АвтоАвтоматизацияАрхитектураАстрономияАудитБиологияБухгалтерияВоенное делоГенетикаГеографияГеологияГосударствоДомДругоеЖурналистика и СМИИзобретательствоИностранные языкиИнформатикаИскусствоИсторияКомпьютерыКулинарияКультураЛексикологияЛитератураЛогикаМаркетингМатематикаМашиностроениеМедицинаМенеджментМеталлы и СваркаМеханикаМузыкаНаселениеОбразованиеОхрана безопасности жизниОхрана ТрудаПедагогикаПолитикаПравоПриборостроениеПрограммированиеПроизводствоПромышленностьПсихологияРадиоРегилияСвязьСоциологияСпортСтандартизацияСтроительствоТехнологииТорговляТуризмФизикаФизиологияФилософияФинансыХимияХозяйствоЦеннообразованиеЧерчениеЭкологияЭконометрикаЭкономикаЭлектроникаЮриспунденкция

UN ALEXANDRU CEL MARE AL NEOLITICULUI 11 страница

Читайте также:
  1. I. Перевести текст. 1 страница
  2. I. Перевести текст. 10 страница
  3. I. Перевести текст. 11 страница
  4. I. Перевести текст. 2 страница
  5. I. Перевести текст. 3 страница
  6. I. Перевести текст. 4 страница
  7. I. Перевести текст. 5 страница
  8. I. Перевести текст. 6 страница
  9. I. Перевести текст. 7 страница
  10. I. Перевести текст. 8 страница
  11. I. Перевести текст. 9 страница
  12. Il pea.M em u ifJy uK/uu 1 страница

Propovăduirea lui Iisus Cristos a durat trei ani, de la Botezul Său până în Vinerea Neagră, pe data de 3 aprilie anul 3 D. C., când pe locul căpăţânii, Golgotha, zeul Soare a fost răstignit pe crucea materiei. Apoi, la Schimbarea la Faţă, el a început să transforme materia, spiritualizând-o.

Am văzut deci că, în cadrul şcolilor misterelor, de la Zarathustra până la Lazăr, candidaţii treceau printr-o „moarte mistică” de trei zile, urmată de renaştere. Viitorul iniţiat intra într-o transă profundă, asemănătoare morţii, vreme de trei zile, timp în care spiritul său călătorea în lumea spirituală, întorcându-se în cea materială cu noi puteri şi cunoştinţe. „Moartea” era deci un eveniment real, petrecut însă în plan spiritual. În cazul răstignirii şi învierii lui Iisus Cristos, de fapt, pentru prima dată acest proces de iniţiere s-a produs ca un eveniment istoric, în planul material.

Partea întunecată a acestui eveniment este cuprinsă în povestea călătoriei lui Iisus în iad. Aceasta a avut loc imediat după moartea sa pe cruce. Este o poveste intrată în desuetudine, parte a procesului prin care ne-am pierdut sentimentul dimensiunii spirituale a universului. Iniţierea se axează deopotrivă pe iluminarea drumului după moarte şi pe călătoria din timpul vieţii. În secolele anterioare epocii lui Iisus, ideile omenirii cu privire la viaţa după moarte se reduseseră la anticiparea unei sumbre stări de semiexistenţă pe tărâmul sublunar, Sheol. După moarte, spiritul uman îşi pierdea starea de conştienţă în vreme ce se înălţa printre sferele cereşti. Drept rezultat, în încarnarea următoare nu-şi mai aminteau nimic din această călătorie.

Coborând în iad, Iisus Cristos a mers pe urmele lui Osiris, iluminând o cale în lumea de dincolo, pe care o puteau urma şi cei morţi. Iar pentru ca măreaţa misiune cosmică, aşa-numita Cale, să fie împlinită, era nevoie ca viii şi morţii s-o străbată împreună.



În conformitate cu doctrina ezoterică, întreaga istorie a universului poate fi rezumată astfel:

A existat o Eră de Aur, în care Pământul şi Soarele erau unite, cel de-ai doilea conferind Pământului formă.

Soarele s-a separat apoi de Pământ, drept care acesta s-a materializat şi a devenit mai rece.

Zeul Soare s-a întors pentru a-şi infuza spiritul în Pământ, astfel ca întregul cosmos să se dematerializeze în cele din urmă şi să redevină spiritualizat.

Aceasta este viziunea cosmică a misiunii lui Iisus, care i-a inspirat pe primii creştini, Lucrarea ce a condus la construirea măreţelor biserici ale Evului Mediu şi la arta Renaşterii. Însă în creştinismul modern, exoteric, ea a dispărut.

Dacă moartea lui Iisus Cristos era menită să se întâmple la un nivel cosmologic, trebuie să ne întrebăm ce anume a determinat-o la nivel istoric. Care au fost cauzele directe ale răstignirii?

Deşi Lazăr a fost instruit de Iisus în secret, renaşterea sa, revenirea sa la o nouă viaţă a constituit un eveniment public. Ea nu s-a petrecut - aidoma tuturor iniţierilor de până atunci - în interiorul bine păzit al unei şcoli a misterelor, iar Iisus însuşi nu era un hierofant al uneia dintre aceste şcoli susţinute de stat. Drept urmare, el şi-a făcut duşmani necruţători din rândul saducheilor, cei care controlau diseminarea cunoaşterii iniţiatice în numele elitelor conducătoare. Iniţierea publică a lui Lazăr a fost un act revoluţionar, care anunţa ruperea legăturilor ce limitau iniţierea la membrii elitelor. Acesta a reprezentat începutul sfârşitului pentru şcolile misterelor şi a pavat drumul societăţilor secrete.

‡агрузка...

Dar Iisus constituia o ameninţare şi la adresa elitei romane. Soldaţii care l-au înveşmântat într-o mantie purpurie şi i-au pus pe cap o coroană de spini nu aveau alt rege şi alt zeu decât cezarul. Şi-au bătut joc de el aşezându-i pe umeri mantia purpurie purtată ca semn de iniţiere în misterele lui Adonis, iar coroana de spini era o satiră la adresa cununii primite atunci când candidatul era iniţiat în misterele de la Eleusis. Cezarii constituiau marele duşman ascuns al lui Iisus Cristos.

Mai puţin cunoscut este faptul că un alt inamic acţiona în celălalt capăt al lumii. Acolo, un iniţiat utiliza un tip de magie mai neagră şi mai puternică decât cea a cezarilor. În conformitate cu Rudolf Steiner, acest magician îşi sporise puterile supranaturale în decursul mai multor încarnări, iar acum ameninţa să pervertească întregul curs al istoriei. El dobândise aceste puteri prin intermediul unei serii de sacrificii umane. Filosoful spaniol José Ortega y Gasset amintea despre eliberarea spiritelor, facilitată de vărsarea de sânge. Sângele reprezintă un mister înfricoşător, spunea el; sângele susţine viaţa, iar atunci când este vărsat, mânjind pământul, întregul peisaj devine incitat şi înnebunit. Ocultiştii ştiu că oamenii pot fi ucişi în aşa fel încât spiritele lor să fie supuse. Am văzut cum marii iniţiaţi, ca Ilie, şi-au modelat eul vegetal şi pe cel animal în aşa fel încât să devină vehicule pentru călătoria în lumile spirituale. În cercurile oculte se ştie de asemenea că practicanţii magiei negre pot folosi ca astfel de vehicule sufletele şi spiritele celor sacrificaţi.

Prin urmare, marele duşman, un magician, putea controla oamenii chiar şi dincolo de mormânt. Prin sacrificarea unui mare număr de persoane, el îşi crease o armată proprie, în lumea spirituală.

La pragul dintre milenii, un erou solar a fost trimis pe Pământ pentru a i se opune. Numele lui era Uitzilopotchtli, aşa cum ştim din Codexul florentin al lui Sahagun, una dintre puţinele opere literare care au supravieţuit conchistadorilor. La fel ca în cazul eroilor solari anteriori, şi naşterea lui a fost prevestită. A fost adus pe lume de o mamă fecioară, iar după aceea forţele răului au conspirat pentru a-l ucide.

Dar Uitzilopotchtli a scăpat cu bine din primele atentate la adresa vieţii sale şi, după multe încercări, a dus un război de trei ani împotriva practicantului magiei negre, în cele din urmă, l-a învins şi l-a crucificat.

La răstignirea lui Iisus Cristos a fost eliberată o enormă forţă de spiritualizare a Pământului. Iar atunci când, simultan, a fost crucificat marele practicant al magiei negre din America de Sud, s-a creat un vortex care a atras în el marii curenţi al istoriei mondiale, extremele binelui şi răului.

Evanghelia după Filip cuprinde trimiteri interesante la relaţia dintre Iisus Cristos şi Maria Magdalena: „Iisus o iubea pe ea mai mult decât pe toţi ucenicii şi obişnuia s-o sărute adesea pe… Aici fragmentul se întrerupe. Aceasta pare a fi însă o referire la Cântarea Cântărilor: „Sărută-mă cu sărutările gurii tale” şi „iubirea ca moartea e de tare”.

Legenda aurită de Jacobus de Vorágine, cea mai populară culegere de relatări privind vieţile sfinţilor din Evul Mediu, descrie cum un grup de creştini a început să fie persecutat în Ierusalim. Şapte dintre ei au fost trimişi pe marea Mediterană şi lăsaţi să plutească în derivă, într-o mică ambarcaţiune. În cele din urmă, barca a acostat într-o zonă aflată la est de oraşul Marsilia de astăzi.

În centrul falezei care se înalţă deasupra ţărmului poate fi văzută şi în prezent grota în care Maria Magdalena, purtată de ambarcaţiunea respectivă, şi-a petrecut ultimii treizeci de ani din viaţă. În mod obişnuit ea este reprezentată în operele de artă ca penitentă, goală şi acoperită doar de lungul ei păr roşcat. O pictură de Fra Bartolomeo, aflată într-o capelă mică de lângă Florenţa, o înfăţişează cu vasul cu ulei folosit pentru a unge picioarele lui Iisus. Pictura este aşezată pe o piatră pe care este gravată următoarea inscripţie:

 

EU L-AM GĂSIT PE DRAGUL SUFLETULUI MEU.

TIRANIA PĂRINŢILOR

 

GNOSTICII ŞI NEOPLATONICIENII ASASINAREA HYPATIEI ATTILA ŞI ŞAMANISMUL UN DRAM DE ZEN

 

În cadrul învăţăturilor secrete ale şcolilor misterelor, viaţa şi moartea zeului Soare marchează punctul de mijloc al istoriei secrete. Deşi a rămas neremarcat de cronicarii epocii, la finele vremurilor acest eveniment va fi perceput ca marele moment de inflexiune, în care istoria s-a schimbat. Ca urmare a magnitudinii sale, puţini dintre oamenii acelui timp I-au putut privi din perspectiva corectă. După o îndelungată perioadă de ariditate spirituală, mulţi au început să aibă o percepţie vie, deşi atavică, a lumilor spirituale. Poate că unii bănuiau însemnătatea revoluţiei de amploare produse în planul spiritual, dar în absenţa unei autorităţi unificatoare precum cea anterioară, a hierofanţilor din şcolile misterelor, noile experienţe erau interpretate în diverse moduri. Acest lucru s-a reflectat în proliferarea sectară înregistrată în deceniile de după moartea lui Iisus.

Multe dintre textele gnostice sunt la fel de vechi precum cărţile incluse în Noul Testament, autenticitatea unora neputând fi pusă la îndoială. Am amintit deja despre Evanghelia după Toma, cu versiunile sale veridice privind preceptele lui Iisus, şi despre povestea celor doi copii Iisus din Pistis Sophia. Textul fragmentar al Faptelor Sfântului Ioan oferă o imagine fascinantă a practicilor iniţiatice ale lui Iisus Cristos. Totul se desfăşoară sub forma unui dans circular. Ucenicii se prind de mâini formând un cerc, după care încep să se rotească în jurul lui Iisus. În liturghia care însoţeşte dansul, Iisus este cel care iniţiază, iar interlocutorul său este candidatul la iniţiere.

Candidatul: Voi fi mântuit.

Cristos: Iar eu voi mântui.

Candidatul: Voi fi eliberat.

Cristos: Iar eu voi elibera.

Candidatul: Voi fi străpuns.

Cristos: Iar eu voi străpunge.

Candidatul: Voi mânca.

Cristos: Iar eu voi fi mâncat.

Şi dialogul continuă în acelaşi stil paradoxal, aproape absurd; pe măsură ce vom progresa cu aceste explicaţii, ne va deveni mai clar.

Candidatul: Nu am casă, dar am case.

Nu am loc, dar am locuri.

Nu am templu, dar am temple.

Doar fragmente de text s-au păstrat mai departe, unele dintre ele părând să se refere la un anume mister osirian/creştin al morţii şi învierii. Apoi Iisus spune: „Ceea ce par acum a fi, aceea nu sunt, dar ceea ce sunt vei vedea când vei veni. Dacă ai fi ştiut cum să suferi, ai fi avut puterea de a nu suferi. De aceea, să cunoşti suferinţa şi vei avea puterea să nu suferi.”

Un dans hindus în onoarea lui Krişna este descris în mod similar, ca „un dans circular al soarelui”. Dansatorii se rotesc şi se răsucesc în jurul zeului Soare, imitând astfel planetele. Acest lucru ar trebui să ne sugereze că textul din Faptele Sfântului Ioan a fost inspirat de o viziune cosmică a lui Iisus Cristos în chip de zeu Soare care a revenit.

Evanghelia după Filip aminteşte de cinci ritualuri, ultimul şi cel mai important fiind cel al camerei nupţiale. Să fie oare acesta o practică sexuală ritualistică asemănătoare cu cele care aveau loc în templele din Egipt, Babilon şi Grecia?

Mai târziu, Biserica s-a străduit să accentueze caracterul unic al revelaţiei creştine şi să-i distanţeze pe Iisus - şi învăţăturile. Lui - de tot ceea ce se întâmplase înainte. Dar primii creştini percepeau în mod firesc creştinismul ca derivând din practicile anterioare şi ca o împlinire a profeţiilor antice. Mulţi dintre ei priveau noua religie prin prisma celor deprinse în şcolile misterelor din Egipt, Grecia şi Roma.

Clement din Alexandria, unul dintre primii părinţi ai Bisericii, cunoştea, poate, oameni care fuseseră apropiaţi de apostoli. La fel ca elevul său, Origene, credea în reîncarnare, de pildă, şi îi învăţa pe ucenicii mai avansaţi ceea ce ei numeau disciplina arcani, practici religioase pe care astăzi le-am considera magie.

Primii lideri ai creştinismului, precum Clement şi Origene, erau cărturari ce şi-au pus amprenta asupra progresului intelectual al epocii lor. Unul dintre cele mai interesante rezultate ale acestui progres şi-a găsit exprimarea în neoplatonism.

Platon reuşise să transpună în concepte perspectiva de tip mintea-înaintea-materiei asupra lumii. În secolul al II-lea D. C., cei pe care îi numim astăzi neoplatonicieni au început să dezvolte ideile lui Platon sub forma unei filosofii a vieţii şi chiar a unei religii cu propriile sale practici spirituale. Este important să reţinem că, deşi noi astăzi privim această filosofie în mod academic, sec şi arid, pentru adepţii lui din secolele următoare, textele sale erau literă de lege. Neoplatonicienii nu se considerau autorii ideilor susţinute, ci doar ai comentariilor care explicitau conceptele propuse de Platon. Fragmente privite astăzi ca nişte simple exerciţii obscure de logică abstractă erau utilizate de neoplatonicieni în practicile lor religioase.

Principala lor preocupare era descrierea adevăratei experienţe spirituale. În Despre amânare în justiţia divină, Plutarh, puternic influenţat de neoplatonism, descrie modul în care arată diversele spirite atunci când pot fi văzute începându-şi călătoria după moarte. Decedatul, spunea el, este înconjurat de un înveliş aidoma unei flăcări, dar „unii sunt aidoma luminii pure a Lunii pline, emanând o singură culoare continuă şi constantă. Alţii sunt punctaţi - o privelişte extraordinară - presăraţi cu pete palide, ca nişte libelule, iar alţii au zgârieturi superficiale.”

Plotin, cel mai de seamă neoplatonician al şcolii din Alexandria, era un mistic practicant. Elevul său, Porfirios, susţinea că şi-a văzut de mai multe ori maestrul pradă transelor extatice, unificat cu „Unicul”. Plotin spunea despre Porfirios - oarecum dispreţuitor, poate - că nu reuşise niciodată acest lucru. Neoplatonicienii de mai târziu au pus un accent deosebit pe importanţa practicilor magice, Iamblichus lăsând în urmă descrieri detaliate ale viziunilor sale.

Plotin a elaborat o extrem de complexă metafizică a emanaţiilor, de tipul celor menţionate în capitolul 1. Neoplatonismul a influenţat alte tradiţii prin abordarea sa sistematică, îndeosebi Cabala şi ermetismul, care sunt considerate de unii specialişti un neoplatonism cu iz iudaic, respectiv egiptean. În cadrul istoriei secrete însă, scrierile ermetice şi cabaliste care au început să apară în perioada respectivă sunt privite ca primele expresii sistematizate şi consemnate în scris ale unor tradiţii antice, în mare parte orale.

Hermetica, atribuită lui Hermes Trismegistus, un înţelept egiptean, a fost scrisă în greacă şi se întinde pe patruzeci şi două de volume. Iuri Stoianov, cercetător la Warburg Institute, a confirmat recent că majoritatea specialiştilor consideră astăzi că textul are o origine egipteană. Hermetica se remarcă prin toleranţa faţă de alte tradiţii, toleranţă datorată în parte ideii că toate tradiţiile au la bază aceiaşi zei ai planetelor şi deschid în mod similar calea către aceeaşi lume spirituală.

De fapt, este posibil să trasăm o paralelă între emanaţiile lui Plotin, zeii din Hermetica şi sferele cereşti descrise în Pistis Sophia.

În Cabala, emanaţiile minţii cosmice - aşa-numitele sefirot - sunt uneori privite ca formând un fel de copac, arborele sefirotic. Interpretarea alegorică a scripturilor iniţiată de Filon din Alexandria a pus bazele structurii comune a tuturor religiilor. Sfântul Pavel amintea de diverse ordine îngereşti - nu numai îngeri şi arhangheli, ci şi serafimi, heruvimi, tronuri, stăpâniri, virtuţi, puteri, întâietori. El face referire la un sistem despre care nu se îndoieşte că va fi înţeles de cititorii săi, un sistem stabilit de elevul său, Dionisie Areopagitul. Cele nouă ordine pe care acesta le descrie pot fi asimilate cu ramurile arborelui sefirotic şi cu diversele ierarhii ale zeilor şi spiritelor din religiile antice, politeiste şi astronomice. Spre exemplu, „puterile” Sfântului Pavel corespund zeilor sistemului solar din mitologiile greacă şi romană, puterile luminii fiind spiritele Soarelui, iar puterile întunericului fiind zeii Lunii şi ai planetelor.

Rebecca Kenta, din Israel, a comparat ascensiunea prin porţile înţelepciunii, de-a lungul Copacului Vieţii din Cabala, cu învăţăturile sufite, stabilind conexiuni între sefirot şi chakrele din tradiţia hindusă.

Orice filosofie de tip idealist, toate sistemele religioase percep creaţia în termenii unei serii descendente de emanaţii ale minţii cosmice. Dar aspectul evident ezoteric este acela al identificării emanaţiilor cu spiritele stelelor şi planetelor pe de o parte şi cu fiziologia ocultă pe de alta. Acest lucru a dus la apariţia astrologiei, a alchimiei şi a practicilor magice menite să faciliteze atingerea unor stări alterate de conştiinţă.

Este important să nu uităm că nu vorbim aici despre concepte abstracte, ci despre o experienţă trăită. Cele nouă ierarhii angelice sunt uneori împărţite în trei, iar când Sfântul Pavel spunea că a fost înălţat în al treilea cer, lăsa să se înţeleagă de fapt că a fost iniţiat la un nivel atât de ridicat, încât a putut avea o experienţă directă, personală, a fiinţelor spirituale superioare: serafimi, heruvimi şi tronuri.

Creştinismul s-a conturat pe baza unor credinţe şi experienţe iniţiatice de acest tip. Cel mai de seamă dintre părinţii Bisericii, Sfântul Augustin, era un iniţiat al unei şcoli a misterelor persane, cea maniheistă. Mani s-a născut în anul 215, în regiunea actualului Irak. La vârsta de doisprezece ani i-a apărut în faţă o fiinţă misterioasă, pe care el a numit-o Geamănul şi care i-a dezvăluit o mare taină: rolul răului în istoria omenirii. Astfel, Mani a învăţat despre interferenţa forţelor întunericului în crearea universului, dar şi că, în marea bătălie cosmică dintre bine şi rău, forţele acestuia din urmă de fapt triumfă.

Natura cosmică a viziunii lui Mani este evidentă deopotrivă şi în sincretismul său, în modul în care relatează marile evenimente ale istoriei şi în rolurile pregnante jucate de Zarathustra, Buddha, profeţii iudei şi Iisus Cristos.

Caracterul universal al iniţiaţilor îi îngrijorează de obicei pe tiranii locali. De asemenea, capacitatea lor de conştientizare a forţelor răului este predispusă la interpretări greşite. Mani a fost protejat de doi regi succesivi, dar al treilea l-a persecutat, l-a torturat şi în cele din urmă l-a crucificat.

„Am intrat în sufletul meu cel mai dinlăuntru şi am văzut, dincolo de lumina mea şi sufletul meu, lumina.” Marea realizare de ordin intelectual a lui Augustin a fost aceea de a lăsa în urmă o expunere comprehensivă a doctrinei Bisericii în termenii platonismului. În istoria convenţională a Bisericii însă, este în general trecut cu vederea faptul că expunerea sa era bazată pe experienţa personală, directă, a iniţiatului. Augustin însuşi văzuse cu „ochiul misterios al sufletului” o lumină mai strălucitoare decât cea a intelectului. El nu era preocupat doar de abstracţiunile eterne. Confesiunile sale ni-l înfăţişează ca pe un om chinuit de sentimentul trecerii timpului - de pildă în frecvent citata implorare „O, Doamne, fă-mă virtuos… dar încă nu!” şi în strigătul lansat în cadrul unei alte experienţe vizionare: „O, Frumuseţe, atât de veche şi atât de nouă totuşi, prea târziu te-am iubit.” Acest sentiment al trecerii timpului este transpus într-o percepţie ezoterică asupra istoriei. Mai târziu, când vom analiza profeţia sa privind fondarea Cetăţii Domnului, vom vedea cum înţelegea el etapele succesive ale istoriei lumii.

Aceasta era deopotrivă epoca marilor misionari creştini. După ce a fost prins şi vândut ca sclav, Sfântul Patrick şi-a asumat sarcina de a disemina ideea sanctităţii vieţii umane, pe care Iisus Cristos o introdusese în fluxul istoriei mondiale, militând pentru abolirea sclaviei şi a sacrificiilor umane. Sfântul Patrick era însă totodată un mag în tradiţia lui Zarathustra şi Merlin, un personaj terifiant, ce alunga toţi şerpii din Irlanda cu toiagul său, scoţând demoni şi înviind morţi.

Creştinismul a fost rapid acceptat de celţi. Sfântul Patrick a suprapus peste profeţia celtă a reîntoarcerii zeului Soare ceea ce ştia el despre viaţa şi activitatea lui Iisus. Astfel, creştinismul celt avea să îmbine armonios elemente păgâne şi creştine. Motivele întrepătrunse ale artei celte vor simboliza, de asemenea, undele împletite de lumină ce caracterizează, în toate tradiţiile, primul stadiu al experienţelor mistice.

Populaţie profund independentă, celţii aveau să insiste asupra caracterului esenţial al experienţei directe, de natură personală, a lumii spiritelor şi îşi vor dezvolta o tradiţie ezoterică independent de autorităţile de la Roma. De fapt, unele dintre credinţele şi practicile lor şi ale altor creştini din epocă vor ajunge să fie considerate eretice de Biserica Romană.

Atunci când oamenii au aceleaşi valori profunde, când împărtăşesc ceea ce teologul existenţialist Paul Tillich numea „preocupări supreme”, ei devin uneori incredibil de sensibili la nuanţarea opiniilor. În aceste cazuri, diferendele pot provoca o ură asasină, astfel încât cel mai mare duşman nu este năvălitorul apărut la graniţă, cu ochii injectaţi, ci fratele sau sora de alături. Iar uneori unii membri ai congregaţiei vor încerca să interzică anumite credinţe - aşa cum a procedat împăratul Augustus - nu fiindcă le consideră false, ci tocmai pentru că le cred a fi adevărate.

Istoria fondării Bisericii Romane şi a răspândirii sale prin bunele oficii ale Imperiului Roman a fost scrisă atât de reprezentanţii ei, cât şi de duşmanii acestora. Împăratul Constantin susţinea că într-o noapte, înaintea unei bătălii împotriva unor rebeli, l-a visat pe Iisus Cristos, care i-a spus să pună semnul crucii pe steagul său de luptă, cu inscripţia „Sub acest semn vei învinge.” Constantin s-a supus şi rebelii au fost înfrânţi. El a declarat apoi creştinismul religie oficială a imperiului şi a donat episcopilor de Roma Palatul Lateran. Beneficiile politice ale acţiunilor sale nu pot fi trecute cu vederea. Noua formă de conştiinţă apărută în Ierusalim se răspândea cu forţă în întregul imperiu, iar Constantin a profitat de acest lucru oferind libertatea oricărui sclav care se convertea şi câte douăzeci de monede din aur oamenilor liberi care alegeau noua credinţă.

Aşa cum am văzut, romanii făcuseră din cruzime un veritabil cult. Abuzul de putere dus la extrem era la ordinea zilei. Romanii erau nemiloşi, iar brutalitatea devenise o virtute bărbătească. În aceste condiţii, preamărirea creştină a blândeţii şi a modestiei a schimbat situaţia în mod radical. Era evident că adepţii noii religii aveau o sursă nouă de bucurie şi mulţumire şi un nou fel de a fi în lume.

Gândiţi-vă cât de stranie trebuie să-i fi părut unui roman întâlnirea cu un iniţiat creştin. În faţa lui se afla o nouă formă de conştiinţă; existau deci oameni capabili să trăiască în forul lor interior, iluminaţi de entuziasmul şi de certitudinea experienţelor spirituale. Trebuie să fi fost ceva la fel de tulburător cum avea să fie, sute de ani mai târziu, întâlnirea dintre un pigmeu din Papua-Noua Guinee cu exploratorii europeni. Dincolo de fruntea iniţiatului creştin se deschideau lumi noi şi nebănuite.

Constantin sperase, probabil, că noua religie, cu rigurozitatea ei, va încetini declinul Imperiului Roman, însă era preocupat de o profeţie a oracolelor sibiline, conform căreia Roma avea să devină din nou prada lupilor şi a vulpilor.


1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 |


При использовании материала, поставите ссылку на Студалл.Орг (0.023 сек.)