АвтоАвтоматизацияАрхитектураАстрономияАудитБиологияБухгалтерияВоенное делоГенетикаГеографияГеологияГосударствоДомДругоеЖурналистика и СМИИзобретательствоИностранные языкиИнформатикаИскусствоИсторияКомпьютерыКулинарияКультураЛексикологияЛитератураЛогикаМаркетингМатематикаМашиностроениеМедицинаМенеджментМеталлы и СваркаМеханикаМузыкаНаселениеОбразованиеОхрана безопасности жизниОхрана ТрудаПедагогикаПолитикаПравоПриборостроениеПрограммированиеПроизводствоПромышленностьПсихологияРадиоРегилияСвязьСоциологияСпортСтандартизацияСтроительствоТехнологииТорговляТуризмФизикаФизиологияФилософияФинансыХимияХозяйствоЦеннообразованиеЧерчениеЭкологияЭконометрикаЭкономикаЭлектроникаЮриспунденкция

UN ALEXANDRU CEL MARE AL NEOLITICULUI 7 страница

Читайте также:
  1. I. Перевести текст. 1 страница
  2. I. Перевести текст. 10 страница
  3. I. Перевести текст. 11 страница
  4. I. Перевести текст. 2 страница
  5. I. Перевести текст. 3 страница
  6. I. Перевести текст. 4 страница
  7. I. Перевести текст. 5 страница
  8. I. Перевести текст. 6 страница
  9. I. Перевести текст. 7 страница
  10. I. Перевести текст. 8 страница
  11. I. Перевести текст. 9 страница
  12. Il pea.M em u ifJy uK/uu 1 страница

RAŢIUNEA - ŞI CUM NE PUTEM RIDICA DEASUPRA EI

 

ILIE ŞI ELISEI ISAIA BUDISMUL EZOTERIC PITAGORA LAO-TZU

 

După moartea lui Solomon, Regatul lui Israel a început din nou să se destrame şi, odată cu acest proces, s-a constituit un grup de aşa-numiţi profeţi. Rolul lor era acela de a-i sfătui pe regi, numai că, spre deosebire de relaţia dintre Melhisedec şi Avraam sau Merlin şi Arthur, cea pe care o întreţineau ei cu suveranii avea un caracter potrivnic, chiar subversiv. Profeţii spuneau lucruri neplăcute, impopulare, pe care nimeni nu voia să le audă. Vorbeau emfatic, aiuritor; uneori erau consideraţi nebuni.

Ilie era un ins ciudat, sălbatic şi solitar, aproape un vagabond, cu o cingătoare din piele şi o mantie lungă. La fel ca Zarathustra, la foc răspundea tot cu foc. Dumnezeu l-a îndrumat să se ascundă în sălbăticie şi să bea din apa unui pârâu, fiind hrănit de corbi. Corbul sugerează că Ilie era un iniţiat în înţelepciunea lui Zarathustra, acesta fiind unul dintre gradele iniţiatice în cadrul misterelor sale.

Regele lui Israel, Ahab, s-a însurat cu Izabela şi a început să construiască altare dedicate lui Baal (numele canaanit pentru Saturn/Satan). Ilie s-a luptat şi i-a învins pe profeţii lui Baal, invocând şi chemând focul din cer. Alteori a apelat la acelaşi procedeu al focului celest pentru a ucide trupele de soldaţi trimise de Izabela pentru a-l prinde.

Ilie era un om al sângelui şi al tunetului, profetul care trăia la limita nebuniei. Există relatări privind dovezi repetate şi uluitoare ale charismei sale: clarviziune, capacitatea de a tămădui pe deplin un otrăvit, de a face fierul să plutească sau de a vindeca un lepros. O poveste ciudată este aceea în care izbuteşte să readucă la viaţă un băiat aşezându-se deasupra lui şi infuzându-i spiritul său. Când a fost nevoit să fugă iar în pustie, a făcut-o pentru a-şi salva viaţa şi pentru a se îndrepta spre Dumnezeu. Acolo s-a pomenit stând pe un vârf de munte, în mijlocul unei furtuni teribile. Ni-l putem imagina certând vijelia: un fel de combinaţie între regele Lear şi nebunul de la curte. În cele din urmă s-a aşezat, istovit, şi a adormit sub un ienupăr, unde a visat un înger.



Apoi, când încă nu se luminase, a început să urce muntele Horeb în căutarea lui Dumnezeu, aşa cum îl îndemnase îngerul. Dar s-a iscat un vânt puternic, care a zguduit muntele, şi bolovani uriaşi s-au desprins, rostogolindu-se spre el. Ilie şi-a dat seama că Dumnezeu nu se afla în vântul acela şi a reuşit să se adăpostească într-o peşteră. Deodată, un fulger a izbit pământul chiar la gura peşterii, aprinzând vegetaţia de afară şi blocându-l înăuntru. Dar Ilie a ştiut că Dumnezeu nu se afla nici în acel foc.

După o vreme, furtuna s-a potolit, focul s-a stins, iar la venirea dimineţii, totul era cuprins de linişte. Steaua zorilor a răsărit şi atunci, în aerul blând al dimineţii, Ilie a auzit glasul mărunt, tăcut, al lui Dumnezeu.

Personaj exuberant, chiar şocant, el a fost profetul unei noi interiorizări - o evoluţie pornind de la modul în care Moise a auzit vocea Domnului în tufişul arzând, dar una mai discretă, aproape subliminală. Dacă înainte oamenii aveau un sentiment copleşitor al divinului, acum erau nevoiţi să asculte atent, să practice o disciplină mentală şi să se concentreze pentru a-l discerne.

‡агрузка...

Dar pentru a înţelege adevărata semnificaţie a misiunii lui Ilie este necesar să-i lămurim moartea, iar ca să putem face acest lucru, trebuie să ne îndreptăm mai întâi spre India.

Există mărturii privind hinduşi capabili să se materializeze şi să se dematerializeze, după dorinţă. În excelenta sa Autobiografie a unui yoghin, publicată pentru prima dată în 1946, Paramahansa Yogananda povesteşte cum, la un moment dat, trebuia să-i întâlnească pe mentorul său spiritual, Sri Yukteswar, la gara din localitate, dar a primit un mesaj telepatic să nu se ducă acolo, fiindcă acesta fusese reţinut în altă parte. Paramahansa Yogananda a aşteptat în camera de hotel. Deodată, fereastra ce dădea spre stradă a început să strălucească în lumina soarelui şi mentorul s-a materializat indubitabil în faţa lui, explicându-i că nu era o apariţie fantomatică, ci un om în carne şi oase, şi că primise porunca divină de a-i oferi ucenicului său această experienţă deosebită. Paramahansa Yogananda a pipăit sandalele familiare, din pânză portocalie, legate cu sfoară, şi a simţit roba maronie a mentorului său atingându-i în treacăt.

Ilie a dus acest dar într-un nou stadiu de dezvoltare. El a învăţat cum să se încarneze şi să se excarneze după dorinţă.

Nu-ţi poţi lua viaţa cu tine dincolo de moarte, spune zicala populară, dar în conformitate cu doctrina secretă, acest lucru este posibil. Marele iniţiat al secolului XX, G. I. Gurdjieff, spunea că ceea ce este necesar pentru a deveni cu adevărat stăpânul propriei existenţe în această viaţă este exact ceea ce trebuie pentru a supravieţui ca entitate conştientă în viaţa de dincolo. Iar iniţierea are ca obiect deopotrivă această viaţă, dar şi pe cea de după moarte. În cartea a şaptea a Republicii sale, Platon afirma: „Cei ce nu pot înţelege ideea de bine în această viaţă vor coborî după moarte în Hades şi vor adormi în acel sălaş întunecat.”

La finele vieţii sale, Ilie a fost ridicat la ceruri într-un car înflăcărat. La fel ca Enoh şi Noe înainte, nici el n-a murit în modul obişnuit, ci s-a alăturat grupului de maeştri înălţaţi, care sunt în general invizibili, dar revin pe Pământ în vremuri de criză şi de mari schimbări.

În filosofia cabalistă, carul cu care Ilie urcă la ceruri este numit Merkaba. Marii iniţiaţi pot acţiona asupra corpului vegetal astfel încât acesta să nu se dezintegreze după moarte, permiţând astfel spiritului ce se înalţă să păstreze aspecte ale conştiinţei care, în mod obişnuit, sunt posibile doar în timpul vieţii terestre. Ei cunosc tehnici secrete prin intermediul cărora energii extrem de fine pot cristaliza în aşa fel încât să nu se disperseze.

Vom vedea mai târziu cum creştinii numesc acest car „trupul învierii”.

Când Ilie s-a înălţat, mantia i-a alunecat şi a fost prinsă de Elisei, pe care profetul îl alesese să-i fie succesor. Printr-un proces misterios, transferul mantiei îi conferă lui Elisei o parte mai mare din puterea lui Ilie. (Vom reveni pentru a vedea cum se realizează acest lucru atunci când vom discuta despre viaţa şi opera lui Shakespeare.)

Succesiunea nu a fost însă lipsită de ambiguităţi. La un moment dat, pare că Ilie vrea să-şi renege urmaşul. Astfel, pleacă în grabă, iar când Elisei vine după el, îi spune: „Du-te înapoi! Ce ţi-am făcut eu ţie?” Oare vede la el ceva incert? Mai târziu, Elisei este batjocorit de un grup mare de tineri deoarece era chel şi îşi foloseşte puterea pentru a chema doi urşi din pădure, care îi atacă şi-i ucid pe aceştia. Totul decurge ca şi când profetul ar fi încă încleştat în lupta sa pe viaţă şi pe moarte cu Baal.

Două sute de ani mai târziu, în epoca ultimilor profeţi, s-a conturat un nou mod de înţelegere, transcendent, al modului în care funcţionează universul. Conceptul de îndurare le-a conferit profeţilor o atitudine mult mai puţin războinică. În 550 Î. C., Isaia proclama: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare. … Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn ăl păcii, Părinte al veacului ce va să fie.”

Conceptul de îndurare s-a născut din acest sentiment profetic al istoriei. Suveranii celor două regate şi popoarele lor nu au făcut ceea ce li se ceruse. S-au delăsat, iar pământul lor a devenit pârloagă. Dar apoi, datorită îndurării divine, o rădăcină vie a apărut în pustiu. Profeţii au văzut îndurarea divină acţionând astfel în decursul vieţii lor, la nivel militar şi politic, în avântul, decăderea şi iarăşi dezvoltarea micilor regate din care făceau parte. Ei au profeţit, de asemenea, repetarea situaţiei în cadrul ciclurilor cosmice ale istoriei.

Pentru adepţii lui Baal, pe de altă parte, viaţa se rezuma la exercitarea puterii. Ei credeau că, dacă aplicau practicile religioase corecte - sacrificii şi ceremonii magice - îi vor putea convinge pe zei să le facă pe plac.

Isaia nu era de acord cu această perspectivă. El le-a spus oamenilor că Yahve le arătase îndurare alegându-i pe ei, dându-le puterea de a se supune, spălându-i de păcate, salvându-i atunci când se arătaseră nesupuşi şi fagăduindu-le că le va reda gloria trecută, deşi nu o meritau. Dragostea lui Yahve nu poate fi cerută, cumpărată sau câştigată. Era vorba deci despre o dragoste dăruită în libertate deplină.

Odată înţeles acest tip de iubire divină, nu mai era decât o problemă de timp înainte ca această înţelegere să deschidă calea unei noi dimensiuni a dragostei omului pentru alt om.

Isaia avea un puternic presentiment atât al istoriei, cât şi al viitorului pentru poporul lui Israel - „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui lesei.” De asemenea, el are o viziune a sfârşitului lumii, asupra căreia vom reveni mai târziu, „Lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul.”

Tradiţia profetică s-a încheiat în jurul anului 450 Î. C. Aşa cum avea să scrie rabinul specialist în Cabală Hayyim Vital la sfârşitul secolului al XVI-lea, după Agheu, Zaharia şi Maleahi, profeţii nu mai izbuteau să pătrundă cu privirea decât la nivelurile inferioare ale cerurilor şi doar într-un mod puternic voalat.

Ultimele cuvinte ale Vechiului Testament sunt cele răsunătoare prin care Maleahi profeţea revenirea lui Ilie, aşteptată încă în fiecare an, de Paşte, când îi este rezervat un loc la masă, cu un pahar de vin şi uşa deschisă.

În alte regiuni ale lumii însă, remarcabili iniţiaţi deschideau dimensiuni noi ale condiţiei umane. Un amplu spirit iluminist îşi făcea loc în diverse minţi şi în culturi diferite, în aceeaşi perioadă.

Prinţul Siddhartha a venit pe lume într-un timp şi într-un loc caracterizate de mici state războinice, în Lumbini, în zona actualului Nepal. Până la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, el a trăit în lux şi desfătare. Fiecare dorinţă îi era împlinită înainte chiar de a o resimţi şi în jurul lui era numai încântare. Dar într-o zi tânărul a ieşit din palatul regal şi a văzut ceea ce nu fusese niciodată înainte lăsat să vadă: un om bătrân. A fost cutremurat, dar a mers mai departe, constatând că supuşii lui erau bolnavi, în pragul morţii.

Astfel, a decis să părăsească palatul, lăsându-şi în urmă soţia şi copilul, pentru a încerca să înţeleagă suferinţele văzute. Trăind vreme de şapte ani printre asceţi, n-a găsit răspunsul dorit în Sutrele yoga ale lui Pantanjali şi în învăţăturile succesorilor celor Şapte înţelepţi. Apoi, în final, când avea treizeci şi cinci de ani, s-a aşezat sub copacul Bodhi, pe malurile râului Neranjara, hotărât să nu se clintească de acolo până când nu va reuşi să înţeleagă.

După trei zile şi trei nopţi, a realizat că viaţa înseamnă suferinţă şi că suferinţa este cauzată de dorinţa pentru lucrurile lumeşti, dar că omul se poate elibera de orice dorinţă. O astfel de eliberare, o asemenea afinitate pentru lumea spirituală poate fi atinsă, şi în acest caz omul respectiv nu se va mai reîncarna niciodată, devenind - la fel ca Siddhartha - un Buddha.

Calea către înţelegere - sau iluminare - era numită de Buddha „Calea celor Opt” şi presupunea credinţa cea dreaptă, convingerea corectă, învăţarea, acţiunea, traiul, intenţia, gândirea, contemplarea.

Pentru sensibilităţile occidentale moderne, această cale pare imposibil de moralizatoare şi totodată oarecum abstractă, chiar nepractică. Dar învăţăturile lui Buddha au o latură ezoterică şi, la fel ca orice principii ezoterice, conţin un nivel de semnificaţie eminamente practic. Filosofia ezoterică îi învaţă pe iniţiaţii săi cum să atingă transformarea psihologică folosind tehnici practice de manipulare a fiziologiei umane. În cazul Căii budiste, cele opt practici sunt de fapt exerciţii pentru activarea a opt dintre cele şaisprezece petale ale chakrei gâtului.

Iată deci o schimbare istorică în domeniul practicilor iniţiatice. În ritualurile de iniţiere practicate în marea piramidă, spre exemplu, candidatului îi era indusă o transă profundă, asemănătoare cu moartea, după care un cerc de cinci iniţiaţi îi înălţau trupul vegetal din cel fizic. Apoi lucrau asupra lui, modelându-l, aducându-i în tipare capabile să perceapă lumile superioare, astfel că atunci când corpul vegetal se cufunda din nou în cel fizic şi aspirantul se trezea, renăştea de fapt la o nouă formă de viaţă, mai înaltă. Ideea este însă că pe întregul parcurs al acestui proces, candidatul era inconştient.

Acum, adepţii lui Buddha participau în mod conştient la propria lor iniţiere, acţionând asupra chakrelor. Unul dintre rezultatele acestui efort era un nou mod de viaţă, pregnant moral, care avea la bază compasiunea faţă de toate fiinţele vii.

Fiindcă omul devenea tot mai independent de lumile spirituale, exista pericolul ca puterile unui individ să-i depăşească dorinţa de a urma drumul cel drept şi de a le folosi în mod înţelept. De asemenea, apărea şi riscul ca puterile supranaturale conferite de iniţiere să ajungă în posesia celor cu intenţii negative.

În plus, întotdeauna a fost posibil ca oamenii să dobândească aceste puteri, chiar dacă nu au fost anterior iniţiaţi. Uneori se întâmplă ca rezultat al unor traume extreme în copilărie, acestea deschizând o breşă în plan psihic, prin care spiritele pot pătrunde în mod necontrolat. Alteori oamenii dobândesc puterile respective prin practicarea magiei negre sau a celei ce nu concordă cu cele mai înalte aspiraţii spirituale, aşa cum se întâmplă în şcolile secrete ce păstrează vie o tradiţie antică, autentică. Toate aceste cazuri prezintă un risc comun: non-iniţiatul, chiar şi cel bine intenţionat, poate avea dificultăţi în a recunoaşte spiritele cu care comunică.

Scopul Căii celor Opt este iniţierea ca parte a unei dezvoltări morale protectoare, controlate. Pentru a putea controla lumea, trebuie să te poţi controla mai întâi pe tine însuţi.

Chakra gâtului este organul la nivelul căruia se formulează înţelepciunea spirituală. Ea face legătura între chakra inimii şi cea a frunţii. În alcătuirea fiziologică a unui iniţiat, curenţii iubirii curg dinspre chakra inimii prin cea a gâtului, pentru a ilumina chakra frunţii. Atunci când această lumină se îndreaptă spre ea, chakra frunţii se deschide aidoma unei flori sub razele soarelui.

Fiecare dintre noi poate identifica un ecou - sau mai degrabă o anticipare a acestui fenomen în propria sa viaţă. Dacă privim o persoană prin ochii dragostei, identificăm la ea calităţi pe care alţii nu le pot percepe. Simplul fapt de a ne îndrepta privirea cu dragoste asupra ei poate aduce la suprafaţă calităţile respective, ajutându-le să se dezvolte. Dacă veţi întâlni o persoană cu o orientare spirituală extrem de rafinată, veţi constata că este veselă, zâmbitoare, aproape copilăroasă. Motivul este acela că ea priveşte întreaga omenire prin ochii dragostei.

Când a murit, Buddha şi-a atins obiectivul, astfel că n-a mai fost nevoit să se reîncarneze. Aceasta nu înseamnă că nu mai face parte din istoria noastră, aşa cum vom vedea când vom începe să analizăm Renaşterea italiană.

Pitagora s-a născut pe prospera insulă greacă Samos, în jurul anului 575 Î. C., în epoca în care primele blocuri de marmură erau aşezate pe Acropola ateniană. Nimeni nu a exercitat o influenţă mai mare decât el asupra evoluţiei ezoterismului occidental. Pitagora era privit ca un semizeu încă din timpul vieţii. La fel ca în cazul lui Iisus Cristos, niciuna dintre scrierile sale nu s-a păstrat, cu excepţia câtorva idei, comentarii şi relatări scrise de discipolii săi.

Se spune că avea capacitatea de a se afla în două locuri concomitent, că un vultur alb îl lăsase să-i mângâie, că s-a adresat o dată zeului unui râu, iar din apă i-a răspuns o voce: „Te salut pe tine, Pitagora!” Se mai zice de asemenea că într-o zi i-a îndemnat pe nişte pescari ce nu avuseseră noroc să mai arunce o dată plasele în mare, şi au prins atât de mult peşte, încât aproape că le-a rupt năvoadele. Era un mare tămăduitor, recitând uneori anumite versuri din Homer, despre care credea că au puteri deosebite, aşa cum misticii creştini rostesc versete din Psalmi sau din Evanghelia după Ioan. Pentru a vindeca, utiliza şi muzica. Filosoful grec Empedocle susţinea că Pitagora îi putea vindeca pe bolnavi şi îi întinerea pe vârstnici. La fel ca Buddha, îşi amintea încarnările sale anterioare şi se spune chiar că putea rememora întreaga istorie a lumii de la începuturi.

Înţelepciunea sa a fost rezultatul anilor îndelungaţi de cercetare şi al multiplelor iniţieri în şcolile misterelor. A petrecut douăzeci şi doi de ani deprinzând secretele preoţilor egipteni iniţiaţi şi a studiat cu magii din Babilon şi cu urmaşii Rishilor din India, unde s-a păstrat amintirea unui mare făuritor de miracole pe nume Yaivancharya.

Pitagora intenţiona să sintetizeze gândirea ezoterică din lumea întreagă într-o concepţie comprehensivă asupra cosmosului - ceea ce Leibniz, matematician şi cabalist din secolul al XVII-lea, avea să numească „filosofia perenă”.

Conform gândirii idealiste, istoria lumii ajunsese în acest moment la un punct de cotitură. Marile idei emanate de mintea cosmică erau aproape complet disimulate în materia pe care au creat-o împreună, iar misiunea lui Pitagora era aceea de a le consemna conceptual înainte de a dispărea definitiv.

Astfel, filosofia lui iniţiază procesul de transpunere a viziunii primordiale, a conştiinţei imagistice a omenirii antice, în termeni conceptuali.

Aproximativ în anul 532 Î. C., Pitagora a căzut în dizgraţia lui Policrates, conducătorul despotic din Samos. Silit să plece în exil, a fondat o comunitate restrânsă - căreia i-au urmat altele - în Crotona, în sudul Italiei actuale. Candidaţii la iniţiere în cadrul acestei comunităţi erau obligaţi la ani de pregătire, ce includea şi o bizară dietă din care făceau parte seminţele de mac, susan şi castravete, mierea sălbatică, florile de narcisă galbenă şi coaja cepei-de-mare din care fusese extras în prealabil tot sucul. Se punea un accent deosebit pe gimnastică, aceasta fiind considerată o modalitate de a armoniza cele trei trupuri - material, vegetal şi animal - iar candidaţilor li se cerea să nu vorbească ani la rând.

Pitagora le putea oferi ucenicilor săi o strălucită imagine a lumilor spirituale, pe care apoi o şi interpreta. Pe baza acesteia - primul mod de predare discursiv - s-au conturat matematica, geometria, astronomia şi muzica.

Despre el se spunea pe atunci că este singura fiinţă umană capabilă să audă muzica sferelor, concepută ca o serie de note, fiecare fiind emisă de cele şapte planete în deplasarea lor prin spaţiu. Fireşte că este uşor să considerăm toate aceste detalii ca fiind aiureli mistice, dar povestea referitoare la modul în care a măsurat el prima gamă muzicală are în ea o sonoritate autentică.

Într-o zi, Pitagora se plimba prin oraş, când a auzit zgomotul de metal bătut pe nicovală şi a remarcat că ciocanele de mărimi diferite scot sunete diferite. S-a întors acasă, a fixat o scândură de-a latul unei camere şi a atârnat de ea o serie de greutăţi echivalente cu greutatea diferitelor ciocane, în sens crescător. După repetate încercări, a stabilit că notele muzicale plăcute urechii omeneşti corespund unor greutăţi diferite. Apoi a calculat că între ele exista o proporţie matematică bine definită. Aceste calcule ale lui Pitagora stau la baza octavei muzicale pe care o cunoaştem astăzi.

În vreme ce au început să descrie elementul raţional al vieţii, Pitagora şi adepţii săi au formulat un concept paralel, unul care probabil nu fusese niciodată articulat înainte, fiindcă până în momentul respectiv fusese parte integrantă a experienţei de zi cu zi a tuturor fiinţelor umane. Conceptul afirma că viaţa poate fi explicată în termeni raţionali numai până la un punct. Cu alte cuvinte, în viaţă există şi un important element iraţional.

Învăţăturile privind partea raţională a vieţii, predate în şcolile misterelor, contribuiau la construirea oraşelor, la dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei, la structurarea şi reglementarea Lumii Exterioare. Cele iraţionale, în forma lor explicită, erau păstrate în interiorul şcolilor. A vorbi despre ele în afara acestora era un lucru periculos şi putea stârni ostilitate. Aşa cum menţiona Plutarh, „celui care cunoaşte adevărurile superioare îi este dificil să ia în seamă valorile «serioase» ale societăţii. Eternitatea este o joacă de copii”.

Astfel, la naşterea gândirii raţionale, şcolile misterelor întreţineau opusul acesteia. Nu este o întâmplare faptul că oameni ca Pitagora, Newton sau Leibniz, care au contribuit din plin la familiarizarea omenirii cu realitatea universului fizic, au fost deopotrivă reprezentanţi de seamă ai gândirii ezoterice. Motivul? Este neîndoielnic că - aşa cum au observat aceste minţi strălucite - dacă privim viaţa în cel mai subiectiv mod posibil, renunţând la cel obiectiv (cum se impune de fapt în domeniul ştiinţific), observăm conturarea unor tipare complet diferite. Privită obiectiv, viaţa poate fi raţională şi supusă legilor naturale, dar atunci când este percepută subiectiv, apare ca iraţională.

Scindând astfel trăirile experimentale, Pitagora a creat posibilitatea de a analiza mai limpede ambele dimensiuni.

Adepţii săi erau instruiţi să trăiască departe de societate, alternând între extazul mistic şi analiza intelectuală. Pitagora a fost primul care s-a autointitulat „iubitor al înţelepciunii”, adică „filosof”, dar, la fel ca Socrate şi Platon, care i-au urmat, semăna mai degrabă cu un mag, decât cu un profesor din epoca modernă. Elevii lui îl venerau, fiind convinşi că el are puterea de a-i face să viseze după voia lui şi că le poate reorienta instantaneu conştiinţa şi în stare de veghe.

Pitagora şi-a atras furia nemărginită a celor excluşi din cercul său de iniţiaţi. A refuzat să-i primească, de pildă, pe un individ numit Cyon în şcoala sa, din cauza comportamentului agresiv şi nesăbuit al acestuia. În consecinţă, Cyon a pus la cale o revoltă împotriva lui. Grupul a dat buzna în clădirea în care erau reuniţi Pitagora şi adepţii lui şi i-a dat foc. Toţi cei aflaţi acolo au murit.

În epoca lui Pitagora, alţi doi filosofi din colţuri diferite ale lumii, Heraclit în Grecia şi Lao-tzu în China, şi-au pus amprenta asupra istoriei, încercând să definească în mod raţional dimensiunea iraţională a vieţii.


1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 |


При использовании материала, поставите ссылку на Студалл.Орг (0.026 сек.)