АвтоАвтоматизацияАрхитектураАстрономияАудитБиологияБухгалтерияВоенное делоГенетикаГеографияГеологияГосударствоДомДругоеЖурналистика и СМИИзобретательствоИностранные языкиИнформатикаИскусствоИсторияКомпьютерыКулинарияКультураЛексикологияЛитератураЛогикаМаркетингМатематикаМашиностроениеМедицинаМенеджментМеталлы и СваркаМеханикаМузыкаНаселениеОбразованиеОхрана безопасности жизниОхрана ТрудаПедагогикаПолитикаПравоПриборостроениеПрограммированиеПроизводствоПромышленностьПсихологияРадиоРегилияСвязьСоциологияСпортСтандартизацияСтроительствоТехнологииТорговляТуризмФизикаФизиологияФилософияФинансыХимияХозяйствоЦеннообразованиеЧерчениеЭкологияЭконометрикаЭкономикаЭлектроникаЮриспунденкция

UN ALEXANDRU CEL MARE AL NEOLITICULUI 5 страница

Читайте также:
  1. I. Перевести текст. 1 страница
  2. I. Перевести текст. 10 страница
  3. I. Перевести текст. 11 страница
  4. I. Перевести текст. 2 страница
  5. I. Перевести текст. 3 страница
  6. I. Перевести текст. 4 страница
  7. I. Перевести текст. 5 страница
  8. I. Перевести текст. 6 страница
  9. I. Перевести текст. 7 страница
  10. I. Перевести текст. 8 страница
  11. I. Перевести текст. 9 страница
  12. Il pea.M em u ifJy uK/uu 1 страница

Subiectul acestui proces de vindecare are viziuni realiste, dirijate de iniţiaţi. La început, este cufundat într-o beznă totală şi i se pare că-şi pierde cunoştinţa, că moare. Apoi are impresia că-şi revine şi, condus de o fiinţă cu cap de animal, străbate coridoare lungi, trecând printr-o serie de încăperi. În diverse etape ale procesului este ameninţat de alţi zei şi demoni cu cap de animal, inclusiv de crocodili monstruoşi, care se reped la el.

În Cartea morţilor egipteană, candidatul trece de aceşti paznici ai pragurilor afirmând: „Eu sunt gnosticul, eu sunt cel ce ştie.” Aceasta este o formulă magică pe care o foloseşte în procesul iniţierii şi pe care o va putea utiliza din nou, după moarte.

Mai departe, se apropie de sanctuarul interior şi zăreşte o lumină extraordinar de strălucitoare licărind pe lângă marginile porţilor. Strigă: „Lăsaţi-mă să intru! Lăsaţi-mă să mă spiritualizez, daţi-mi voie să devin un spirit pur! M-am pregătit după scrierile lui Thoth!”

În cele din urmă, din valurile fremătânde de lumină se conturează o viziune a Zeiţei Mamă alăptându-şi pruncul. Aceasta este o viziune vindecătoare, deoarece ne readuce în vremurile paradiziace pe care le-am analizat în capitolul 3, înainte ca Pământul şi Soarele să se separe, când planeta era iluminată de el din interior, o vreme în care nu existau încă nemulţumire, boală sau moarte. Şi, totodată, ne îndreaptă spre înainte, spre un alt timp când Pământul şi Soarele se vor reuni, iar Terra va fi transfigurată de astrul zilei.

Pretutindeni şi în toate epocile au existat oameni care au crezut că meditaţia asupra acestei imagini a Zeiţei Mamă cu pruncul ei facilitează vindecări miraculoase.



După şederea în Egipt, Avraam a plecat spre vest, în regiunea pe care o numim astăzi Palestina. Acolo a fost nevoit să-şi înarmeze şi să-şi pregătească servitorii pentru a-l salva pe fratele lui, capturat de bandiţii locali. După o luptă aprigă şi sângeroasă, în vreme ce mergea printr-o vale (pe care exegeţii Bibliei au identificat-o cu actuala vale Kidron), Avraam a întâlnit un personaj ciudat, pe nume Melhisedec.

Ca şi în cazul lui Enoh, acesta este doar în treacăt menţionat în Biblie, lăsând însă impresia că avea o aură magică şi că în privinţa lui ceva a rămas nespus. Facerea 14: 18-20: „Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melhisedec pe Avram şi a zis: «Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!» „

Această impresie de supranatural este accentuată de un misterios fragment din Noul Testament, în Epistola lui Pavel către evrei 6: 60-7: 17: „Unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melhisedec. Căci acest Melhisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat. Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, fară tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al filelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea.El s-a făcut nu după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nepieritoare. Căci se mărturiseşte: «Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.» „

‡агрузка...

În mod evident, aici se întâmplă ceva ciudat. Desigur că acest personaj misterios, care are capacitatea de a trăi veşnic, nu este un om obişnuit.

În tradiţia cabalistă, identitatea secretă a lui Melhisedec este Noe, marele lider din Atlantida care a învăţat omenirea să se ocupe de agricultură, să cultive grâne şi viţă-de-vie, cel care n-a murit cu adevărat, ci a trecut într-o altă dimensiune, şi care a reapărut pentru a fi îndrumătorul spiritual al lui Avraam şi a-l iniţia într-o cunoaştere la un nivel superior.

Pentru a înţelege învăţăturile iniţiatice predate de Melhisedec, trebuie să analizăm un episod survenit mai târziu, în care, în conformitate cu tradiţia ezoterică, era prezent şi Melhisedec, deşi în versiunea biblică acest lucru este trecut sub tăcere. Isaac avea douăzeci şi doi de ani când tatăl lui l-a dus pe munte pentru a-l sacrifica pe altarul lui Melhisedec.

În unele forme de iniţiere, este foarte important ca la un punct anume în desfăşurarea ceremoniei, candidatul să creadă, pentru scurtă vreme, dar cu o convingere fermă, că va muri. Probabil a înţeles că va trece printr-o moarte simbolică, dar dintr-odată are impresia că planurile s-au schimbat. Poate că a depus cele mai solemne jurăminte, cu preţul morţii, că îşi va schimba comportamentul şi va trăi conform celor mai înalte idealuri. Acum, cu sabia deasupra capului, se întreabă dacă iniţiaţii care deţin puterea asupra lui ştiu că a minţit. Fiindcă îşi dă seama că a făcut lucruri pe care n-ar fi trebuit să le facă, nu le-a făcut pe cele ce s-ar fi cerut făcute şi că nu este pur. Ştie în adâncul sufletului său că nu are suficientă voinţă pentru a-şi respecta jurămintele depuse. Şi astfel, s-a condamnat pe sine la moarte şi nu are cum să mai iasă din această situaţie.

Acesta este momentul în care înţelege că are nevoie de un ajutor supranatural.

Atunci când suntem impresionaţi de marile tragedii greceşti, ca Oedip rege sau Regele Lear, resimţim probabil un vag ecou al acestor sentimente de frică şi autocompătimire. În cadrul iniţierii, candidatul este astfel dirijat încât să simtă tragedia propriei sale vieţi, o copleşitoare nevoie de purificare, de catharsis. Şi începe să-şi judece viaţa aşa cum o vor judeca îngerii şi demonii după ce va muri.

În clipa în care cuţitul lui Avraam era pe punctul de a reteza gâtul lui Isaac, un înger aşază pe altar în locul acestuia un berbec ale cărui coarne se încurcaseră într-un desiş. Această din urmă imagine, coarnele prinse în desiş, reprezintă chakra cu două petale a frunţii deja prinsă în materie. Avraam acţionează aşa cum o face deoarece acest tip de viziune trebuia sacrificată. Deocamdată, cel puţin, capacitatea de percepţie a lumilor spirituale trebuie trecută în stare de latenţă, de dragul misiunii asumate de strămoşii lui Avraam - aceea de a-şi dezvolta creierul ca organ al gândirii.

Iudeii aveau să fie îndrumaţi de Iehova, marele spirit al Lunii, zeul „să nu faci” care ajută omenirea să evolueze de la experienţa extatică de tip animalic şi de la viaţa sufletului tribal (sau de grup) spre dezvoltarea liberului arbitru individual şi gândirii libere.

În cadrul istoriei secrete, acest sacrificiu al chakrei frunţii se desfăşoară pe altarul lui Melhisedec, marele preot al misterelor solare. Aceasta înseamnă că Isaac a fost iniţiat până la un nivel atât de ridicat, încât acum înţelege necesitatea următorului stadiu al dezvoltării umane, cel lunar. Evoluţia liberului arbitru şi a gândirii neîncătuşate va permite în cele din urmă omului să deţină un rol conştient în transformarea lumii.

Isaac a rămas în şcoala misterelor a lui Melhisedec vreme de trei ani şi jumătate, deprinzând toate aceste lucruri. Fiindcă Melhisedec este preot al misterelor solare, trebuie să ne închipuim că în şcoala sa se afla un cerc de monoliţi. Am ajuns deja în epoca acestor temple solare, dintre care unele s-au păstrat până astăzi la Luneberg, în Germania, la Carnac în Franţa şi la Stonehenge, în Anglia. În secolul al IV-lea Î. C., istoricul Diodor din Sicilia menţiona existenţa în nord a unui templu sferic al Soarelui, dedicat lui Apolo. Specialiştii actuali cred că se referea la Stonehenge sau mai degrabă la Callanish, în nordul îndepărtat al Scoţiei, dar în ambele cazuri asocierea cu Apolo trebuie înţeleasă ca o aşteptare a renaşterii zeului Soare din pântecele Zeiţei Mamă.

Alte contribuţii importante la dezvoltarea gândirii au fost aduse, desigur, de greci. Asediul Troiei marchează ascensiunea civilizaţiei elene, perioada în care grecii au preluat iniţiativa de la caldeeni şi egipteni, făurindu-şi propriile lor idealuri.

Am urmărit până acum o istorie a lumii în care, pentru prima dată, vieţile marilor eroi culturali de pretutindeni - Adam, Jupiter, Hercule, Osiris, Noe, Zarathustra, Krişna şi Ghilgameş - au fost împletite într-un unic fir narativ cronologic. În general, ei nu au lăsat urme fizice, continuând să trăiască doar în imaginarul colectiv, fiind imortalizaţi numai în fragmentele de relatări şi de imagini care au supravieţuit.

De acum înainte însă, vom vedea că multe figuri legendare, considerate de cei mai mulţi dintre noi ca neavând nicio legătură cu istoria, au lăsat în urma lor mementouri fizice, scoase la iveală recent de arheologi.

Ruinele Troiei, descoperite în anii 1870 de arheologul german Heinrich Schliemann, au stârnit mereu controverse. Stratul de pământ excavat de el datează probabil din circa 3000 Î. C., fiind deci prea vechi pentru a fi fost contemporan cu Homer, dar în prezent majoritatea arheologilor consideră că stratul din 1200 Î. C., din Epoca târzie a Bronzului, corespunde relatării lăsate de Homer.

În lumea antică, războaiele aveau ca motiv deţinerea de cunoştinţe sacre, iniţiatice, în parte datorită puterilor supranaturale pe care acestea le confereau. Grecii au pornit la luptă deoarece voiau să ia cu ei statuia sculptată de mâna zeiţei Atena, numită

Palladium şi ar trebui să percepem într-o lumină similară şi strădaniile lor de a o stăpâni pe Elena.

Astăzi, în faţa frumuseţii am putea recunoaşte „făgăduiala fericirii”, pentru a-l cita pe Stendhal. Da, poate că apreciem acea făgăduială într-un sens brut, banal, dar am putea face acest lucru şi într-un sens mai profund. Frumuseţea deosebită ne pare uneori mistică, de parcă ar conţine în ea însuşi secretul vieţii. Dacă aş putea fi alături de persoana aceea minunată, ne spunem, existenţa mea ar fi împlinită. Prezenţa frumuseţii excepţionale poate induce o stare de conştiinţă alterată; iniţiaţii de sex masculin au fost adesea asociaţi cu femei foarte frumoase, în parte poate deoarece prezenţa lor conferă un caracter mai intens tehnicilor sexuale secrete predate în şcolile misterelor.

Stăpânirea Elenei avea să le permită grecilor să treacă spre următorul stadiu al civilizaţiei. Schimbarea de conştiinţă la care se referă mitul asediului troian este rezumată şi de celebrele cuvinte ale lui Ahile: „Mai bine să fi sclav în lumea celor vii, decât rege în cea a umbrelor.” Eroilor Greciei şi Troiei le plăcea să trăiască la soare, iar când acesta a fost dintr-odată obturat, spiritele lor fiind trimise pe tărâmul umbrelor, în întunecimea occidentală, pentru ei a fost o lovitură cumplită. Aceasta era teama de moarte a lui Ghilgameş intensificată până la un nivel ce pare aproape modern.

Să remarcăm că Ahile nu se îndoia de caracterul real al vieţii de după moarte, dar modul în care o concepea el nu trecea dincolo de semiexistenţa searbădă din sfera sublunară. Viziunea sferelor cereşti de deasupra nu mai era posibilă pentru el.

Putem privi acest punct de cotitură în conştiinţa umană şi dintr-o altă perspectivă dacă ne întrebăm care dintre eroi a câştigat de fapt lupta cu troienii în favoarea grecilor. Nu bravul, puternicul şi cvasiinvincibilul Ahile, ultimul semizeu, ci Odiseu „cel cu mintea sprintenă” i-a învins pe locuitorii Troiei, determinându-i să accepte în dar calul din lemn în care erau ascunşi soldaţi.

Pentru inteligenţa actuală, povestea calului troian pare aproape implauzibilă. Din punctul de vedere al psihologiei moderne este nerealist să ne închipuim că nişte oameni au putut fi atât de creduli. Dar în epoca războiului troian, oamenii abia începeau să se desprindă de mentalul colectiv pe care l-am urmărit în cadrul plimbării prin pădurea antică şi care a fost definit de Julian Jaynes. Înainte de războiul troian, toată lumea împărtăşea aceeaşi lume a gândurilor, fiecare putând şti ce gândeau ceilalţi. Pe atunci, o asemenea înşelătorie n-ar fi fost posibilă. Oamenii interacţionau cu o sinceritate totală. Ei aveau sentimentul, pierdut pentru noi, că prin tot ceea ce făceau, luau parte la un eveniment cosmic.

Astfel, putem spune că data asediului Troiei este deopotrivă data primei înşelătorii din istorie.

COBORÂREA ÎN ÎNTUNERIC

 

MOISE ŞI CABALA AKHENATON ŞI SATAN SOLOMON, SHEBA ŞI HIRAM REGELE ARTHUR ŞI CHAKRA COROANĂ

 

Civilizaţia egipteană este probabil cea mai de succes din întreaga istorie cunoscută, supravieţuind vreme de peste trei mii de ani - în comparaţie cu cea creştină, din Europa şi America, care are, deocamdată, o durată de numai circa două mii de ani. Un alt aspect remarcabil este cel al arhivelor istorice egiptene extraordinar de bine păstrate, pe zidurile templelor, pe tăbliţe de lut ori pe papirusuri. Acestea au fost esenţiale în plasarea în contextul istoric corect a civilizaţiilor învecinate, care au lăsat în urmă mult mai puţine artefacte şi consemnări.

În mod tradiţional, se consideră că exodul evreilor din Egipt a avut loc în timpul faraonului Ramses al II-lea, unul dintre cei mai de seamă conducători ai Egiptului. Realizator al marilor construcţii de la Luxor şi Abu Simbel, este totodată creatorul uriaşului obelisc aflat astăzi în Place de la Concorde, în Paris. În poemul romantic Ozymandias, de Shelley, Ramses al II-lea este arhetipul conducătorului muritor ce ajunge să creadă că monumentele sale vor dura o veşnicie: „Priviţi-mi lucrările, voi cei puternici, şi disperaţi!”

Un rival de mare clasă al lui Moise, aşa l-am putea considera. Aşa l-a considerat, în orice caz, Cecil B. De Miile. Numai că a apărut o problemă. Arheologii au descoperit că încercările de a găsi urme lăsate de iudei în timpul domniei lui Ramses al II-lea sau semne ale căderii Ierihonului ori ale distrugerii Templului lui Solomon în straturile arheologice corespunzătoare nu duc la absolut niciun rezultat. În consecinţă, specialiştii au ajuns la concluzia că miturile epice ale originii evreilor sunt doar „mituri”, în sensul că nu au nicio bază în realitatea istorică.

Merită să ne oprim acum un moment şi să ne întrebăm cât de mult şi-au dorit acei oameni ca poveştile respective să fie neadevărate, în ce măsură convingerile lor au fost fundamentate pe o veselie similară cu aceea a adolescenţilor atunci când constată că certitudinile din copilărie le sunt spulberate.

În anii nouăzeci, un grup de tineri arheologi din Londra şi din Austria, conduşi de David Rohl, au pus la îndoială cronologia convenţională a Egiptului. De fapt, ei şi-au dat seama că în perioada celei de-a treia dinastii din Regatul Mijlociu, două şiruri de faraoni despre care se credea că au domnit unii în continuarea celorlalţi s-au aflat de fapt la putere concomitent. Astfel, cronologia egipteană a fost „scurtată” cu aproximativ patru sute de ani. Numită „noua cronologie”, aceasta câştiga teren chiar şi în rândul generaţiilor mai vechi de egiptologi.

Un efect secundar neprevăzut al noii cronologii - şi spun „neprevăzut” deoarece aceşti cercetători nu urmăreau vreun scop religios în sine - a fost acela că, atunci când au început să caute dovezi ale miturilor biblice cu patru sute de ani în urmă, arheologii au făcut unele descoperiri senzaţionale.

Condiţia umană ne oferă o extraordinară libertate de a crede ceea ce vrem să credem, dar pentru toţi cei care nu au motive ascunse pentru a considera că relatările biblice sunt „doar poveşti de adormit copiii”, aceste noi dovezi sunt edificatoare.

Ele demonstrează că Moise nu a trăit în circa 1250 Î. C., fiind deci contemporan cu Ramses al II-lea, ci că s-a născut în aproximativ 1540 Î. C., iar exodul s-a petrecut în jurul anului 1447 Î. C. Utilizând calcule astronomice şi observaţii ale planetei Venus consemnate în textele mesopotamiene care coroborează atât Biblia, cât şi documentele egiptene păstrate până astăzi, David Rohl a adus dovezi concludente care atestă că Moise a crescut ca prinţ egiptean la curtea faraonului Neferhotep I, pe la mijlocul secolului al XVI-lea Î. C. Rohl a descoperit indicii suplimentare într-o relatare a lui Artapanus, un istoric iudeu din secolul al III-lea Î. C., care ar fi putut avea acces la consemnări acum pierdute din templele egiptene. Artapanus povestea că „prinţul Mousos” a devenit un administrator popular în vremea lui Khenefru, succesorul lui Neferhotep I. Apoi, când faraonul a început să-l invidieze, Mousos a fost exilat. În cele din urmă, Rohl demonstrează că faraonul din vremea exodului a fost succesorul lui Khenefru, Dudimose. Excavaţiile efectuate în stratul arheologic corespunzător perioadei lui Dudimose au scos la iveală vestigiile unei aşezări străine de sclavi sau muncitori - precum cele la care se referă Papirusul Brooklyn, un decret regal ce autorizează transferul unui asemenea grup, exact în perioada respectivă. Această aşezare ar fi putut fi construită de - şi pentru - evrei. Există de asemenea morminte şi dovezi ale unor înmormântări în masă grăbite, care ar putea constitui dovezi ale urgiilor biblice.

Descoperirea ruinelor în piatră ne introduce în realitatea istorică, dar pentru a înţelege ceea ce era cu adevărat important în termeni umani, cum anume era să trăieşti acolo, cele mai înalte şi mai adânci culmi ale experienţei umane, trebuie să apelăm din nou la istoria secretă.

În calitatea sa de prinţ egiptean, Moise a fost un iniţiat al misterelor egiptene. Acest lucru a fost consemnat de istoricul local Manetho, care a plasat respectiva şcoală a misterelor la Heliopolis, şi este de asemenea confirmat în Faptele apostolilor 7: 22, unde apostolul Ştefan spune: „Şi a fost învăţat Moise în toată înţelepciunea egiptenilor.”

Învăţăturile lui Moise sunt puternic ancorate în înţelepciunea egipteană. Spre exemplu, Descântecul 125 din Cartea morţilor descrie judecata celor decedaţi. Spiritul trebuie să declare în faţa lui Osiris că a dus o viaţă cuviincioasă şi apoi să nege, în prezenţa celor patruzeci şi doi de judecători ai morţilor, că a comis o serie de fapte imorale: „Nu am furat, nu am ucis, nu am adus mărturie falsă” şi aşa mai departe. Fireşte că acest text este mai vechi decât cele Zece Porunci.

Dar asta nu ştirbeşte cu nimic meritele lui Moise. Învăţăturile sale nu ar fi putut izvorî decât din mediul istoric în care trăia. Semnificativ cu privire la el este însă modul în care a reformulat înţelepciunea străveche, cu scopul de a duce omenirea spre următoarea etapă din evoluţia conştiinţei.

Când, exilat fiind, fuge în deşert, Moise întâlneşte un învăţător bătrân şi înţelept. Ietro era un mare preot african - etiopian - păstrător al unor tăbliţe de piatră. Când Moise s-a însurat cu fiica lui, Ietro l-a iniţiat la un nivel superior. Aceasta lasă de fapt să se înţeleagă episodul cu rugul în flăcări. Când Moise a văzut tufişul arzând fără a fi mistuit de foc, a avut de fapt o viziune a eului ce nu este distrus de focul purificator aflat dincolo de mormânt.

Din această viziune a sa a izvorât ideea unei misiuni, impulsul de a acţiona pentru binele superior al omenirii, de a ne conduce pe toţi pe un tărâm al laptelui şi mierii.

Dar când Moise ezită în faţa imensităţii misiunii încredinţate, Dumnezeu îi întăreşte hotărârea: „Toiagul acesta, care a fost prefăcut în şarpe, ia-l în mâna ta, căci cu el ai să faci minuni.” Şi Moise s-a întors în Egipt, cu gândul de a-i cere faraonului „să lase poporul meu să plece”. În vreme ce el şi fratele său, Aaron, se aflau în sala tronului, acesta din urmă şi-a aruncat brusc toiagul la pământ. Ca prin farmec, toiagul s-a transformat într-un şarpe. Faraonul a cerut vrăjitorilor de la curte să repete şi ei isprava, dar când au făcut-o, şarpele lui Aaron i-a înghiţit pe ai lor.

Pe măsură ce conflictul dintre Moise şi faraon evolua, Moise a început să-şi folosească şi el toiagul - sau bagheta - pentru a dirija cursul evenimentelor: pentru a aduce foc şi grindină din cer, pentru a arunca urgia lăcustelor, pentru a despărţi apele mării Roşii ori pentru a azvârli o piatră astfel ca apa să ţâşnească dincolo de maluri.

Dar ce înseamnă oare toate acestea? Bănuiesc că mulţi dintre cititori ştiu deja ce vreau să spun, dar legenda conform căreia acest toiag fusese cioplit din lemnul copacului din Grădina Raiului îi subliniază semnificaţiile profunde. Toiagul este parte a dimensiunii vegetale a cosmosului. Stăpânindu-l şi controlându-l în propriul său corp, Moise, acum un iniţiat, a putut stăpâni şi controla universul din jurul lui.

Mai târziu, după ce a renunţat la încercările de a-l convinge pe faraon să-i elibereze poporul şi să-l lase să plece în deşertul Sinai, a coborât de pe munte cu tablele de piatră. Moise s-a dovedit a fi un veritabil tiran, din unele puncte de vedere chiar mai dur decât faraonii. De nenumărate ori, evreii au eşuat în a se ridica la înălţimea cerinţelor sale. La un moment dat, au fost pedepsiţi cu o invazie a unor şerpi feroce şi mortali. Pentru a-i salva, Moise a ţintuit un şarpe de bronz pe un stâlp aşezat orizontal. Iată cum comentează Ioan 3: 14 acest fragment din Vechiul Testament: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.” în mod evident, Ioan considera că şarpele de bronz îl prevestea pe Iisus Cristos răstignit. Sintagma „să se înalţe” are sensul de a fi transformat sau transfigurat. Şarpele de bronz a fost topit, astfel că priveşte înainte, sugerează Ioan, spre transfigurarea corpului material al omenirii.

Toiagul pe care îl foloseşte Moise pentru a-i pedepsi pe egipteni şi a-şi disciplina propriul popor era o imagine a şarpelui luciferic al conştiinţei animale care a fost controlată şi supusă de voinţă şi de o disciplină morală foarte dificil de menţinut. Prin urmare, darul pe care Moise l-a făcut poporului său a fost vinovăţia. Moralitatea apare în istorie odată cu Moise şi, odată cu ea, se manifestă şi o schimbare de atitudine.

Dacă privim cele Zece Porunci din perspectiva doctrinei ezoterice, cel mai semnificativ este modul în care primele două interzic utilizarea imaginilor în practicile religioase şi cer iudeilor să nu venereze alţi zei. La fel ca Avraam, Moise deschide calea către un nou tip de religie care elimină practicile celor anterioare, cu ceremoniile lor elaborate, cu chimvalele răsunătoare, norii de fum întunecat şi idolii vorbitori. Vechea religie tindea să diminueze conştiinţa. Credincioşii obţineau accesul la lumile spirituale, dar o făceau într-un mod necontrolat, în cadrul viziunilor copleşitoare, exaltate, ale adepţilor lui Osiris. Iar Moise intenţiona să schimbe această stare de lucruri şi s-o înlocuiască cu o comuniune meditativă, conştientă, cu divinul.

Interzicând imaginile - chipurile cioplite - Moise a contribuit la crearea condiţiilor ce aveau să facă posibilă gândirea abstractă.


1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 |


При использовании материала, поставите ссылку на Студалл.Орг (0.02 сек.)