АвтоАвтоматизацияАрхитектураАстрономияАудитБиологияБухгалтерияВоенное делоГенетикаГеографияГеологияГосударствоДомДругоеЖурналистика и СМИИзобретательствоИностранные языкиИнформатикаИскусствоИсторияКомпьютерыКулинарияКультураЛексикологияЛитератураЛогикаМаркетингМатематикаМашиностроениеМедицинаМенеджментМеталлы и СваркаМеханикаМузыкаНаселениеОбразованиеОхрана безопасности жизниОхрана ТрудаПедагогикаПолитикаПравоПриборостроениеПрограммированиеПроизводствоПромышленностьПсихологияРадиоРегилияСвязьСоциологияСпортСтандартизацияСтроительствоТехнологииТорговляТуризмФизикаФизиологияФилософияФинансыХимияХозяйствоЦеннообразованиеЧерчениеЭкологияЭконометрикаЭкономикаЭлектроникаЮриспунденкция

UN ALEXANDRU CEL MARE AL NEOLITICULUI 4 страница

Читайте также:
  1. I. Перевести текст. 1 страница
  2. I. Перевести текст. 10 страница
  3. I. Перевести текст. 11 страница
  4. I. Перевести текст. 2 страница
  5. I. Перевести текст. 3 страница
  6. I. Перевести текст. 4 страница
  7. I. Перевести текст. 5 страница
  8. I. Перевести текст. 6 страница
  9. I. Перевести текст. 7 страница
  10. I. Перевести текст. 8 страница
  11. I. Перевести текст. 9 страница
  12. Il pea.M em u ifJy uK/uu 1 страница

Marea piramidă este situată la o jumătate de oră spre nord de Saqqara. Cea mai impresionantă construcţie din lume, străjuieşte această răspântie a istoriei, orientată cu remarcabilă acurateţe spre cele patru puncte cardinale. O descriere a ei aici ar fi un element superfluu. Este suficient să spunem că, deşi în principiu ar putea fi reconstruită astăzi, acest efort ar fi distrugător chiar şi pentru unele dintre cele mai solide economii ale lumii. De asemenea, ar constitui o provocare uriaşă pentru tehnica inginerească, mai cu seamă în privinţa orientării sale astronomice exacte.

Dar detaliul care, conform istoriei secrete, îi conferă un caracter aproape miraculos este acela că a fost prima clădire egipteană construită vreodată.

Adepţii istoriei convenţionale presupun că ambiţiile arhitectonice ale egiptenilor au progresat de la mormintele simple, numite mastaba, la complexitatea relativă a piramidei în trepte, culminând cu masiva sofisticare a marii piramide, datată convenţional în circa 2500 Î. C. În absenţa consemnărilor din vremea respectivă şi fiindcă piramidele nu conţin materiale organice care să poată fi datate cu carbon, iar până acum nu se cunoaşte nicio metodă de datare a pietrei fasonate, această dată pare a fi rezultatul unui mod rezonabil de interpretare a dovezilor existente.

Menţionam în primele pagini că această carte consemnează o istorie inversă, cu susul în jos, comparativ cu cea convenţională, iar în conformitate cu doctrina secretă, marea piramidă a fost construită în 3500 Î. C., înainte de fondarea marilor civilizaţii din Egipt şi Sumer, într-o vreme în care singurele construcţii anterioare erau cercurile de monoliţi şi alte monumente „ciclopice”.

Ni-i putem imagina pe oamenii Epocii de Piatră, înveşmântaţi în piei de animale şi înarmaţi cu unelte primitive, privind stupefiaţi marea piramidă.



Conform istoriei secrete, prin urmare, piramida în trepte şi alte piramide mai mici reprezintă nu un progres, ci un declin.

Marea piramidă a fost considerată, în mod convenţional, un mormânt. Ca variaţiune pe aceeaşi temă, datorită puţurilor înguste care se îndreaptă, din aşa-numitele camere ale faraonului şi reginei, spre anumite stele, a fost privită ca un fel de maşinărie menită să ajute la proiectarea spiritului faraonului mort afară din mormânt, spre locul său de odihnă cerească. Astfel, conform acestei opinii, marea piramidă ar fi un soi de uriaşă maşină de excarnare.

Din punctul de vedere al istoriei secrete însă, o asemenea interpretare este anacronică. În epoca respectivă, credinţa generală era aceea că spiritul uman călătoreşte, după moarte, prin sferele planetare şi spre stele. De fapt, aşa cum am văzut, cei aflaţi în viaţă aveau o experienţă atât de vie a lumii spirituale, încât cu mare greutate ar fi putut decide să nu creadă în caracterul real al călătoriei spiritului după moarte, aşa cum nouă ne-ar fi dificil să refuzăm a crede în realitatea cărţii pe care o ţinem în mână.

Prin urmare, ar trebui să căutăm în altă parte o explicaţie a funcţiei marii piramide. Esenţa civilizaţiei egiptene antice rezidă în eforturile ei de a supune materia, iar acest lucru este dovedit de impulsul inovator de a tăia şi a ciopli piatra.

‡агрузка...

Un alt exemplu al noii relaţii a omului cu materia este cel al practicii mumificării. Niciodată nu ne grăbim mai tare să atribuim anticilor credinţe stupide decât atunci când stabilim o legătură între mumificare şi bunurile descoperite în morminte pe de o parte, şi presupusa convingere că spiritul ar fi intenţionat să le folosească în viaţa de după moarte, pe de altă parte. Rolul acestor practici funerare, conform filosofiei ezoterice, era acela că exercitau un fel de atracţie magnetică asupra spiritului ce se înălţa, ajutându-l să-şi grăbească următoarea încarnare. Se credea că, prin păstrarea trupului decedat, acesta se constituia într-un punct focal pentru spiritul care îl părăsise, atrăgându-l din nou în jos, spre Pământ.

Explicaţia ezoterică a funcţiei îndeplinite de marea piramidă este similară. Am văzut în capitolul 7 că, fiindu-le tot mai dificil să se încarneze, divinităţile se retrăseseră până în planul Lunii, vizitând din ce în ce mai rar Pământul.

Prin urmare, marea piramidă este o uriaşă maşinărie de încarnare.

Civilizaţia egipteană a reprezentat un nou şi puternic impuls al evoluţiei umane, mult diferit de civilizaţia orientală ce credea că materia este maya, iluzie. Egiptenii au pus bazele amplei misiuni spirituale a Occidentului, numită uneori în alchimie „francmasonerie sufită” şi în general în cadrul societăţilor secrete Lucrarea. Misiunea era aceea de a acţiona asupra materiei, de a o tăia, a o sculpta, de a o scălda în forţa intenţiei, până ce fiecare particulă de materie din univers va fi fost prelucrată şi spiritualizată. Iar marea piramidă a fost cea dintâi manifestare a acestui impuls.

Istoria pe care o prezentăm aici se concentrează, din unghiuri diferite, asupra conştiinţei.

În primul rând, a fost narată în cadrul unor grupuri diverse, al căror obiectiv era accederea în stări alterate de conştiinţă. În al doilea rând, ea pleacă de la aserţiunea că, în decursul timpului, conştiinţa a suferit modificări mult mai mari decât cele acceptate de adepţii istoriei convenţionale. Şi în al treilea rând, sugerează că misiunea acestor grupuri este aceea de a dirija evoluţia conştiinţei. Fiindcă într-un univers care îşi are originile în plan mental, ţelul final al creaţiei este întotdeauna mintea.

Aş vrea să ne îndreptăm acum atenţia asupra celui de-al doilea punct de vedere exprimat mai sus, pentru a arăta că unii teoreticieni au susţinut recent, în scrierile lor, perspectiva ezoterică în conformitate cu care conştiinţa era înainte mult diferită de cea actuală.

În aceeaşi perioadă cu formarea civilizaţiei egiptene, în circa 3250 Î. C., pe teritoriul dintre fluviile Tigru şi Eufrat a apărut civilizaţia sumeriană. În primele aşezări din Sumer, în flecare casă se aflau statui ale strămoşilor şi ale divinităţilor mărunte. Un craniu era uneori păstrat ca o „locuinţă” pentru un spirit minor. Concomitent, despre spiritul superior ce proteja oraşul şi interesele sale se credea că sălăşluieşte în „casa zeului”- o clădire din centrul complexului templului.

Pe măsură ce aşezările s-au dezvoltat, casele zeilor au ţinut pasul cu ele, devenind cu timpul zigurate - mari piramide în trepte, cu bază rectangulară, construite din cărămizi de lut. În centrul fiecărui zigurat se afla o încăpere de mari dimensiuni, în care era aşezată statuia zeului, incrustată cu pietre şi metale preţioase şi îmbrăcată în veşminte luxoase.

În conformitate cu textele cuneiforme, zeilor sumerieni le plăceau mâncarea, băutura, muzica şi dansurile. Pe mese erau puse numeroase feluri de mâncare, iar zeul era apoi lăsat singur, să se bucure de ele. După o vreme, preoţii intrau şi mâncau ceea ce rămăsese. Divinităţile aveau de asemenea nevoie de paturi în care să doarmă şi să se delecteze cu plăcerile sexuale împreună cu alţi zei. Iar în acest scop erau spălate, îmbrăcate şi unse cu parfumuri.

La fel ca în cazul bunurilor lăsate în mormintele egiptene, aceste practici aveau menirea de a ispiti divinităţile să coboare şi să sălăşluiască în planul material, reamintindu-le de plăcerile simţurilor, de care nu se puteau bucura în lumea spiritelor.

Albina este unul dintre cele mai importante simboluri în cadrul tradiţiei secrete. Albinele ştiu să-şi construiască fagurii cu un fel de geniu preconştient. Structura stupilor se bazează pe date precise şi excepţional de dificile. De exemplu, toţi au încorporat, din construcţie, unghiul de rotaţie a Pământului. Sigiliile cilindrice sumeriene din epoca respectivă sunt decorate cu personaje cu trup de om şi capul în forma unui cuib de albine. Motivul? În această perioadă, conştiinţa individuală era percepută ca fiind alcătuită prin cooperarea multor centri de conştiinţă diferiţi, aşa cum am arătat în capitolul 2. Aceşti centri puteau fi „utilizaţi” în comun sau chiar mutaţi de la o minte la alta, aşa cum roiul de albine trece de la un stup la altul.

În anul 1976 a fost publicată o strălucită analiză a textelor sumeriene şi de altă provenienţă antică, realizată de profesorul de istorie Julian Jaynes, de la Princeton. Lucrarea, The Origin of Consciousness în the Breakdown of the Bi-Cameral Mind (Originea conştiinţei în colapsul minţii bicamerale), susţine că în perioada sumeriană oamenii nu percepeau viaţa interioară aşa cum o înţelegem noi astăzi. Nu aveau un vocabular prin care s-o exprime, iar din textele lor ne dăm seama că pentru ei trăsăturile vieţii mentale precum voinţa, simţirea şi gândirea, pe care noi le considerăm ca fiind generate undeva în interiorul nostru, erau rezultatul activităţii spiritelor sau zeilor în şi în jurul trupurilor fizice. Aceste impulsuri nu se năşteau în interiorul lor, emanate de ei înşişi, ci apăreau în viaţa lor la chemarea fiinţelor neîntrupate care trăiau independent de ei.

Este interesant de remarcat că analiza lui Jaynes rezonează cu modul ezoteric în care percepea Rudolf Steiner istoria antică. Născut în Austria în anul 1861, Steiner este reprezentantul unui autentic filon al filosofiei rozacruciene, el fiind, în epoca modernă, autorul celei mai detaliate prezentări a evoluţiei conştiinţei. Iar din câte ştiu eu, cercetările lui Jaynes nu au avut la bază această tradiţie.

Poate că ne va fi mai uşor să apreciem analiza lui Julian Jaynes în raport cu mult mai familiara mitologie greacă. În Iliada, spre exemplu, nu vedem pe nimeni stând şi cugetând la ceea ce are de făcut, aşa cum procedăm noi astăzi. Pentru eroii Iliadei, subliniază Jaynes, nu există introspecţie. Când Agamemnon îi fură lui Ahile iubita, acesta din urmă nu ia el însuşi hotărârea de a-şi înfrâna pornirile; o zeiţă îl atenţionează trăgându-l de păr, avertizându-l să nu-l atace pe Agamemnon. Un alt zeu iese din mare pentru a-l consola şi tot un zeu îi şopteşte Elenei despre dorul de casă. Exegeţii contemporani tind să interpreteze aceste fragmente ca fiind descrieri „poetice” ale emoţiilor personale, în care zeii sunt doar simboluri aidoma celor create de poeţii moderni.

Analiza pătrunzătoare a lui Jaynes reliefează faptul că această interpretare identifică în mod greşit tipul modern de conştiinţă în texte scrise de oameni care aveau o cu totul altă formă de conştiinţă. Iar Jaynes nu este singurul care percepe astfel lucrurile. Filosoful John Wisdom de la Cambridge scria: „Grecii nu vorbeau despre pericolele reprezentate de reprimarea instinctelor, dar se gândeau la dejucarea planurilor lui Dionisos sau la preferinţa pe care i-o acordaseră Atenei în defavoarea lui Poseidon.”

Vom vedea în ultimele capitole că acea formă antică a conştiinţei a continuat să existe foarte mult timp, chiar mai mult decât consideră Jaynes. Pentru moment însă, vreau să subliniez o deosebire importantă între analiza acestuia şi modul în care înţelegeau anticii lucrurile. Jaynes îi descrie pe zeii care guvernează acţiunile oamenilor ca fiind „halucinaţii aurale”. Pentru el, regii din Sumer şi eroii Greciei antice sunt victime ale autoamăgirilor, asaltaţi de iluzii. Anticii însă nu îi considerau nicidecum iluzii, ci fiinţe vii, independente.

Jaynes crede că, în epoca homerică şi mai înainte, omenirea a trăit într-o lume a amăgirilor, până când emisfera cerebrală dreaptă a dobândit supremaţia asupra celei stângi. După părerea lui, fiecare individ, deşi credea că este abordat de un zeu perceptibil deopotrivă de toţi ceilalţi, era de fapt prizonierul unei iluzii personale. Problema cu acest punct de vedere este următoarea: cum halucinaţiile sunt, aproape prin definiţie, non-consensuale, ar fi de aşteptat ca oamenii din acea epocă să fi trăit într-o lume absolut haotică şi barbară, în care nimeni nu înţelegea pe nimeni. Psihiatria actuală defineşte schizofrenicul ca fiind o persoană ce nu poate face deosebirea între imaginile şi sunetele generate intern şi cele provenite din exterior. Nebunia clinică provoacă tulburări extreme, handicapante, cu afectarea gravă a modului de funcţionare socială, profesională şi personală. Dar oamenii din perioada la care ne referim au construit primele civilizaţii de după Potop, caracterizate de o separare netă între activităţile preoţeşti, militare, agrare, comerciale şi de producţie. Forţa de muncă organizată a realizat ample edificii publice: canale, drenaje şi, desigur, temple. Existau economii complexe şi armate disciplinate, numeroase. Pentru ca toţi aceşti oameni să coopereze astfel, halucinaţiile ar fi trebuit, fireşte, să fie colective! Dacă imaginea despre lume a anticilor era o autoamăgire, atunci iluzia ar fi trebuit să fie una de masă, extrem de complexă şi de sofisticată.

Ceea ce am încercat să prezint până acum este o istorie a lumii aşa cum era ea înţeleasă de popoarele antice, care aveau o concepţie de tip mintea-înaintea-materiei, în cadrul căreia fiecare individ percepea zeii, îngerii şi spiritele ca interacţionând cu el şi cu toţi ceilalţi.

Graţie lui Freud şi Jung, suntem cu toţii familiarizaţi cu ideea că mintea umană conţine complexe psihologice independente de centrii noştri de conştiinţă, care, într-un anume grad, pot fi considerate autonome. Jung descria aceste complexe psihologice majore în termenii celor şapte divinităţi planetare principale din mitologie, numindu-le cele şapte arhetipuri majore ale inconştientului colectiv.

Când l-a întâlnit pe Rudolf Steiner, care credea în spiritele neîntrupate, inclusiv în zeii planetari, Jung l-a catalogat drept schizofrenic. Vom vedea în capitolul 27 că spre sfârşitul vieţii, Jung a „sărit gardul” consensului ştiinţific modern, concluzionând că aceste complexe psihologice erau autonome în sensul independenţei complete de creierul uman. Astfel, el a făcut un pas mai departe chiar decât Jaynes. Prin faptul că nu mai percepea zeii ca halucinaţii - fie ele individuale, fie colective - ci ca inteligenţe superioare, el a adoptat filosofia antică, de tip mintea-înaintea-materiei.

Cititorul este rugat să nu procedeze la fel. Este important să vă feriţi de impresia că, eventual, această versiune a istoriei este în vreun fel ilogică, ori că pare veridică într-un sens vag poetic sau, mai rău, spiritual. Este un lucru important deoarece este suficientă o clipă de relaxare din acest punct de vedere şi riscaţi, chiar fără a vă da seama la început, s-o luaţi cu voioşie pe drumul ce duce drept spre azilul de lunatici.

Ghilgameş, marele erou al civilizaţiei sumeriene, a fost rege în Uruk în aproximativ 2100 Î. C. Povestea sa este una a nebuniei, a emoţiilor extreme, a anxietăţii şi alienării. Poetul Rainer Maria Rilke o numea „epopeea fricii de moarte”.

Versiunea pe care o prezentăm aici a fost compilată în mare parte din textele de pe tăbliţele de lut descoperite în secolul al XIX-lea şi pare a fi aproape completă.

La începutul ei, tânărul rege este supranumit „taurul care împunge”. E plin de energie, despică trecători în munţi, sapă puţuri, explorează, porneşte în bătălii. Este mai puternic decât oricare alt om, frumos, curajos, un iubăreţ alături de care nicio fecioară nu e-n siguranţă, dar e singur. Îşi doreşte un prieten, cineva care să-i fie egal.

De aceea, zeii îl creează pe Enkidu - la fel de puternic ca Ghilgameş, dar sălbatic, cu trupul acoperit complet de păr. Trăieşte printre animalele sălbatice, mănâncă la fel ca ele şi bea din apa pâraielor. Într-o zi, un vânător dă peste această creatură stranie în pădure şi îi povesteşte lui Ghilgameş despre ea.

Când aude povestea vânătorului, regele îşi dă seama că acesta e prietenul îndelung aşteptat şi pune la cale un plan strălucit. Îi cere celei mai frumoase prostituate din templu să intre goală în pădure, să-l găsească pe sălbatic şi să-l îmblânzească. Şi când ea face dragoste cu el, Enkidu uită de sălaşul său din codru, aşa cum ştiuse regele că se va întâmpla. De acum înainte, când se apropie de animalele sălbatice, ele simt diferenţa şi nu mai aleargă alături de el, ci, dimpotrivă, fug din calea lui.

Ghilgameş şi Enkidu se întâlnesc în piaţa din Uruk, în vreme ce se desfăşoară un concurs al campionilor. Toţi locuitorii oraşului sunt strânşi acolo pentru a privi. Regele e cel care câştigă, doborându-l pe Enkidu, în vreme ce el rămâne în picioare.

Astfel au început o frumoasă prietenie şi o serie de aventuri. Cei doi vânează pantere şi îl dibuie pe monstrul Hawawa, care păzeşte drumul prin pădurea de cedri. Iar mai târziu, când ucid taurul Cerurilor, Ghilgameş pune ca pe peretele iatacului său să fie prinse coarnele acestuia.

Dar apoi Enkidu se îmbolnăveşte grav. Ghilgameş stă la căpătâiul lui vreme de şase zile şi şase nopţi. În cele din urmă, un vierme iese din nasul lui Enkidu. În final, Ghilgameş trage un văl peste faţa vechiului său prieten şi rage ca o leoaică ce şi-a pierdut puii. Mai târziu, porneşte să străbată stepa, plângând, în vreme ce teama de propria sa moarte începe să-i roadă măruntaiele.

Ghilgameş sfârşeşte la hanul de la capătul lumii, unde vrea să poată scăpa din propriul său cap, şi îi cere frumoasei hangiţe să-i spună care e drumul către Ziusudra - acesta fiind, aşa cum am văzut, un alt nume al lui Noe sau Dionisos. Ziusudra era un semizeu care nu murise cu adevărat niciodată.

Ghilgameş construieşte o barcă cu fundul plat, acoperită cu smoală, ca acelea utilizate şi azi de arabii din zonele mlăştinoase, şi pleacă spre Ziusudra. Acesta îi spune: „îţi voi dezvălui un secret, o taină a zeilor. Pe fundul mării se află o plantă care înţeapă ca trandafirul. Dacă o vei putea aduce la suprafaţă, vei deveni din nou tânăr. Este planta tinereţii veşnice.”

Ziusudra îl învaţă cum să se scufunde în apele care acoperă Atlantida şi cum să găsească tradiţiile ezoterice pierdute în vremea Potopului. Ghilgameş îşi leagă pietre de picioare, la fel ca pescuitorii de perle din zonă, se scufundă, culege planta, îşi taie legăturile şi se ridică la suprafaţă, triumfător. Dar în vreme ce se odihneşte pe mal, un şarpe miroase planta şi i-o fură.

Ghilgameş e ca şi mort.

Citind această poveste, ne miră probabil eşecul lui Ghilgameş la testul la care l-a supus marele conducător al omenirii. Există o notă de anxietate în acest mit, o notă ce s-a răspândit apoi la civilizaţiile babiloniană şi mesopotamiană, care au dominat regiunea.

La moartea lui Ghilgameş, ne aflăm în epoca celor mai mari zigurate. Legenda Turnului Babel - încercarea de a construi un turn înalt până la ceruri, care s-a soldat cu pierderea limbii unice, care unifica întreaga omenire - simbolizează faptul că, pe măsură ce au devenit tot mai ataşate de îngerii îndrumători şi spiritele lor tutelare, triburile şi naţiunile au „uitat” de zeii cei mari şi de mintea universală care conferă tuturor elementelor disparate ale cosmosului un destin comun. Ziguratele constituie o încercare eronată de a urca la ceruri prin mijloace materiale.

Turnul Babel a fost construit de Nimrod Vânătorul. În Facerea, Nimrod este numit „cel dintâi viteaz de pe Pământ”. Arheologul David Rohl l-a identificat, în mod convingător, cu personajul istoric Enmer-kat (Enmer Vânătorul), primul rege din Uruk, care i-a scris suveranului ţării învecinate, Aratta, cerându-i tribut; aceasta este, se pare, cea mai veche misivă care a supravieţuit până astăzi.

Nimrod a fost primul om care a căutat puterea de dragul puterii, iar din această dorinţă de putere au izvorât cruzimea şi decadenţa. Conform tradiţiei iudaice, o profeţie referitoare la naşterea lui Avraam l-a împins pe Nimrod la infanticid în masă. Trebuie să înţelegem de aici că regele sacrifica nou-născuţi, îngropându-le trupurile în fundaţia marilor construcţii.

În aproximativ 2000 Î. C., Avraam rătăcea printre „zgârie-norii” din Ur (Uruk), unde se născuse. Apoi a decis să plece în deşert şi să devină nomad, pentru a redescoperi sentimentul divinului, în pericol de a fi pierdut.

Când a ajuns în Egipt, faraonul i-a dat-o pe una dintre fiicele sale, pe nume Agar, pentru a fi servitoarea soţiei lui, Sarai. Agar i-a dăruit lui Avraam primul fiu, pe Ismael, care avea să devină părintele popoarelor arabe. Acest lucru înseamnă de fapt că Avraam a deprins de la preoţii egipteni importante cunoştinţe de tip iniţiatic. În vremea respectivă, căsătoriile erau încheiate de obicei în cadrul aceluiaşi trib sau al familiei extinse. Puterile supranaturale aveau legătură cu sângele, iar mariajul între oameni cu acelaşi sânge întărea aceste puteri - aşa cum se întâmplă şi în tradiţia ţiganilor, spre exemplu. Căsătoria între persoane aparţinând unor triburi diferite ar putea implica, prin urmare, un schimb de cunoştinţe şi de puteri.

Ce formă de iniţiere ar fi putut primi Avraam în Egipt?

Ar trebui să ni-l imaginăm pe candidat întins într-un mormânt de granit, înconjurat de iniţiaţii care I-au cufundat într-o transă asemănătoare cu somnul profund. În această stare, ei îi pot extrage trupul vegetal - şi odată cu el spiritul sau trupul animal - din corpul fizic, astfel încât acesta să plutească aidoma unei fantome la gura mormântului.

Un martor la ritualul de iniţiere a poetului irlandez W. B. Yeats descria cum, în cursul ceremoniei, o serie de clopote erau bătute pentru a marca etapele. Spiritul lui Yeats putea fi văzut strălucind cu diferite grade de luminozitate în diversele etape, fiecare fiind marcată de alte tipare coloristice.

Iniţiaţii care participă la aceste ceremonii ştiu cum să muleze trupul vegetal al candidatului, astfel ca atunci când acesta reintră în corpul fizic, aspirantul să-i poată folosi în mod conştient organele de percepţie. La sfârşitul celor trei zile, candidatul va fi „renăscut” sau iniţiat - prag pe care hierofantul îl marchează prinzându-l de mâna dreaptă şi ridicându-l din sicriu.

În filosofia ezoterică, trupul vegetal are o importanţă covârşitoare. Controlează funcţiile organice, iar chakrele sunt, desigur, organele sale. Astfel, el reprezintă portalul dintre lumea fizică şi cea spirituală, iar dacă chakrele sunt energizate, pot apărea puteri de percepţie şi influenţă supranaturală, capacităţi de comunicare cu spiritele neîntrupate şi, de asemenea, abilităţi de vindecare.

În cadrul procedurii somnului în templu - care avea să fie practicată de iniţiaţii din şcolile misterelor chiar şi două mii cinci sute de ani mai târziu, fiind utilizată şi astăzi în anumite societăţi secrete - unei persoane bolnave i se permitea să doarmă în incinta lăcaşului de cult. Acest somn dura trei zile, timp în care iniţiaţii acţionau asupra trupului vegetal al bolnavului într-un mod ce nu diferea mult de procesul de iniţiere.


1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 |


При использовании материала, поставите ссылку на Студалл.Орг (0.028 сек.)