliefau în lumină - aceleaşi chipuri ale divinităţilor stelelor şi planetelor care ne-au devenit familiare în ultimele capitole.

Una dintre cele mai scurte, dar şi mai percutante cărţi din lume este Sutrele yoga ale lui Pantanjali. A fost scrisă în forma ei finală în circa 400 Î. C., dar îşi are originile în învăţăturile Rishilor.

Pantanjali îşi îndeamnă cititorul să se concentreze asupra forţei elefantului pentru a dobândi şi el aceeaşi forţă. De asemenea, spune că vieţile trecute pot fi cunoscute dacă ne concentrăm asupra trecutului. Acestea sunt lucruri pe care, atunci ca şi acum, doar iniţiaţii de cel mai înalt grad le pot realiza. Noi, ceilalţi, le vom putea face abia în încarnările viitoare.

Rishi-i susţineau că ţelul existenţei este evoluţia întregului univers şi că seminţele acestei transformări se află în corpul omenesc.

În anul 5067 Î. C., când Soarele intra în constelaţia Gemenilor, zeii împingeau cosmosul spre următorul stadiu al evoluţiei umane. Aşa cum, înainte, impulsul către evoluţie se deplasase spre est, din Atlantida în India, acum începea să se retragă spre vest, şi continuă şi astăzi în aceeaşi direcţie.

CALEA VRĂJITORULUI

LUPTA LUI ZARATHUSTRA ÎMPOTRIVA PUTERILOR ÎNTUNERICULUI VIAŢA ŞI MOARTEA LUI KRIŞNA PĂSTORUL ZORII EVULUI ÎNTUNECAT

 

În 5067 Î. C., în regiunea Iranului actual, era prorocită naşterea unui nou mare conducător. Ne-o putem închipui pe mama lui trăind într-o restrânsă comunitate agrară, precum cele descoperite la Catal Hüyük. Apoi, în miezul unei ierni cumplite, a izbucnit o molimă. Oamenii murmurau în sat, acuzând-o pe tânără de vrăjitorie, susţinând că ea atrăsese asupra lor şi vremea teribilă, şi boala.

În a cincea lună de sarcină, femeia a avut un coşmar. În vis a văzut un nor imens, din care ieşeau balauri, lupi şi şerpi care încercau să-i smulgă copilul din trup. Dar în vreme ce monştrii se apropiau, pruncul din pântece i-a vorbit pentru a o linişti şi, când vocea lui s-a stins, o piramidă de lumină a coborât din cer. Prin piramidă a venit un băiat cu un toiag în mâna stângă şi un pergament rulat în dreapta. Ochii îi străluceau cu un foc interior, iar numele lui era Zarathustra.

Diferitele şcoli de gândire înaintează date diferite pentru acest eveniment. Unii autori din lumea antică îl plasau în aproximativ 5000 Î. C., în vreme ce alţii, precum Plutarh, în 600 Î. C. Motivul? Nu a existat un singur Zarathustra.

Naşterea primului Zarathustra a declanşat furtuni de ură. Regele era dominat de un grup de vrăjitori, care I-au convins că băiatul trebuie ucis, aşa că a plecat spre casa tinerei mame şi a găsit copilul singur în leagăn. Hotărât să-l înjunghie, a ridicat braţul, dar în clipa a aceea a paralizat ca prin farmec. Mai târziu, şi-a trimis un servitor pentru a răpi copilul şi a-l abandona în sălbăticie, printre lupi. Dar haita, despre care regele sperase că-l va sfâşia pe copil în bucăţi, a văzut ceva în ochii lui şi a luat-o la fugă, înspăimântată. Şi astfel copilul a crescut, devenind tânărul din visul mamei.

Dar forţele răului ştiau că pe Pământ a venit astfel cel mai aprig duşman al lor, aşa că se pregăteau.

Era Gemenilor a fost una a divizării. Omul nu mai putea trăi în siguranţă în paradis, aşa cum făcuse în epoca indiană. Dacă aceasta din urmă fusese o recapitulare a vremurilor paradiziace dinainte de separarea Soarelui de Pământ, noua epocă persană era o reeditare a teribilei perioade în care monştrii lui Lucifer cotropiseră viaţa pe Terra. Acum, forţele răului strângeau rândurile, conduse de Ahriman (Satan în zoroastrism).

Cosmosul a fost invadat de hoarde de demoni care au întunecat cerurile. Aceştia se vârau între oameni şi eşaloanele superioare ale ierarhiilor spirituale. Dacă epoca indiană a fost cea în care fiziologia secretă a omenirii a fost imprimată în memoria umană, era persană este perioada pe care trebuie s-o studiem pentru a înţelege demonologia.

Hoardele de demoni împotriva cărora Zarathustra şi-a condus adepţii au fost totodată clasificate de el, aceasta fiind baza ierarhizărilor pe care le utilizează şi astăzi societăţile secrete.

În acest punct de cotitură al istoriei, oamenii au început să simtă incertitudinea la un nivel pe care astăzi l-am numi existenţial. Nu mai erau foarte siguri că trăiesc într-un univers în esenţă binevoitor, în care totul avea să se termine cu bine. Şi atunci au resimţit pentru prima dată genul de frică pe care Emile Durkheim l-a numit anomie - teama de haosul distructiv care se insinuează la periferiile existenţei şi care ne poate ataca din întunecimea de dincolo de ele sau din cea care ne înconjoară atunci când dormim… ori care ne aşteaptă în pragul morţii.

În timpul somnului, ne pierdem conştiinţa animală. În învăţăturile societăţilor secrete, aceasta din urmă, numită spirit, este înfăţişată ca plutind în afara corpului în vreme ce dormim. Faptul are două consecinţe majore. În primul rând, în lipsa elementului animal, trupul revine la o stare vegetativă. Fără a mai fi secătuite de frământările conştiinţei animale sau de efectele istovitoare ale gândirii, funcţiile organice controlate de elementul vegetal sunt revigorate. Ne trezim odihniţi şi învioraţi.

În al doilea rând, detaşat de percepţiile senzoriale ale corpului, spiritul intră într-o stare alterată de conştiinţă, o pătrundere în lumea spiritelor sublunare. În vise, percepem lumile spirituale, fiind abordaţi de îngeri, demoni şi de spiritele celor morţi.

Sau, cel puţin, asta se întâmpla în epoca Rishilor. În vremea lui Zarathustra, firea omenească devenise atât de încastrată în materie şi de coruptă, încât visele deveniseră haotice şi dificil de interpretat. Erau fanteziste şi pline de semnificaţii stranii, distorsionate. În vis puteau apărea imbolduri din partea spiritelor, fragmente din vieţile trecute şi chiar amintiri ale unor episoade din istorie.

În cel mai adânc somn, al treilea ochi se poate deschide şi atunci privim în lumea spiritelor, dar când ne trezim, uităm tot.

După anii petrecuţi în exil, tânărul Zarathustra a simţit nevoia să se întoarcă în Iran. La graniţă, a avut o viziune. O uriaşă şi strălucitoare fiinţă spirituală i-a apărut în faţă şi i-a spus s-o urmeze. Zarathustra a făcut nouăzeci de paşi până la sălaşul uriaş al spiritului, iar acesta a zburat peste terenul pietros, ducându-l pe tânăr într-un luminiş ascuns între copaci şi stânci. Acolo, un cerc format din alte şase spirite asemănătoare plutea deasupra solului. Toate s-au întors spre el pentru a-i ura bun venit şi I-au invitat să-şi părăsească pentru o vreme trupul fizic şi să li se alăture.

Am mai întâlnit anterior aceste spirite strălucitoare. Erau spiritele Soarelui, numite în Facerea Elohim. Acum, ele îl pregăteau pe Zarathustra în vederea misiunii sale.

Mai întâi, i-au spus că trebuie să treacă prin foc fără a fi ars.

Apoi i-au turnat pe piept plumb topit - metalul lui Ahriman - lucru pe care el l-a suportat în tăcere.

În al treilea rând, i-au deschis toracele şi i-au arătat secretele organelor interne, înainte de a-l închide la loc.

Zarathustra s-a întors la curte şi a împărtăşit ceea ce îi dezvăluiseră marile spirite. I-a spus regelui că spiritele Soarelui, care au creat lumea, lucrau pentru a o transforma şi că într-o zi lumea întreagă va fi un uriaş trup de lumină. Regele căruia i se adresa era unul recent urcat pe tron, dar, la fel ca predecesorul său, şi el era dominat de miniştri ticăloşiţi. Suveranul a refuzat să asculte vestea cea bună, iar miniştrii I-au convins să-l arunce pe Zarathustra în închisoare.

Acesta a evadat însă şi a scăpat de încercările de asasinat îndreptate împotriva lui. A trăit pentru a duce numeroase bătălii cu forţele răului, lupte în care puterile sale magice s-au confruntat cu forţele vrăjitorilor malefici. Mai târziu a devenit arhetipul magicianului, cu pălărie înaltă, mantie presărată cu stele şi un vultur pe umăr. Zarathustra era un personaj periculos, oarecum deconcertant, pregătit să contracareze focul cu foc. Şi-a condus adepţii în grote izolate, ascunse în păduri, şi acolo, sub pământ, i-a iniţiat. Voia să le ofere puterile supranaturale necesare pentru a duce lupta cea dreaptă. Ştim despre existenţa acestei şcoli a misterelor deoarece a supravieţuit în Persia, în secret, vreme de cinci milenii, înainte de a reapărea în mod public sub forma mithraismului - un cult iniţiatic popular printre soldaţii romani - şi apoi a maniheismului, o religie a misterelor mai târzie, din rândurile căreia a făcut parte, ca iniţiat, şi Sfântul Augustin.

Zarathustra şi-a pregătit adepţii pentru a face faţă demonilor lui Ahriman - asura - supunându-i la veritabile chinuri iniţiatice. Cel care se teme de moarte, spunea el, este deja mort.

Menippus, filosof grec din secolul al III-lea Î. C. Care a fost iniţiat de succesorii lui Zarathustra din tradiţia mithraică, scria că, după o perioadă de post, mortificare şi exerciţii mentale efectuate în solitudine, candidatul era obligat să străbată apa înot, să treacă prin foc şi prin gheaţă. Apoi era aruncat într-o groapă cu şerpi, iar pieptul îi era tăiat de-a latul cu sabia, pentru ca sângele să curgă.

Experimentând astfel adâncurile fricii, iniţiatul era pregătit pentru cea mai rea soartă care-i putea aştepta, atât în viaţă, cât şi dincolo de moarte.

O parte esenţială a acestei pregătiri avea rolul de a-i induce experienţa conştientă a separării elementului animal de cele vegetale şi materiale ale fiinţei lui, aşa cum se întâmplă în timpul somnului. La fel de importantă era experimentarea separării elementului animal de cel vegetal, care se produce după moarte. Cu alte cuvinte, iniţierea presupunea ceea ce denumim astăzi prin sintagma „experienţă de după moarte”. Prin faptul că îşi părăsea trupul, candidatul se convingea, dincolo de orice îndoială, că moartea nu reprezintă sfârşitul.

Persoanele care învaţă să viseze conştient - cele care au capacitatea de a gândi şi a-şi impune voinţa în timpul somnului, aşa cum facem în mod obişnuit în starea de veghe - pot dobândi puteri considerate astăzi „supranaturale”. Dacă puteţi visa conştient, înseamnă că în curând vă veţi putea deplasa după voie în lumea spirituală, comunicând liber cu spiritele celor decedaţi şi cu alte fiinţe neîntrupate. Veţi putea afla, probabil, ce vă rezervă viitorul, în modalităţi care altfel nu v-ar fi accesibile. Veţi putea călători în alte regiuni ale universului material şi veţi vedea ce se întâmplă acolo unde nu sunteţi prezent fizic - aşa-numitele călătorii astrale. Paracelsus, marele iniţiat din secolul al XVI-lea care, după cum vom vedea, ar putea fi părintele medicinei experimentale şi al homeopatiei, susţinea că poate vizita alţi oameni în visurile lor. Vom vedea de asemenea că multe descoperiri ştiinţifice le-au fost revelate unor iniţiaţi în timpul unor astfel de stări de conştiinţă alterate.

Capacitatea supranaturală de influenţare a minţii este şi ea un posibil rezultat al iniţierii. Fără îndoială, iniţiaţii pe care i-am întâlnit eu au abilităţi de a „câţi” minţile altora care le depăşesc cu mult pe cele pe care oamenii de ştiinţă sceptici le pot reproduce în experimentele de laborator.

În mod similar, ştiinţa oferă doar o explicaţie vagă, firavă şi deloc lămuritoare cu privire la hipnoză. Iar motivul este acela că, dincolo de trucurile magicienilor de scenă, hipnoza a fost la origine - şi rămâne încă la nivel esenţial - o practică ocultă. Explicabilă doar în cadrul conceptului de minte-înaintea-materiei, îşi are originile în activităţile Rishilor din India şi în tehnicile aplicate de preoţii templelor egiptene în cadrul ritualurilor de iniţiere. În Sutrele yoga ale lui Pantanjali, puterea de a influenţa minţile altora este una dintre cele numite vibhuti. Influenţa mentală era folosită în scopuri pozitive, dar pe măsură ce lumea a devenit un loc periculos, a început să fie utilizată atât pentru apărare, cât şi ca armă de atac.

Am văzut anterior că, în cadrul filosofiei de tip mintea-înaintea-materiei, modul în care privim o persoană o poate afecta la nivel subatomic. Reprezentările celui de-ai treilea ochi sub forma cobrei încolăcite pe frunţile iniţiaţilor egipteni demonstrează că acesta poate „ţâşni” şi lovi ceea ce percepe. În secolul al XVII-lea, savantul şi alchimistul J. B. Van Helmont spunea că „un om poate ucide un animal privindu-i fix vreme de cincisprezece minute”. Călătorii europeni care au vizitat India începând cu secolul al XVIII-lea s-au arătat uimiţi de capacitatea adepţilor de a induce imediat o stare de catalepsie oricărei persoane, pur şi simplu privind-o. Povestea unui călător din secolul al XIX-lea a fost consemnată de un prieten al lui George Eliot, iniţiatul Gerald Massey. Călătorul fusese hipnotizat de privirea unui şarpe şi sub fascinaţia ei, se cufundase tot mai adânc într-un somn „somnambulic”. Apoi un tovarăş de drum împuşcase şarpele, iar călătorul resimţise o lovitură în cap, ca şi când ar fi fost şi el lovit de glonţ. În secolul XX au existat relatări despre lupi capabili să-şi încremenească victimele şi să le împiedice să ţipe, chiar şi atunci când acestea nu ştiau că sunt privite. Locuitorii unui orăşel numit Crowborough, aflat la mai puţin de zece kilometri de locul în care am scris această carte, îşi amintesc bine despre un vraci local, pe nume Pigtail Badger. Oamenilor le era teamă de el, fiindcă se spunea că bărbatul, înalt, solid şi cu o înfăţişare fioroasă, îi putea ţintui pe ceilalţi locului doar privindu-i. Umbla vorba că uneori proceda astfel cu lucrătorii de la fermă, după care se aşeza şi le mânca mâncarea chiar în fata lor.

Cele mai importante învăţături din procesul iniţierii se refereau la modul în care sunt percepute lumile spirituale după moarte. Motivul nu era acela că un candidat s-ar fi îndoit de existenţa vieţii după moarte - pe atunci această idee era de neconceput - ci faptul că se temeau de ce anume li se va întâmpla în momentele respective. În primul rând, le era teamă că demonii de care scăpaseră în timpul vieţii stăteau la pândă. Iar iniţierea le arăta cum să călătorească în siguranţă în viaţa de după moarte.

În timpul somnului, spiritul animal pleacă şi lasă în urmă părţile vegetală şi minerală ale trupului. În moarte însă, elementul vegetal, cel care controlează funcţiile vitale, părăseşte corpul odată cu spiritul animal. Componenta vegetală a firii umane are numeroase funcţii, inclusiv pe aceea de stocare a amintirilor. Atunci când ea se desprinde de trupul material, ambele încep să se dezintegreze. Ca urmare a acestei dezintegrări a părţii vegetale, spiritul îşi trece în revistă viaţa recent încheiată.

Elementul vegetal se detaşează de spiritul animal şi se disipează în răstimp de câteva zile, după care spiritul ajunge în sfera sublunară. Acolo este atacat de demoni care îi smulg toate dorinţele impure, corupte şi animalice, toate impulsurile negative ale voinţei. Această regiune, în care spiritul suportă un dureros proces de purificare ce durează cam o treime din perioada petrecută pe pământ, este numită purgatoriu în tradiţia creştină. Este acelaşi loc cu Hadesul la vechii greci şi tărâmul umbrelor la egipteni, dar şi cu Kamaloca (literal „regiunea dorinţei”) la hinduşi.


1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 |


При использовании материала, поставите ссылку на Студалл.Орг (0.024 сек.)