АвтоАвтоматизацияАрхитектураАстрономияАудитБиологияБухгалтерияВоенное делоГенетикаГеографияГеологияГосударствоДомДругоеЖурналистика и СМИИзобретательствоИностранные языкиИнформатикаИскусствоИсторияКомпьютерыКулинарияКультураЛексикологияЛитератураЛогикаМаркетингМатематикаМашиностроениеМедицинаМенеджментМеталлы и СваркаМеханикаМузыкаНаселениеОбразованиеОхрана безопасности жизниОхрана ТрудаПедагогикаПолитикаПравоПриборостроениеПрограммированиеПроизводствоПромышленностьПсихологияРадиоРегилияСвязьСоциологияСпортСтандартизацияСтроительствоТехнологииТорговляТуризмФизикаФизиологияФилософияФинансыХимияХозяйствоЦеннообразованиеЧерчениеЭкологияЭконометрикаЭкономикаЭлектроникаЮриспунденкция

UN ALEXANDRU CEL MARE AL NEOLITICULUI 8 страница

Читайте также:
  1. I. Перевести текст. 1 страница
  2. I. Перевести текст. 10 страница
  3. I. Перевести текст. 11 страница
  4. I. Перевести текст. 2 страница
  5. I. Перевести текст. 3 страница
  6. I. Перевести текст. 4 страница
  7. I. Перевести текст. 5 страница
  8. I. Перевести текст. 6 страница
  9. I. Перевести текст. 7 страница
  10. I. Перевести текст. 8 страница
  11. I. Перевести текст. 9 страница
  12. Il pea.M em u ifJy uK/uu 1 страница

Nu poţi păşi în acelaşi izvor de două ori, spunea Heraclit.

Se zice că, la un moment dat, Confucius a venit la Lao-tzu şi i-a cerut să-i iniţieze. Acesta din urmă l-a refuzat, luându-l în derâdere din cauza manierelor insinuante şi a ambiţiei nemăsurate. Este o poveste neadevărată, probabil, dar atrage atenţia asupra unui adevăr important: confucianismul şi taoismul întruchipează gândirea exoterică şi, respectiv, ezoterică din China.

Confucius a petrecut mulţi ani strângând laolaltă idei din înţelepciunea tradiţională chineză, culegerile sale fiind adoptate ca manuale de guvernare de viitorii conducători ai Chinei. Preceptele pe care el le-a enunţat sunt prin excelenţă raţionale; de pildă: o călătorie de o mie de kilometri începe cu un singur pas; să preţuieşti mai mult munca decât recompensa; dacă nu-ţi poţi îndeplini obiectivele, atunci modifică-le şi aşa mai departe.

Putem face o comparaţie între Confucius şi Rudyard Kipling, ambii slujitori ai imperiului. Dacă materialismul ştiinţific ar putea descrie complet viaţa în totalitatea ei, atunci poemul Dacă al lui Kipling ar constitui principiul suprem de urmat, iar filosofia ezoterică nu şi-ar mai avea rostul.

De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vână,

Drept să rămâi, când ele june nu-s,

Şi stai tot dârz, când nu mai e stăpână Decât Voinţa ce le ţine sus. …

Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,

Să treci şi s-o întreci, mereu bonom, atunci: a ta e Lumea asta mare şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om!

Problema este că, deşi există momente în care cel mai bine e să ne străduim din răsputeri, fără a ne da bătuţi, sunt şi situaţii - aşa cum a constatat Orfeu pe pielea sa - când mai prudent este să renunţăm şi să ne lăsăm duşi de VAL. Uneori, atunci când alergăm după ceva, nu reuşim decât să împingem acel lucru şi mai departe de noi; câteodată, singura modalitate de a păstra ceva este aceea de a-i da drumul. Sau, în cuvintele lui Lao-tzu:

Fiindcă cel trezit se aşază pe sine la urmă, păşeşte înainte.

Fiindcă lasă de la el, primeşte.

Fiindcă e lipsit de egoism, se împlineşte.

Cel liniştit este stăpânul celor agitaţi.

La treizeci de ani după moartea lui Pitagora, o uriaşă armată persană condusă de Xerxes a invadat Grecia. Apoi, în primii ani ai secolului al V-lea Î. C., persanii au fost înfrânţi de atenieni pe câmpia de la Marathon şi după aceea de o alianţă ateniano-spartană la Mycale.

Pitagora instituţionalizase discutarea deschisă a opţiunilor şi adoptarea în mod colectiv a deciziilor ce priveau întreaga comunitate, ceea ce numim astăzi politică. Pe aceste baze şi în spaţiul creat de alianţa dintre atenieni şi spartani, avea să se contureze caracterul unic al oraşului-stat Atena.

MISTERELE ÎN GRECIA ŞI ROMA

 

MISTERELE DIN ELEUSIS SOCRATE ŞI DAIMONUL SĂU PLATON CA MAG IDENTITATEA DIVINĂ A LUI ALEXANDRU CEL MARE CEZARII ŞI CICERO ASCENSIUNEA MAGILOR

 

Dacă la atenieni recunoaştem clarul gândirii libere, individuale, la spartani nu putem să nu observăm dezvoltarea voinţei individuale şi a impulsului competitiv până la limitele venerării eroilor, a celor puternici. Eroii au creat spaţiul în care a putut înflori cultura elenă, care în secolul al V-lea Î. C. A început să dicteze standardele în domeniul frumuseţii formelor şi al rigorii intelectului, la care omenirea aspiră încă de atunci.

Aceasta e Grecia marilor iniţiaţi: filosofii Platon şi Aristotel, poetul Pindar şi dramaturgii Sofocle şi Euripide.

Cea mai cunoscută dintre şcolile misterelor în Grecia era cea din Eleusis, un sătuc aflat la câţiva kilometri de Atena. Omul politic roman Cicero, el însuşi un iniţiat, avea să spună că misterele de la Eleusis şi ceea ce a decurs din ele au constituit cea mai de preţ valoare pe care Atena a dăruit-o lumii civilizate.

Numele „Eleusis” provine de la elauno, care înseamnă „eu vin”, adică „iau fiinţă”. Din sanctuarul de acolo n-au mai rămas decât câteva lespezi ici şi colo şi două panouri din interior, dar o descriere contemporană aminteşte de un zid exterior banal, din piatră cenuşiu-albăstruie. Înăuntru erau statui şi frize reprezentând zeiţe, grămezi de grâne şi flori cu opt petale. Dintr-o altă relatare aflăm că în plafonul sanctuarului interior exista o deschidere, aceasta fiind singura sursă de lumină.

Misterele Minore erau celebrate primăvara şi presupuneau rituri de purificare şi transpuneri scenice ale poveştilor despre zei. Statuia unui zeu încoronată cu mirt şi ţinând o torţă era purtată în procesiune, însoţită de cântece şi dansuri. Zeul era sacrificat şi murea vreme de trei zile. Când, în cadrul reprezentaţiei, divinitatea jertfită învia din morţi, hierofanţii şi candidaţii care luau parte la ceremonie strigau: „Iachos! Iachos! Iachos!”

Celebrările aveau şi un element sexual explicit. Psellus, un cărturar bizantin, scria că Venus era înfăţişată ca ieşind din mare dintr-o reprezentare în mişcare a organelor genitale feminine şi că după aceea avea loc mariajul dintre Persefona şi Hades. Clement din Alexandria nota că era pusă în scenă siluirea Persefonei, iar Athenagoras afirma că, în cursul acestei dramatizări bizare, violente, aproape suprarealiste, zeiţa era portretizată cu un corn în frunte, simbolizând probabil cel de-ai treilea ochi.

Există de asemenea relatări ce amintesc despre turnarea ceremonială a laptelui dintr-un vas de aur în formă de sân. La un anumit nivel, aceste ceremonii au o legătură evidentă cu venerarea Zeiţei Mamă, dar totodată ar trebui să ne atragă atenţia asupra faptului că, la un nivel mai profund, subiectul lor era viaţa după moarte. Ştim de la Pitagora că, pentru antici, Calea Lactee era o vastă mulţime de spirite, aidoma unui fluviu. Spiritele morţilor, asemănate cu stelele, urcau prin poarta Capricornului, printre sferele cereşti, înainte de a coborî iar în lumea materială prin poarta Racului. Pindar spunea: „Fericit este cel care a văzut Misterele înainte de a fi îngropat în pământ, fiindcă el ştie ce se întâmplă la sfârşitul vieţii.” Sofocle adăuga: „De trei ori fericiţi sunt cei care au văzut Misterele înainte de a muri, căci ei vor avea viaţă după moarte. Toţi ceilalţi vor trece doar prin suferinţe.” Plutarh susţinea că, atunci când moare, omul obişnuit experimentează pentru prima dată ceea ce iniţiaţii au trăit deja.

Misterele Majore, celebrate la echinocţiul de toamnă sau în jurul acestei date, erau precedate de nouă zile de post, după care candidaţilor la iniţiere li se dădea o băutură tare, numită kykeon.

Desigur că înfometarea dusă la extrem poate provoca ea însăşi o stare vizionară, sau cel puţin poate predispune la halucinaţii. După un post atât de lung, candidatul bea amestecul de orz prăjit, apă şi ulei extras dintr-o plantă mediteraneeană, Teucrium polium, care în cantităţi mari poate avea efecte narcotice.

Misterele induceau experienţe extrem de intense, spaimă exacerbată, oroare fără limite şi stări extatice. Plutarh amintea despre teroarea celor ce urmau a fi iniţiaţi - de parcă îi aştepta moartea, ceea se şi întâmpla de altfel, dintr-un anumit punct de vedere.

Imaginaţi-vă că aţi fi fost martor la prezentarea terifiantelor evenimente supranaturale din cadrul Misterelor Minore, iar acum aveţi impresia că aceste lucruri se vor întâmpla în realitate, că veţi lua parte la o dramatizare în care veţi fi ucis şi, într-un anume sens, chiar veţi muri. Relatările lui Produs sugerează că viitorii iniţiaţi erau atacaţi de „siluetele năvalnice ale hoardelor de demoni pământeşti”. Deşi în epocă spiritelor superioare - zeilor - le era foarte dificil să coboare pe tărâmul material, dens, acest lucru era relativ simplu pentru spiritele inferioare, precum demonii şi spiritele celor morţi. Candidatul urma să fie pedepsit şi torturat de demoni. În Descrierea Greciei, Pausanius aminteşte de un demon numit Euronomos, cu pielea neagră-albăstruie, aidoma unei muşte, care devora carnea cadavrelor intrate în putrefacţie.

Oare ar trebui să luăm toate acestea în sens literal? Aşa cum am menţionat anterior, ceremoniile iniţiatice erau parţial ritual şi dramatizare, parţial şedinţă de spiritism. Faptul că narcoticele deţineau un rol important în apariţia demonilor nu înseamnă în mod necesar - din punctul de vedere al idealismului - că aceştia erau iluzorii. Trebuie de asemenea să ne amintim că în regiunile rurale ale Indiei au loc şi astăzi ceremonii religioase cât se poate de respectabile - venerarea unor spirite mărunte, Preta, Bhut, Pisacha şi Gandharva - pe care occidentalii le-ar considera şedinţe de spiritism.

Şcolile misterelor intenţionau să ofere candidatului o experienţă spirituală autentică, ceea ce în contextul filosofiei idealiste înseamnă o veritabilă experienţă a spiritelor - mai întâi a demonilor şi a spiritelor celor morţi şi apoi a zeilor.

În secolul al V-lea Î. C. Devenise deja dificil ca un zeu fără trup material să afecteze materia în mod direct, de pildă să deplaseze un obiect greu. Dar era posibil ca preoţii iniţiaţi să rostească nişte cuvinte magice într-un nor de fum ce se ridica dintr-un foc sacrificial, şi chipul unui zeu să apară uneori. Karl von Eckartshausen, teozof de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a consemnat cele mai eficiente plante şi substanţe a căror ardere putea determina apariţii: cucută, măselariţă, şofran, aloe, opiu, mătrăgună, seminţe de mac, asfetida şi pătrunjel.

Statuile extrem de realiste pentru care Grecia acelei epoci a devenit celebră îşi au originea în şcolile misterelor, funcţia lor iniţială fiind aceea de a contribui la aducerea zeilor pe Pământ.

Din modul în care erau utilizate statuile anterior, în Egipt şi Sumer, ştim că intenţia era aceea ca zeii să le ocupe, să trăiască în ele ca într-un corp fizic şi să le aducă la viaţă. Dacă v-aţi opri în faţa statuii zeiţei Artemis, din Efes, Pământul-Mamă s-ar înălţa înaintea dumneavoastră aidoma unui copac masiv. Aţi avea senzaţia că sunteţi absorbit în matricea vegetală a cosmosului, în vastul ocean de unde luminoase, şi că deveniţi una cu el.

Statuile păreau că respiră, că se mişcă. Şi se spunea că uneori vorbesc.

După diverse încercări, candidatului care izbutea să treacă de ele îi era permis să urce în Empireu, un loc plin de lumină, muzică şi dansuri. Dionisos - Bacchus sau Iacchos - îi apărea într-o splendidă viziune luminoasă. Oratorul Aristides spunea: „Mi s-a părut că-l simt pe zeu venind aproape şi că l-am atins, eram undeva între somn şi trezie. Spiritul mi-era atât de uşor… într-un mod pe care cineva care n-a fost iniţiat nu l-ar putea înţelege.” Prin această lipsă de greutate a spiritului, Aristides se referea la o experienţă extracorporală. De asemenea, pare limpede că zeii ocupau uneori, în cadrul misterelor, corpuri vegetale, eterice, şi că apăreau sub înfăţişarea unor spectre sau fantome luminoase.

Prin urmare, procesul iniţierii conferea o cunoaştere directă, existenţială, de netăgăduit, a faptului că spiritul poate trăi în afara corpului, iar câtă vreme se afla în această stare, candidatul devenea şi el un spirit între spirite, un zeu între zei. Iar odată ce „renăştea” în lumea materială, de zi cu zi, noul iniţiat păstra multe dintre puterile de percepţie şi capacităţile de influenţare a evenimentelor, specifice zeilor.

În consecinţă, iniţierea era o experienţă mistică. Aşa cum am văzut însă în cazul lui Pitagora, din ea nu lipseau nici cunoştinţele practice, chiar de tip ştiinţific. După iniţiere, hierofantul elucida recenta experienţă a iniţiatului, dezvăluindu-i detalii oculte dintr-o carte compusă din două tăbliţe de piatră, intitulată Cartea Interpretării. În ea erau descrise modul în care s-au format lumea materială şi corpul fizic şi modalitatea prin care acestea erau controlate de lumile spirituale. Ca un ajutor în transmiterea învăţăturilor, preoţii iniţiaţi foloseau simboluri, printre care tirsul din trestie, uneori cu câteva noduri, şi cu un con de pin în vârf. Apoi mai erau şi „jucăriile lui Dionisos”: un şarpe din aur, un falus, un ou şi un titirez care scotea sunetul „om”. Cicero scria la un moment dat că, atunci când le înţelegi, îţi dai seama că misterele oculte au legătură mai degrabă cu ştiinţele naturale decât cu religia.

Învăţăturile aveau însă şi un element profetic. În cadrul iniţierii finale de la Eleusis, candidatului i se arăta, în tăcere, un spic de grâu verde.

Desigur că, la un anumit nivel, misterele aveau o esenţă agrară şi vizau o recoltă bogată. Dar mai exista un nivel, cu referire la „recolta” de suflete.

Spicul de grâu reprezenta steaua Spica, sămânţa divină ţinută în mâna stângă a zeiţei virgine a constelaţiei Fecioara. Vorbesc aici, fireşte, despre zeiţa egipteană Isis. Grânele din mâna ei fac trimitere la marele „timp sămânţă” cosmic. El va fi transformat în pâinea de la Cina cea de Taină, simbolizând trupul vegetal al lui Iisus Cristos şi deopotrivă dimensiunea vegetală, sau starea alterată de conştiinţă pe care fiecare dintre noi trebuie s-o atingă - conform creştinismului ezoteric - pentru a-l putea întâlni acolo.

Şi de această dată vedem că dimensiunea vegetală a cosmosului este punctul focalizator al gândirii ezoterice. În filosofia lui Platon, ea e reprezentată de suflet, mediatorul dintre trupul material şi spiritul animal. Pentru a lăsa în urmă lumea materială şi a pătrunde în cea a spiritelor, asupra dimensiunii vegetale trebuie să ne axăm Lucrarea.

Există şi alte căi prin care spiritele pot influenţa evenimentele pe Pământ. Dacă veţi privi unul dintre busturile lui Socrate care s-au păstrat până astăzi, veţi fi surprinşi, probabil, de aspectul energic, ca de satir, al fizionomiei sale. În tradiţia secretă, Socrate este considerat o reîncarnare a marelui spirit ce trăise anterior în trupul lui Silenus.

Socrate vorbea uneori despre daimonul său, referindu-se astfel la un spirit pozitiv, care îl îndruma în viaţă. Astăzi, acesta ni s-ar putea părea un concept ciudat, dar următoarea relatare cu privire la un daimon în vremurile recente va fi, probabil, edificatoare. Este un incident rememorat de un elev al filosofului ezoterist rus, P. D. Ouspensky, care a exercitat o influenţă formatoare asupra unui mare număr de scriitori şi artişti ai secolului XX, incluzându-i aici pe poetul şi dramaturgul T. S. Eliot, arhitectul Frank Lloyd Wright şi artiştii Kazimir Malevich şi Georgia O’Keefe.

Omul, un avocat, ascultase un seminar susţinut de Ouspensky într-o casă din zona de vest a Londrei şi mergea pe stradă, derutat şi plin de dubii. La un moment dat însă, o voce din interiorul său i-a spus: „Dacă vei pierde contactul cu aceste lucruri, vei face ceva ce vei regreta întreaga viaţă.” Şi omul s-a întrebat de unde vine vocea.

În cele din urmă, a găsit o explicaţie în învăţăturile lui Ouspensky. Vocea era de fapt şinele său superior, iar unul dintre scopurile iniţierii la care participa era acela de a-şi altera conştiinţa în aşa fel, încât să poată auzi tot timpul vocea respectivă.

Socrate era un om ghidat astfel de propria sa conştiinţă. El a dus mai departe importantul proiect de transpunere în concepte a înţelepciunii instinctive a eului animal, inferior, iar filosofia sa, la fel ca aceea a lui Pitagora, nu este exclusiv teoretică, ci este totodată o filosofie a vieţii. Şi, spunea el, obiectivul oricărei filosofii este acela de a-i învăţa pe oameni cum să moară.

Nici chiar în şcolile secrete nu există un răspuns unanim la întrebarea dacă Socrate a fost sau nu un iniţiat. Când a fost acuzat de coruperea tinerilor atenieni şi de faptul că nu crede în zei, s-a sinucis bând cucută şi a murit iertându-şi călăii. Iar jurământul împotriva sinuciderii era unul dintre cele mai teribile pe care le rosteau iniţiaţii.

A devenit banal să auzim spunându-se că religia a avut o influenţă negativă, chiar distructivă, asupra istoriei umane. Războaiele religioase, Inchiziţia, reprimarea ideilor ştiinţifice şi atitudinile patriarhale restrictive sunt citate frecvent în acest sens. Este bine să ne amintim însă că unele dintre cele mai mari realizări ale culturii umane îşi au originea în şcolile misterelor, iar în lumea antică acestea constituiau o parte integrantă a religiei organizate. Nu doar sculptura şi dramaturgia au izvorât din cadrul acestor instituţii, ci şi filosofia, matematica, astronomia, ca şi unele idei politice şi medicale. Dar mai presus de orice, şcolile misterelor au influenţat evoluţia conştiinţei. Istoria convenţională pune un accent limitat pe evoluţia conştiinţei, dar o putem observa uşor în acţiune, dacă examinăm schimbările survenite în dramaturgia greacă.

În piesele lui Eschil şi Sofocle, primii reprezentanţi ai acestui gen literar ale căror piese au fost puse în scenă în afara şcolilor misterelor, faptele rele atrag persecuţii din partea unor demoni înaripaţi numiţi Erinii sau Furii - de pildă în Orestia, de Eschil, în 458 Î. C. Odată cu piesa lui Euripide din 428 Î. C., Hyppolytus, această mustrare este internalizată şi capătă un nume. „Un singur lucru poate supravieţui prin toate încercările vieţii: o conştiinţă curată.”

În istoria convenţională, se consideră că omul a fost dintotdeauna dojenit de conştiinţă şi că Euripide a fost doar primul care i-a conferit un nume. În tradiţia ezoterică însă, motivul pentru care în niciuna dintre consemnările de până atunci nu apare nicio aluzie măcar la existenţa conştiinţei este acela că misterele de la Eleusis au fost cele care au făurit această nouă dimensiune a experienţei umane.

Marea artă dramatică ilustrează faptul că adesea nu simţim ceea ce ne-ar dicta convenţiile că trebuie să simţim şi ne indică noi modalităţi de a fi, de a gândi, a simţi, a dori şi a percepe. Pentru a împrumuta cuvintele lui Saul Bellow, putem spune că ea oferă condiţiei umane o deschidere puţin mai largă.

În prezenţa dramei elene, suntem purificaţi prin catharsis. Autorii greci ofereau publicului o experienţă ce amintea de aceea a iniţierii, iar procedeul folosit de ei se baza pe o înţelegere a naturii umane în esenţă iniţiatică. Trupul animal al omului a fost viciat. A devenit dur şi poartă un fel de carapace protectoare. Dar ne-am obişnuit deja cu existenţa ei; am ajuns chiar să ne bazăm pe ea. Existenţa noastră comodă, confortabilă, este însă posibilă din cauza torturilor, vărsărilor de sânge, jafurilor, nedreptăţilor… şi în adâncul sufletului fiecare dintre noi ştie acest lucru. Aşa se face că în noi înşine există un soi de dispreţ de sine care ne împiedică să trăim pe deplin clipa prezentă, să ne trăim viaţa la intensitate maximă. Nu putem iubi şi nu putem fi iubiţi cu adevărat înainte ca acea carapace să se deschidă, prin chinuitorul proces de iniţiere. Până ce nu atingem acel punct, nu ştim ce poate şi ce trebuie să fie viaţa cu adevărat.

Iar atunci când urmărim o dramatizare iscusită a uneia dintre tragediile inspirate de experienţa iniţierii - Oedip rege, de pildă, sau Regele Lear- putem prinde un ecou al acestui proces.

Dacă unele dintre ideile grecilor antici sunt greu de înţeles şi de acceptat, altele pot părea la prima vedere evidente, fireşti, astfel încât ne lasă impresia că nici nu merită menţionate. Iată două dintre puţinele dictoane atribuite lui Pitagora, care au ajuns până la noi:

Mai presus de orice, respectă-te pe tine însuţi.

Şi

Nu ceda ispitei decât atunci când accepţi să te minţi pe tine însuţi.

Pentru a înţelege de ce asemenea idei au fost considerate provocatoare, capabile să mişte lumea din loc, fiind deci rememorate pe parcursul veacurilor, trebuie să le privim în contextul nou-apărutului sentiment al sinelui.

În mod similar, atunci când a spus „O viaţă nesăbuită nu merită trăită”, Socrate se adresa unor oameni care până în acel moment nu avuseseră capacitatea de gândire abstractă graţie căreia să poată reflecta la propria lor existenţă. Acesta a fost marele dar al lui Socrate pentru omenire.

La moartea lui Socrate, Platon, unul dintre elevii săi, a devenit principalul reprezentant al filosofiei elene. Platon s-a născut în anul 428 Î. C., făcând parte dintr-una dintre primele generaţii în care alfabetizarea devenise sistematică. El a fondat Academia în grădina în care se afla mormântul lui Academos, din Atena. Dialogurile sale constituie cea mai strălucită expresie a filosofiei de tip mintea-înaintea-materiei, numite idealism, care constituie esenţa cărţii de faţă.

Conform istoriei secrete, până în momentul la care ne referim, fiecare individ avusese o experienţă de tip idealist a lumii. Tipul de conştiinţă care îl anima nu-i permitea să pună la îndoială faptul că ideile constituie o realitate de ordin mai înalt decât obiectele. Toată lumea credea acest lucru în mod instinctiv. A devenit însă necesar ca un mare iniţiat să conceptualizeze imaginea idealistă despre lume şi s-o consemneze în termeni sistematici atunci când conştiinţa a evoluat şi a ajuns în stadiul în care omul a putut concepe şi punctul de vedere contrar. Elevul lui Platon, Aristotel, a schiţat paşii înainte ce au dus la materialism, filosofia dominantă astăzi.

Idealismul lui Platon este uşor de interpretat în mod eronat. Ni se pare firesc să considerăm că, dacă lumea materială este un precipitat al proceselor noastre mentale, atunci ar trebui s-o putem manipula în mod simplu şi direct doar gândindu-ne la acest lucru. De fapt, dacă lumea întreagă nu e altceva decât o gigantică hologramă, nu înseamnă că la un moment dat o putem închide complet? În Principiile cunoaşterii umane, episcopul George Berkeley, cel mai influent reprezentant al idealismului în lumea anglofonă, prezintă o versiune a idealismului în care materia nu poate exista independent de percepţie - o versiune bine cunoscută celor ce studiază filosofia în universităţile anglo-americane. Dar ea nu este susţinută şi de marea majoritate a celor care, în decursul istoriei, au crezut în idealism. Aşa cum am sugerat deja, aceşti oameni percepeau lumea într-un mod idealist. Capacitatea imaginativă era mult mai puternică decât cea de gândire, care abia începea să se dezvolte. Ei credeau că obiectele imaginare sunt mai reale decât cele percepute cu simţurile, deşi acest lucru nu înseamnă că acestea din urmă sunt în întregime ireale.

Majoritatea celor care au adoptat idealismul ca filosofie de viaţă au crezut în faptul că precipitarea materiei din mintea cosmică este un proces istoric îndelungat, care s-a produs gradual. De asemenea, au considerat - şi consideră încă şi azi - că holograma va fi la un moment dat „închisă”, dar tot gradual şi tot pe parcursul unor perioade lungi.

Studenţilor ce dezbat astăzi argumentele pro şi contra idealismului le este probabil dificil să pună semnul egal între ideile platonice pe de o parte şi zeii şi îngerii pe de alta, aşa cum am făcut noi. Această asociere riscă să pară extrem de antropomorfică pentru raţiunea modernă. Dar, repet, cei care au adoptat în istorie idealismul ca filosofie de viaţă au crezut întotdeauna în spirite, zei şi îngeri.


1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 |

Поиск по сайту:



Все материалы представленные на сайте исключительно с целью ознакомления читателями и не преследуют коммерческих целей или нарушение авторских прав. Студалл.Орг (0.016 сек.)