АвтоАвтоматизацияАрхитектураАстрономияАудитБиологияБухгалтерияВоенное делоГенетикаГеографияГеологияГосударствоДомДругоеЖурналистика и СМИИзобретательствоИностранные языкиИнформатикаИскусствоИсторияКомпьютерыКулинарияКультураЛексикологияЛитератураЛогикаМаркетингМатематикаМашиностроениеМедицинаМенеджментМеталлы и СваркаМеханикаМузыкаНаселениеОбразованиеОхрана безопасности жизниОхрана ТрудаПедагогикаПолитикаПравоПриборостроениеПрограммированиеПроизводствоПромышленностьПсихологияРадиоРегилияСвязьСоциологияСпортСтандартизацияСтроительствоТехнологииТорговляТуризмФизикаФизиологияФилософияФинансыХимияХозяйствоЦеннообразованиеЧерчениеЭкологияЭконометрикаЭкономикаЭлектроникаЮриспунденкция

UN ALEXANDRU CEL MARE AL NEOLITICULUI 9 страница

Читайте также:
  1. I. Перевести текст. 1 страница
  2. I. Перевести текст. 10 страница
  3. I. Перевести текст. 11 страница
  4. I. Перевести текст. 2 страница
  5. I. Перевести текст. 3 страница
  6. I. Перевести текст. 4 страница
  7. I. Перевести текст. 5 страница
  8. I. Перевести текст. 6 страница
  9. I. Перевести текст. 7 страница
  10. I. Перевести текст. 8 страница
  11. I. Перевести текст. 9 страница
  12. Il pea.M em u ifJy uK/uu 1 страница

Cu privire la marile gânduri cosmice care au creat lumea, la principiile active de dincolo de aparenţe, mulţi idealişti s-au întrebat în ce măsură este corect să le considerăm fiinţe conştiente, aidoma noastră. Idealişti precum Cicero şi Newton au privit aceşti „intelligenceri”, pentru a prelua termenul folosit de Newton, ca fiind nici categoric impersonali, nici categoric personali. Fiindcă Cicero şi Newton nu erau nici ei categoric politeişti sau categoric monoteişti. Ei percepeau viaţa ca fiind semnificativă, iar universul ca intenţionat. Prin urmare, credeau că în însăşi structura universului este înserat ceva similar caracteristicilor umane, ceva asemănător cu conştiinţa omenească.

Şi, foarte important, iniţiaţii societăţilor secrete, la fel ca aceia din şcolile misterelor, îi întâlneau pe aceşti „intelligenceri” neîntrupaţi atunci când intrau în stări alterate de conştiinţă. Goethe este cel care, probabil, a descris cel mai ilustrativ ce înseamnă să fi un idealist în epoca modernă. În acest sens, menţiona sentimentul prezenţei reale a unor interconexiuni vii cu lumea naturală şi cu alte fiinţe umane, deşi astfel de conexiuni ar putea să nu fie măsurabile sau vizibile. Şi, în mod esenţial, amintea despre marile spirite universale care ţin universul „laolaltă”. „Intelligencerii” lui Newton sunt numiţi de Goethe „Mame”.

Suntem cu toţii cufundaţi în mistere. Nu ştim ce freamătă în atmosfera care ne înconjoară şi nici cum este acest ceva conectat cu propriul nostru spirit. Atât este cert, că uneori ne putem întinde antenele sufletului dincolo de limitele corporale … un suflet poate exercita o influenţă decisivă asupra altuia doar prin simpla sa prezenţă, iar în acest sens eu pot oferi numeroase exemple. Mi s-a întâmplat adesea ca, atunci când mă plimb împreună cu o cunoştinţă şi am în minte o imagine vie a ceva anume, cunoştinţa respectivă să înceapă imediat să vorbească despre acel ceva. Am cunoscut de asemenea un om care putea, fără a rosti un cuvânt, să amuţească un interlocutor angajat în conversaţie doar prin puterea minţii sale. … Fiecare dintre noi are în el anumite forţe electrice şi magnetice, şi emitem, la fel ca magnetul însuşi, o forţă de atracţie sau de respingere. … Fa cei îndrăgostiţi, această putere magnetică este foarte intensă şi acţionează chiar la distanţă. În filele tinereţii mi s-a întâmplat de multe ori ca, în plimbările mele solitare, să simt o puternică dorinţă de a fi aproape de o fată îndrăgită şi să mă gândesc la ea, până când fata chiar venea la mine. „Eram atât de fără astâmpăr în camera mea, spunea ea, încât nu m-am putut împiedica să nu vin aici.”



Şi Goethe continuă vorbind despre conexiunile vii ce stau la baza acestor fenomene:

Sălăşluind în solitudinea şi obscuritatea veşniciei, aceste Mame sunt fiinţe creatoare; ele sunt principiul creator şi susţinător din care decurge tot ce are viaţă şi formă pe acest pământ.

Iar ceea ce încetează să respire se întoarce la ele ca o esenţă spirituală, pe care o păstrează până ce apare ocazia unei noi existenţe. Toate sufletele şi formele care au existat sau vor exista plutesc aidoma unui nor în vastitatea sălaşului lor… magicianul trebuie să pătrundă pe domeniul lor pentru a obţine puterea asupra formei unei fiinţe…

‡агрузка...

În secolul al V-lea Î. C., Atena şi Sparta s-au războit pentru supremaţie. Un secol mai târziu, au fost cotropite, ambele, de Macedonia condusă de Filip al II-lea. Plutarh nota că fiul lui Filip, Alexandru, s-a născut în anul 356 Î. C., în aceeaşi zi în care templul din Efes a fost incendiat de un nebun.

Fiecare şcoală a misterelor deţine un set de învăţături proprii numai ei, acesta fiind motivul pentru care Moise şi Pitagora au fost iniţiaţi în cadrul mai multor şcoli. Hierofanţii din şcoala de pe lângă templul din Efes le transmiteau iniţiaţilor misterele Pământului-Mamă - puterile care modelează lumea naturală. Astfel, dintr-un punct de vedere putem spune că spiritul acestei şcoli l-a pătruns pe Alexandru încă de la naştere. El şi-a petrecut apoi întreaga viaţă încercând să identifice acest element divin din interiorul său.

Într-o zi, neînfricatul băieţandru cu ochi strălucitori şi coamă leonină a îmblânzit un cal aprig, pe nume Bucefal, pe care niciunul dintre generalii tatălui său nu-i putea încăleca. Filip a căutat printre cele mai strălucite minţi ale vremii pentru a-i găsi fiului său un preceptor şi l-a ales pe Aristotel, cel mai bun dintre elevii lui Platon. Alexandru şi mai vârstnicul său profesor s-au recunoscut fără întârziere ca spirite înrudite.

Îndată ce Platon a conferit idealismului o expresie conceptuală, era firesc şi inevitabil ca opusul său să fie deopotrivă formulat. În loc să deducă adevărul despre lume pornind de la principiile universale materiale, Aristotel a cules şi a clasificat datele referitoare la universul material şi a dedus legile fizice printr-un proces de abstractizare. În acest mod, el a putut inventa un mod cu totul nou şi modern de a descrie forţele ascunse ce modelează natura. Se spune adesea că Imperiul Roman a constituit un vehicul de răspândire a creştinismului; în mod similar, Alexandru a creat cel mai mare imperiu pe care îl văzuse lumea până atunci, acesta devenind vehiculul de diseminare a filosofiei aristoteliene.

Filip al II-lea a fost asasinat când fiul său avea numai douăzeci de ani, dar Alexandru s-a afirmat imediat ca un conducător de geniu şi un comandant militar de neînvins. În 334, Î. C., şi-a condus armata în Asia, învingându-i pe persani în bătălia de la Issos, deşi macedonenii au luptat unul contra zece. Apoi şi-a continuat înaintarea spre sud, prin Siria şi Fenicia, după care a cucerit Egiptul, unde a fondat oraşul Alexandria. Pretutindeni unde a ajuns, a fondat oraşe-stat după modelul elen, diseminând deopotrivă politica şi filosofia greacă.

Misiunea lui Alexandru era, în parte, aceea de a salva nou-formata conştiinţă făurită de iniţiaţi precum Platon şi Euripide de pericolul de a fi copleşită de bogăţia, grandoarea şi forţa militară a Asiei. Mai exact spus, rolul lui era acela de a feri noua capacitate de raţionare de a fi distrusă de străvechea clarviziune ritualistă şi de conştiinţa de tip imaginar.

În anul 331 Î. C., Alexandru i-a înfrânt încă o dată pe perşi şi a ras de pe suprafaţa pământului antica lor capitală, Persepolis, după care şi-a continuat marşul prin actualul Afghanistan, până în India. Acolo a iniţiat un dialog cu filosofii brahmani, descendenţii Rishilor. Dându-li-se permisiunea de a urmări riturile sacre, iniţiatice, ale brahmanilor, preoţii lui Alexandru au fost uluiţi să constate cât de mult semănau ceremoniile acestora cu cele pe care le conduceau ei înşişi.

Există o legendă conform căreia Alexandru l-a trimis pe un filosof grec să-l cheme la el pe un învăţător brahman, făgăduindu-i acestuia recompense mari şi ameninţându-i cu decapitarea dacă refuza să vină. Filosoful l-a găsit în cele din urmă pe brahman în adâncurile unei păduri şi a primit de la el următorul răspuns: „Brahmanii nu se tem de moarte şi nu jinduiesc la aur. Dormim în pace şi adânc pe patul de frunze al pădurii. Dacă am avea vreun bun material, acesta n-ar face decât să ne tulbure somnul. Ne mişcăm liber pe suprafaţa pământului, fără conflicte, iar nevoile ne sunt împlinite ca de o mamă ce-şi alăptează pruncul.”

Rareori i se întâmpla lui Alexandru să primească o astfel de replică. Până aproape de sfârşitul vieţii, se părea că nimeni nu i se poate opune. Aşa cum s-a întâmplat de numai câteva ori în decursul istoriei, un individ părea capabil să-şi impună voinţa asupra lumii întregi.

Am amintit mai devreme că viaţa lui Alexandru cel Mare poate fi considerată în întregime o încercare de a înţelege originile puterii divine. Conform unor tradiţii diferite şi în epoci diferite, Perseu şi Hercule sunt consideraţi deopotrivă strămoşi ai lui. Aristotel i-a dăruit lui Alexandru un exemplar din lliada lui Homer, pe care tânărul a învăţat-o pe de rost, iar uneori se privea pe sine însuşi ca pe un semizeu, aidoma lui Ahile. În 332 Î. C., a plecat într-o expediţie spre templul lui Amon din oaza Siwa, la circa opt sute de kilometri vest de Memfis, în Egipt. Se spune că s-a aflat la un moment dat în pragul morţii în cursul acestei călătorii, deşi este posibil să fie vorba despre o „moarte mistică”. Cert este faptul că Alexandru a fost „recunoscut” de preoţii de acolo şi iniţiat.

Se afirmă uneori că preoţii i-ar fi spus că este fiu al lui Amon-Zeus şi se presupune că perechea de coarne ceremoniale pe care a început să le poarte după aceea marca momentul respectiv. În unele ţări pe care le-a cucerit a rămas în amintirea populară ca un bărbat cu coarne. În Coran apare ca Dhul-Qaenayn, ceea ce înseamnă „cel cu două coarne”. În conformitate însă cu istoria secretă, acestea sunt coarnele unui vânător pe care l-am întâlnit deja, iar cei doi prieteni foarte buni, Ghilgameş şi Enkidu, despărţiţi de moartea prematură a celui din urmă, s-au reunit atunci când s-au reîncarnat ca Alexandru cel Mare şi Aristotel.

La vârsta de treizeci şi trei de ani, Alexandru a ignorat avertismentele astrologilor babilonieni de a nu intra pe porţile oraşului lor. Două săptămâni mai târziu, a murit răpus de febră. În scurt timp avea să devină limpede faptul că imperiul lui Alexandru cel Mare şi-a putut păstra integritatea numai datorită magnetismului său personal.

Budismul s-a afirmat ca prima religie de tip misionar a lumii în circa 200 Î. C. Anterior, religia în care credea fiecare individ era dictată de tribul ori rasa din care acesta făcea parte. Acum însă, condiţia umană era în schimbare. Pentru cei neiniţiaţi, lumea spiritelor era o închipuire vagă, ce lăsa urme slabe, incerte şi dificil de remarcat. Inspiraţi de Pitagora, Socrate, Platon şi Aristotel, oamenii îşi dezvoltau capacitatea de gândire deductivă şi inductivă; puteau cântări acum argumente deopotrivă pro şi contra.

În anul 140 Î. C., Roma devenise deja capitala neîncoronată a lumii şi un focar de idei. Cetăţenii ei aveau la dispoziţie diverse sisteme de credinţă, dintre care să poată alege: cultul oficial al divinităţilor planetare, cel neoegiptean al lui Serapis, epicurianismul, stoicismul, filosofia peripateticilor şi mithraismul persan. De asemenea, călugării budişti şi brahmanii din India ajunseseră, fără îndoială, până în Alexandria. Pentru prima dată în istorie, adoptarea unuia dintre aceste sisteme de credinţă constituia o chestiune de preferinţă personală.

Fiecare individ putea alege în funcţie de dovezile de care dispunea sau putea hotărî singur ce anume voia să creadă. Astfel, odată cu extinderea dominaţiei exercitate de Imperiul Roman, ajungem într-o epocă a credinţelor lipsite de autenticitate, cu un cinism şi o cultivare conştientă a sensibilităţii complet noi.

Atunci când ne gândim la Roma antică, ne imaginăm sofisticare, grandoare, dar şi paranoia. Dacă am compara Grecia din vremea lui Pericle cu Roma cezarilor, am recunoaşte în aceasta din urmă acelaşi tip de fast copleşitor şi ritualuri magnifice caracterizate de fum, tămâie şi chimvale sunătoare ce fuseseră utilizate în trecut pentru a-i supune pe oameni, ca într-o hipnoză, lui Baal. Acum ele erau folosite pentru a-i determina să creadă că diverşi membri bizari şi egocentrici ai elitelor conducătoare erau de fapt zei.

Cezarii i-au obligat pe cei din şcolile misterelor să-i iniţieze şi pe ei, iar în cadrul acestui proces au descoperit străvechile învăţături referitoare la zeul Soare.

Iulius Cezar i-a exterminat pe druizi din cauza misterelor Soarelui, pe care aceştia le practicau, susţinând că zeul Soare urma să revină în scurt timp pe Pământ. În mod similar, Augustus a interzis astrologia nu fiindcă nu ar fi crezut în ea, ci pentru că se temea de ce ar putea citi astrologii în stele. Dacă populaţia nu mai putea descifra semnele timpului, atunci el ar fi reuşit să se prezinte în continuare ca o întruchipare a zeului Soare. Fiindcă fusese iniţiat, Caligula ştia cum să comunice cu spiritele Lunii în vis. Dar cum iniţierea fusese obţinută prin forţă şi fără pregătirea corespunzătoare, el nu putea identifica în mod corect spiritele respective. Caligula se referea la Jupiter, Hercule, Dionisos şi Apolo ca fiind fraţii săi şi uneori se înveşmânta în haine extravagante, pentru a arăta ca ei. Domnia caracterizată de nebunie a lui Nero a atins un punct culminant atunci când împăratul şi-a dat seama că el nu era, de fapt, zeul Soare, preferând să dea lumea întreagă pradă flăcărilor decât să lase în viaţă un individ superior lui.

Măgarul de aur.; de Apuleius, este una dintre marile lucrări iniţiatice ale epocii romane. În ea se regăseşte o minunată poveste referitoare la viaţa spiritului. Cupidon şi Psyche conţine banale şi relativ convenţionale avertismente cu privire la riscurile curiozităţii, dar are totodată o semnificaţie istorică şi ezoterică.

Psyche este o tânără frumoasă şi nevinovată. Cupidon se îndrăgosteşte de ea şi trimite soli care să-i ceară să vină în miez de noapte la palatul său din vârf de deal. Acolo se va împreuna cu un zeu! Dar există şi o condiţie: ei trebuiau să facă dragoste în întuneric deplin. Psyche este nevoită să se încreadă orbeşte în faptul că va avea parte de iubirea unui zeu.

Dar sora ei mai mare este invidioasă şi, ca atare, o tot ispiteşte, spunându-i că de fapt ea nu face dragoste cu un splendid şi tânăr zeu, ci cu un şarpe hidos. Într-o noapte, fata nu mai poate rezista şi, în vreme ce Cupidon, ostenit după eforturile sexuale, dormitează, îndreaptă asupra lui o lampă cu ulei. Plină de încântare, îl priveşte pe tânărul extraordinar culcat alături, dar în clipa aceea un strop de ulei fierbinte cade pe pielea lui şi îl trezeşte. Astfel, Psyche este alungată de lângă el pentru totdeauna. Mitul are un înţeles dublu: zeul este, într-adevăr, un şarpe hidos. Aceasta este povestea lui Nephilim, a pătrunderii în condiţia umană a şarpelui dorinţelor animalice, spusă însă din punctul de vedere uman.

Şcolile misterelor erau lăsate în paragină. Aşa cum am văzut, săpăturile efectuate la intrarea în Lumea de dincolo de la Baia, în sudul Italiei, au scos la iveală tuneluri secrete şi trape folosite pentru a-i convinge pe aspiranţii la iniţiere că trăiesc o experienţă supranaturală. În întunericul sufocant, preoţii înveşmântaţi aidoma zeilor se aplecau asupra candidaţilor drogaţi anterior cu halucinogene. Robert Temple a reconstituit ceremoniile iniţiatice care aveau loc în această perioadă târzie, decadentă. În general presupuneau efecte speciale înfricoşătoare şi chiar marionete, ca într-un fel de tunel al groazei actual. Deosebirea era aceea că la finele iniţierii, când candidatul ieşea la lumină, preoţii îl luau la întrebări şi, dacă nu credea fără cea mai vagă umbră de îndoială în iluziile trăite, era ucis.

Romanii oneşti, adevăraţii iniţiaţi, s-au retras în cadrul unor şcoli, ce funcţionau în umbră, independent de cultul oficial. Stoicismul a devenit expresia exterioară a impulsului iniţiatic al epocii, punctul focal în extindere al evoluţiei spirituale. Cicero şi Seneca, ambii profund implicaţi în stoicism, au încercat să tempereze maniile egocentrice ale conducătorilor politici ai vremii, susţinând că toţi oamenii s-au născut fraţi şi că sclavii ar trebui eliberaţi.

Cicero era un om civilizat şi lipsit de sofisticare, una dintre marile forţe reformatoare ale Imperiului Roman. Pentru el, iniţierea la Eleusis fusese principala experienţă formatoare a vieţii sale, învăţându-l, după spusele lui, „să trăiască în bucurie şi să moară cu speranţă”.

Deşi privea cu un anume dispreţ credinţele superstiţioase ale plebeilor în zeii corupţi, Cicero se arăta tolerant faţă de ele. Susţinea că până şi cele mai ridicole mituri pot fi interpretate în mod alegoric. În Natura şeilor, el susţine cu fervoare ideea stoicilor privind spiritul mişcător al universului, forţa diriguitoare ce determină plantele să-şi caute hrana în sol şi conferă animalelor simţul, capacitatea şi instinctul de a căuta ceea ce le prieşte, ceva aproape asemănător cu raţiunea. Acelaşi spirit al cosmosului a dăruit omului „raţiunea în sine şi o inteligenţă superioară zeilor înşişi”. Aceşti zei nu ar trebui priviţi ca având trupuri ca ale noastre, „ci sunt înveşmântaţi în cele mai frumoase şi mai eterice forme”. De asemenea, Cicero scria că „le putem desluşi ţelul superior, interiorizat, în mişcările stelelor şi planetelor”.

Atunci când manevrele politice ale Romei s-au îndreptat împotriva lui, Cicero şi-a întins gâtul cu stoicism în faţa sabiei centurionului.

Seneca era şi el încrezător în această bunăvoinţă cosmică susţinută de stoici şi în capacitatea adepţilor de a o manipula pentru împlinirea propriilor scopuri. Piesa lui, Medea, cuprinde probabil formule magice reale folosite de practicanţii magiei negre din epocă. Medea este înfăţişată ca fiind capabilă să-şi direcţioneze forţa urii concentrate cu atâta putere, încât poate modifica poziţiile stelelor.

În această epocă a spulberării farmecului şi iluziilor a devenit posibilă, pentru prima dată, conceptualizarea faptului că zeii s-ar putea să nu existe. În cadrul elitelor intelectuale, epicureicii formulau cele dintâi filosofii materialiste şi atee. Singura care a mai rezistat a fost credinţa în spiritele de nivel inferior, adică cele ale morţilor şi demonii. Dacă citim literatura vremii, precum evangheliile din Noul Testament, constatăm că, în viziunea ei, lumea era tărâmul unei revărsări de demoni.

În vreme ce elitele intelectuale testau ateismul, oamenii de rând se dedau la forme atavice de ocultism ce se bazau pe faptul că demonii şi ale forme inferioare ale vieţii spirituale sunt atrase de sacrificiile sângeroase. Marele preot al Templului din Ierusalim purta clopoţei prinşi pe veşmintele ceremoniale, pentru ca drăcuşorii ce sălăşluiau în colţurile întunecate să-i audă venind şi să-şi ascundă siluetele hidoase. Templul, pe de altă parte, avea nevoie de un vast şi complex sistem de drenaj pentru a face faţă miilor de litri de sânge sacrificial ce curgeau zilnic prin el.

În lumea întreagă erau adoptate măsuri disperate. Plutarh combate într-o asemenea măsură jertfele umane, încât lasă de înţeles că acestea erau deja la ordinea zilei. Iar în America de Sud, în cadrul unei bizare parodii, un practicant al magiei negre era ţintuit pe o cruce.

ZEUL SOARE SE ÎNTOARCE

 

CEI DOI PRUNCI ISUS MISIUNEA COSMICĂ RĂSTIGNIRE ÎN AMERICA DE SUD CUNUNIA MISTICĂ A MĂRIEI MAGDALENA

 

Palestina ajunsese la o veritabilă răscruce în istoria omenirii. Fiindcă zeii nu mai erau percepuţi ca existând în lumea materială, era necesar ca zeul Soare, Cuvântul, să coboare pe Pământ. Aşa cum vom vedea, misiunea lui era aceea de a planta în craniul uman sămânţa unei vieţi interioare ce avea să devină noua arenă de desfăşurare a experienţei spirituale. Această însămânţare va duce la senzaţia pe care o resimţim cu toţii astăzi, şi anume că fiecare dintre noi are în sine un „spaţiu interior”.

Planul cosmic prevăzuse ca spiritul uman să dobândească un caracter individual, să fie capabil să gândească liber, să-şi exercite libera voinţă şi să aleagă pe cine iubeşte. Pentru a crea condiţiile necesare în acest sens, materia a devenit tot mai densă, până ce fiecare spirit individual s-a izolat în cele din urmă în interiorul propriului său craniu. Astfel, voinţa şi gândirea umană nu mai erau pe deplin controlate de zei, îngeri şi spirite, aşa cum se întâmpla cu un mileniu în urmă, pe vremea războiului troian.

Această nouă stare de lucruri prezenta însă şi pericole. Pe lângă faptul ca omenirea să devină complet izolată de lumea spirituală, exista şi riscul ca oamenii să se izoleze de asemenea total unii de ceilalţi.

Aceasta era marea criză a epocii. Oamenii nu se mai simţeau fiinţe spirituale, fiindcă spiritul uman era în primejdie de a fi sugrumat. Dragostea care ţine laolaltă familii şi triburi, acel sentiment instinctiv, de sânge, precum cel ce-i leagă împreună pe lupii dintr-o haită, era din ce în ce mai puţin prezent în craniile recent rigidizate, în noile oraşe şi cetăţi.

Urmărind această evoluţie spre sentimentul identităţii individuale, am amintit de legea mozaică, un set de reglementări privind viaţa în cadrul comunităţii, aplicate cu stricteţe, de tipul dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Am amintit de asemenea de învăţămintele lui Buddha referitoare la datoria de a resimţi compasiune pentru toate fiinţele vii. În ambele tradiţii putem recunoaşte începuturile obligativităţii morale ca mijloc de dezvoltare şi disciplină individuală. Acum, stoicii din Roma confereau individului un statut politic şi social sub forma drepturilor şi îndatoririlor.

Ca o ironie, prin urmare, exact în epoca în care se forma individualitatea umană, sentimentul că viaţa merită trăită a început să fie în mare parte pierdut. Vărsările de sânge din arena Colosseumului nu sugerează nici măcar existenţa unei idei de valoare a vieţii omeneşti, pentru a nu mai spune nimic despre sanctitatea ei.

Ieshua ben Pandira, conducător al esenienilor, propovăduia puritatea şi compasiunea universală, dar o făcea din punctul de vedere al unei mişcări de retragere şi izolare faţă de lumea exterioară. Stoicii predicau responsabilitatea, dar pentru ei aceasta era o îndatorire lipsită de orice bucurie. „Să nu laşi niciodată viitorul să te tulbure, căci îl vei înfrunta, dacă va fi să fie, cu aceleaşi arme ale raţiunii care te apără azi împotriva prezentului”- aceasta era filosofia de viaţă a împăratului Marc Aureliu, şi el un stoic. Cuvinte pline de o resemnare obosită.

Omenirea se simţea pradă unui val de suferinţă. Ne putem imagina cum aşteptau oamenii pe cineva care să le spună „Veniţi la mine voi, cei osteniţi, şi eu vă voi da odihna.” Am văzut că, în sanctuarul de la Eleusis, candidatului la iniţiere îi era prezentat un spic verde de grâu, cerându-i-se să aştepte „timpul sămânţă”. În sanctuarul interior al marilor temple egiptene, celui ce urma a fi iniţiat îi era arătată zeiţa Isis alăptându-l pe Horus. Acest al doilea Horus, acest Horus ce va să vină, avea să fie un nou împărat al zeilor, ce urma să aducă un har divin nou. I se spunea Bunul Păstor, Mielul lui Dumnezeu, Cartea Vieţii sau Adevărul şi Viaţa. Isaia îşi îndemnase poporul să urmeze căile Domnului, făgăduind că păcatele fiecăruia aveau să fie spălate de anticipata venire a lui Mesia. În Egloga a patra, poetul şi iniţiatul Virgiliu prevestea sosirea zeului-om, a Mântuitorului. „Era de aur se va întoarce atunci când primul său născut va coborî din înalt, scria el, … toate păcatele ticăloşiilor noastre trecute vor fi curăţite.”


1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 |


При использовании материала, поставите ссылку на Студалл.Орг (0.017 сек.)