NEBUNI DIN DRAGOSTE

DANTE, TRUBADURII ŞI PRIMA DRAGOSTE RAFAEL, LEONARDO ŞI MAGII RENAŞTERII ITALIENE IOANA D’ARC RABELAIS ŞI CALEA NEBUNULUI

În anul 1274, la Florenţa, tânărul Dante a zărit-o pentru întâia oară pe frumoasa Beatrice. A fost dragoste la prima vedere. Şi a fost de asemenea întâia dată când cineva s-a îndrăgostit la prima vedere.

În analele societăţilor secrete, acesta este un important adevăr istoric. Conform adepţilor istoriei convenţionale, oamenii s-au îndrăgostit şi au iubit din cele mai vechi timpuri, dragostea fiind parte integrantă din însăşi alcătuirea noastră biologică, susţin ei; odele lui Pindar şi ale poetei Saffo sunt expresii ale iubirii de tip romantic.

Dar în viziunea istoriei secrete, aceste ode din Grecia antică sunt interpretate ca având o palidă conotaţie sexuală. Ele nu amintesc de durerea sfâşietoare a despărţirii, de încântarea extatică resimţită la apariţia fiinţei iubite şi de privirile visătoare ce caracterizează astăzi dragostea romantică.

Iată ce scria Dante despre dragostea sa la prima vedere: „Ea purta o minunată rochie stacojie, delicată, prinsă cu o cingătoare şi în clipa în care am zărit-o, mărturisesc cu adevărat că spiritul ce iubeşte în ascunzişurile cele mai adânci ale inimii mele a început să tremure atât de tare, încât mi-a cuprins toată fiinţa … începutul şi sfârşitul fericirii mele în viaţă mi-au fost dezvăluite.” Apoi adaugă că a fost pe deplin absorbit de dragostea din ochii ei. Mai târziu avea să scrie că, atunci când a văzut-o pentru prima dată, a crezut că, printr-un miracol, un înger se materializase pe Pământ. Nimic din toate acestea nu ar trebui citit în termenii convenţiilor poetice.

În Divina Commedia, Dante descrie senzaţia de a fi pe deplin absorbit în privirile ei şi adaugă că descărcarea erotică pe care ele i-au transmis-o l-a dus în Paradis. Repetăm, nu avem de-a face aici cu simple închipuiri poetice; elementele erotice şi cele mistice se întrepătrundeau într-un mod cu totul nou în Occident.

Dante şi Beatrice s-au căsătorit, fiecare cu altcineva, iar ea a murit la o vârstă tânără. Ceea ce considerăm noi astăzi a fi dragoste de tip romantic, cu acel sentiment al predestinării - că aşa trebuia să fie - derivă din fermentul mistic adus de islam. Aşa cum ideea caracteristic creştină de iubire liber consimţită a aproapelui poate fi percepută ca derivând din conceptul de îndurare al profeţilor iudei, în mod similar noţiunea modernă de sacru a fost reliefată de stările de conştiinţă alterată atinse de misticii şutiţi precum Ibn Arabi. Revoluţionara sa Interpretare a dorului exprima dragostea sexuală în termenii iubirii divine. Sufiţii au dat astfel glas unui sentiment ce nu mai fusese niciodată încercat anterior, creând astfel condiţiile pentru ca toţi ceilalţi să-i poată simţi.

Vreme de mai bine de o mie de ani, instinctul erotic fusese sugrumat, energiile sexuale fiind canalizate spre dezvoltarea intelectului uman. Deja în vremea lui Toma d’Aquino şi Roger Bacon, această dezvoltare era încheiată. Concepută în timpul nopţilor petrecute în genunchi, în faţa altarului, Summa Theologica se constituie într-o culegere de silogisme, în peste două milioane de cuvinte, mărturie a unei capacităţi de concentrare intelectuală pe care cei mai de seamă filosofi ai zilelor noastre ar egala-o cu greu.

Îmboldiţi de un impuls venit din Arabia, oamenii începeau să privească lumea materială cu o nouă încântare, derivând plăceri senzuale din luminozitatea, coloritul şi senzaţia tactilă oferite de diversele obiecte. Vârful de lance al evoluţiei conştiinţei umane se deplasase din chiliile pustnicilor în grădina deliciilor. O vie sclipire sexuală începuse să radieze pretutindeni.

Ocupaţia musulmană în Europa a rezistat cel mai mult în Spania. Apoi, pe măsură ce strălucita civilizaţie maură s-a întins spre nord, noul fel de a fi s-a răspândit în lumea întreagă, începând cu sudul Franţei.

În secolul al XII-lea, regiunile Provence şi Languedoc au devenit cele mai civilizate din Europa. Poeţii provensali, trubadurii, au adaptat formele poetice mauro-andaluziene, inspiraţi fiind de strălucirea lor erotică. Deşi Helen Waddel nu era o adeptă a ezoterismului, lucrarea ei Cărturarii rătăcitori rămâne până astăzi o relatare clasică din această perioadă de tranziţie. Ea redă povestea unui abate care călătoreşte alături de un tânăr călugăr căruia i s-a permis, pentru prima dată, să iasă din mănăstire. Cei doi întâlnesc în drum câteva femei. „Sunt demoni!” spune abatele. „Mie mi se pare, răspunde tânărul monah, că sunt cele mai frumoase creaturi pe care le-am văzut vreodată.”

Cel dintâi trubadur care şi-a lăsat amprenta asupra istoriei exoterice a fost Guillaume, conte de Poitiers şi duce de Aquitania, care a început să compună cântece de dragoste suave, încărcate de dorinţă, când s-a întors din cruciade. Deşi şi-a făcut debutul la curte, noua orientare a cuprins întreaga societate. Printre trubaduri s-au aflat Bernart de Ventadorn, fiu de brutar, şi Pierre Vidai, băiatul unui blănar. Poate ca rezultat al influenţei exercitate de asemenea oameni, poezia a început să se refere şi la elemente banale: broaşte, iepuri, maşinării agricole, crâşme, porumbei, spini frânţi şi obraji odihnindu-se pe un braţ.

Trubadurul Arnaud Daniel, pe care Dante îl numea il miglio fabbro, se lăuda că „vânează iepuri cu un bou, adună vânturile şi înoată împotriva fluxului”. De fapt, vorbea în modul invers, cu susul în jos, al adepţilor ezoterismului, despre puterile pe care i le conferise iniţierea.

Pe lângă faptul că au trecut de barierele de clasă, trubadurii au inversat tradiţionala supunere a femeii în faţa bărbatului. În poezia lor, bărbaţii devin de bunăvoie sclavii doamnelor. Instituţia căsătoriei acţionase ca un agent de control social, dar acum trubadurii încurajau o nouă formă de iubire spontană, ce se putea manifesta între indivizi aparţinând unor clase sociale diferite.

Dragostea devenise subversivă, la fel ca şi societăţile secrete. Fiind astfel îndrăgostiţi, oamenii se simţeau mai vii.

Era o nouă şi intensă formă de conştiinţă. În poezia de dragoste a trubadurilor, acest nou mod de a fi poate fi atins dacă ştii să-ţi croieşti calea printr-o serie de încercări, găsirea drumului printr-un labirint, trecerea prin apă şi prin iad, lupta şi uciderea fiarelor sălbatice. De asemenea, sunt enigme de rezolvat şi o raclă anume de ales.

Deja palid şi frământat de îndoieli, îndrăgostitul tremură când este în sfârşit acceptat în prezenţa adoratei sale. Alături de ea, el atinge o stare de conştiinţă alterată, care-i conferă puteri supranaturale. Toţi cei care iubesc cu adevărat ştiu că, atunci când privesc adânc în ochii celuilalt, sufletele lor se ating.

Cu alte cuvinte, pe lângă faptul că iniţiaţii au introdus în fluxul conştiinţei umane experienţa îndrăgostirii, acesteia din urmă i-a fost conferită structura profundă a procesului de iniţiere.

Simbolismul iniţierii se regăseşte din plin în literatura trubadurilor. Cel mai frecvent întâlnit simbol al trubadurilor, roza, a derivat probabil din sufism, unde reprezenta, printre altele, intrarea în lumea spiritelor, fiind o aluzie evidentă la chakre. În celebra poveste Privighetoarea şi trandafirul, pasărea simbolizează năzuinţa către divin a spiritului uman. Există însă şi un neîndoielnic nivel sexual al semnificaţiei, legat de caracteristicile carnale, senzuale, ale rozei. Prezenţa permanentă a trandafirului în poezia de dragoste a trubadurilor ar trebui să ne atragă atenţia asupra tehnicilor ezoterice, poate chiar alchimice, după părerea lui Ezra Pound, de extaz sexual. Guillaume de Poitiers scria: „Vreau să rămân cu doamna mea pentru a-mi înviora atât de bine inima, încât să nu mai pot îmbătrâni. Cel ce izbuteşte să trăiască bucuria dragostei sale va trăi o sută de ani.”

La originile lui, impulsul care a stat la baza Renaşterii a fost unul de natură sexuală. Nu dorim să existe dubii cu privire la afirmaţia extraordinară pe care o vom face aici - aceea că întreaga conştiinţă umană a fost transformată şi a trecut la un alt nivel de evoluţie deoarece câţiva oameni au ales un nou mod de a face sex. Pentru prima dată, au făcut dragoste.

Când atingem acea stare de conştiinţă alterată care este orgasmul, mai putem oare gândi, sau orgasmul şi gândirea se exclud? Putem şi trebuie să punem aceeaşi întrebare din perspectiva extazului mistic.

Societăţile secrete şi grupările eretice precum catarii, templierii şi trubadurii cunoşteau tehnici de atingere a extazului mistic. Dar greu câştigata facultate de a gândi avea să fie suficient de puternică pentru a supravieţui momentelor de extaz?

În Divina Commedia, Dante a dus la un alt nivel impulsul erotico-spiritual al trubadurilor, extinzându-şi dragostea pentru Beatrice pentru a cuprinde întregul univers.

La începutul Commediei, el descrie cum, pe la mijlocul vieţii sale, s-a pomenit rătăcit într-o pădure întunecată, unde a fost întâmpinat de Virgiliu, unul dintre marii iniţiaţi ai lumii antice. Împreună cu acesta, Dante trece printr-un portal deasupra căruia sunt scrise cuvintele „Renunţaţi la orice speranţă voi, cei ce intraţi aici.” Virgiliu îl conduce într-o lume asemănătoare cu cea descrisă în Eneida, populată de personaje pe care le-am întâlnit şi noi deja în cadrul istoriei noastre. Cei doi traversează râul Aheron şi pătrund pe tărâmul umbrelor, unde îl întâlnesc pe judecătorul morţilor, Minos, şi pe Cerber, câinele cu trei capete. Când intră în cetatea Dis, le ies în cale cele trei Furii şi Minotaurul. Apoi merg pe malul Lacului de Sânge, în care sunt cufundaţi cei violenţi, inclusiv Attila, străbat Pădurea Harpiilor şi o câmpie arzândă de nisip. Mai departe se întâlnesc cu un celebru vrăjitor scoţian, Michael Scott, cu Nimrod şi în final, în cel mai adânc cotlon al iadului, Dante vede ceva ce i se pare la început a fi o moară de vânt. De fapt, erau aripile lui Lucifer.

Contemporanii lui Dante nu s-ar fi îndoit nicio clipă că această primă parte a poemului descrie o călătorie reală în lumea subpământeană - altfel spus, că Dante participase la o iniţiere subterană. Probabil că trecuse printr-o serie de încercări şi ceremonii precum cea la care fusese supus cavalerul Owen în Donegal.

Este foarte posibil ca „Virgiliu” să fi fost de fapt masca persoanei care l-a iniţiat pe Dante în viaţa reală, un înţelept pe nume Brunetto Latini. Ca ambasador în Spania, acesta întâlnise acolo savanţi aparţinând atât tradiţiei iudaice, cât şi celei arabe. Opera sa principală, Cartea Comorii, cuprinde învăţături oculte despre caracteristicile planetare ale pietrelor preţioase. Neiniţiaţii nu pot aprecia caracterul iniţiatic al modului în care Dante descrie universul şi faptul că treptele ce coboară spiralând spre străfundurile iadului au trăsături planetare. Poemul lui Dante este astfel scris încât să poată fi citit pe mai multe niveluri: astrologic, cosmologic, moral şi chiar, după unele păreri, alchimic.

La fel ca Fotuhat şi ca un model anterior, Cartea egipteană a morţilor, Divina Commedia este, la un anumit nivel, un ghid către lumea de după moarte, la un alt nivel un manual de iniţiere şi, la un al treilea, o descriere a modului în care viaţa în lumea materială, aidoma celei de după moarte, este influenţată de stele şi planete.

Dante arată că, atunci când facem fapte rele în această viaţă, ne construim deja un purgatoriu sau un iad într-o altă dimensiune, care se intersectează cu cea a vieţii acesteia, de zi cu zi. Dacă nu aspirăm să urcăm pe spirala ierarhiilor cereşti, dacă ne limităm la plăcerile şi reuşitele exclusiv pământeşti, înseamnă că ne aflăm deja în purgatoriu.

Romanul lui Oscar Wilde Portretul lui Dorian Gray a intrat în conştiinţa publicului; ştim cu toţii că frumosul şi frivolul Dorian are în mansarda sa o pictură ce putrezeşte şi devine monstruoasă pe măsură ce el se cufundă într-o viaţă de desfrâu, în vreme ce el însuşi rămâne perfect. La sfârşitul romanului, putreziciunea din portret îl afectează şi pe Dorian, dintr-odată şi copleşitor. În conformitate cu Dante, suntem cu toţii nişte Dorian Gray, creându-ne euri monstruoase şi imaginând pedepse de asemenea monstruoase pentru noi înşine. Dar viziunea lui Dante este incomparabil mai amplă decât cea a lui Wilde, din două motive: pe de o parte, demonstrează că fiecare dintre noi creează în propria fiinţă atât iadul, cât şi raiul, şi pe de alta arată ce efect au faptele noastre rele asupra structurii lumii şi a ţesăturii sale. El întoarce lumea pe dos pentru a da la iveală efectele hidoase ale celor mai intime gânduri ale noastre şi ale faptelor pe care ne străduim să le păstrăm secrete. În conformitate cu Dante, tot ceea ce facem şi ce gândim are un efect material asupra universului. Umberto Eco numea Divina Commedia „apoteoza lumii virtuale”.

În anul 1439, un misterios necunoscut pe nume Gemistos Plethon se strecura la curtea lui Cosimo de Medici din Florenţa. Plethon ducea cu el textele pierdute ale lui Platon, în limba greacă, şi totodată diverse lucrări ale neoplatonicienilor, câteva imnuri orfice şi - cel mai interesant - unele materiale ezoterice care proveneau, aparent, din Egiptul epocii piramidelor.

Plethon venea din Bizanţ, unde tradiţia ezoterică neoplatonică încă persista din epoca primilor Părinţi ai Bisericii, ca Origene şi Clement, o tradiţie pe care Roma o reprimase. El a izbutit să stârnească entuziasmul lui Cosimo la ideea unei tradiţii străvechi, universale, dar secrete, ce îi predata pe aceşti primi creştini, avându-şi rădăcinile în gândirea lui Platon, Orfeu, Hermes şi în oracolele chaldeene. I-a vorbit de asemenea despre o filosofie perenă a reîncarnării şi a întâlnirilor de ordin personal cu divinităţile, posibile graţie ceremoniilor şi a intonării rituale a Imnurilor lui Orfeu.

Acest apel la experienţa de ordin personal a fost cel care a inspirat evoluţia renascentistă. Cosimo de Medici l-a angajat pe Marsilio Ficino să traducă documentele aduse de Plethon, începând cu textele lui Platon, dar când a aflat despre materialele egiptene, i-a cerut să le lucreze mai întâi pe acestea din urmă. Spiritul pe care Plethon l-a adus în Italia odată cu traducerea textelor ermetice s-a răspândit rapid în rândurile elitei culturale. Apetitul pentru noi experienţe împreună cu o nouă şi vitală relaţie cu lumea spirituală au fost consemnate în scris de magul italian Giordano Bruno. Acesta scria despre o dragoste care provoacă „asudare excesivă, ţipete ce surzesc şi stelele, vaiete ce răsună în grotele iadului, chinuri ce duc spiritul viu într-o stare de încremenire, suspine ce fac zeii să leşine de compasiune, şi toate astea pentru acei ochi, pentru acea albeaţă, acele buze, acel păr, acea modestie, acel surâs mic, acea ironie, acel Soare eclipsat, acel dezgust, acea vătămare şi schimonosire a naturii, o umbră, o fantasmă, un vis, un farmec de Circe în serviciul generării.”

O notă complet nouă în literatură.

Putem spune că literatura Renaşterii este iluminată de stele şi planete. Marii scriitori ai Italiei renascentiste au invocat această energie prin utilizarea activă şi inteligentă a imaginaţiei. La fel ca Helen Waddell, Frances Yates nu făcea parte din cercurile ezoterice sau, dacă făcea, din scrierile ei nu reiese nimic în acest sens, dar graţie meticuloaselor sale cercetări şi analizelor strălucite, şi datorită specialiştilor de la Institutul Warburg care i-au păşit pe urme, dispunem astăzi de o cunoaştere detaliată a descoperirilor ezoterice din vremea Renaşterii şi a modalităţilor în care ele au inspirat opere de artă şi literatură. Textele ermetice traduse de Marsilio Ficino se refereau la crearea imaginilor în termeni ezoterici: „Dacă s-a concentrat pe lucrare şi pe stele prin imaginaţie şi emoţie, spiritul nostru se uneşte cu însuşi spiritul lumii şi cu razele stelelor prin care acţionează lumea spiritelor.” Altfel spus, dacă vă imaginaţi cât mai viu şi mai detaliat spiritele planetelor şi divinităţile stelare, ca rezultat al acestui act imaginativ, puterea acelor spirite ar putea curge prin fiinţa dumneavoastră.

Am văzut în capitolul anterior că Evul Mediu a fost epoca magiei. Atunci au început gânditorii ezoterişti şi ocultiştii să construiască în mintea lor imagini pe care zeii şi spiritele le puteau însufleţi şi aduce la viaţă, aşa cum odinioară constructorii templelor şi ai şcolilor misterelor din lumea antică făuriseră obiecte - de pildă statui - pe care spiritele neîntrupate să le poată folosi ca trup. În Italia Renaşterii, artiştii cu convingeri ezoterice au început să reproducă, în piatră sau pe pânză, imaginile magice din mintea lor.

În Evul Mediu, circulaţia manualelor de magie, aşa-numitele grimoires, fusese o activitate subculturală, ascunsă. Acum însă, literatura ermetică renascentistă, publicată fără oprelişti, oferea indicaţii privind modul de confecţionare a talismanelor menite să atragă influenţe din lumile spirituale, indicaţii urmate de artizanii epocii. Literatura ermetică sugera că influenţele oculte devin mai puternice dacă talismanele sunt făurite din metalul corespunzător spiritului invocat: aur pentru zeul Soarelui, de pildă, argint pentru zeul Lunii. De asemenea, preciza că diferite culori, forme, hieroglife şi alte tipuri de sigilii aveau afinitate pentru anumite fiinţe neîntrupate.

Un critic de artă amintea despre „predilecţia pentru tonuri minore” şi pentru culori deschise a lui Sandro Botticelli, ceea ce sugerează o calitate eterică, firavă, ca şi când ar fi reprezentat în picturile sale fiinţe de pe un alt tărâm, încă incomplet materializate. Putem observa influenţa lui Ficino asupra lucrării Primavera a lui Botticelli, care ilustrează procesul de creare a materiei în termenii emanării succesive a sferelor planetare din mintea universală. Primavera însăşi a demonstrat, de atunci încoace, o remarcabilă tendinţă de a trăi în mintea celor care au văzut pictura.

Artiştii neoplatonicieni ai Renaşterii credeau că redescoperă secrete antice. La fel ca Platon, considerau că orice proces de învăţare este de fapt unul de reamintire, de readucere în memorie. Mintea umană este o prelungire a infinitei minţi cosmice în lumea materială. Tot ceea ce a fost gândit sau trăit în istorie rămâne în băncile de memorie ale minţii universale - sau mai corect spus, continuă să trăiască într-un fel de prezent veşnic.

Dacă Platon avea dreptate, cartea aceasta se află deja în dumneavoastră!

Odată cu apogeul Renaşterii ajungem la noţiunea de geniu universal: Botticelli, dar şi Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo. Geniul este acea persoană pe care claritatea şi măreţia viziunilor sale o diferenţiază net de restul semenilor şi nu este probabil întâmplător faptul că această evoluţie s-a produs În Italia, deoarece a constituit o continuare a tradiţiei marcate de viziunile extatice ale lui Joachim şi ale Sfântului Francisc.

La fel ca sfinţii, marii artişti se afirmau uneori ca purtători de cuvânt ai fiinţelor spirituale superioare. În conformitate cu tradiţia ezoterică, pictorul Rafael a fost inspirat în mod direct de arhanghelul cu acelaşi nume: mâna care a pictat atâtea capodopere era îndrumată divin.

Dar există în acest sens o idee mai ciudată şi mai misterioasă, aceea că fiinţa încarnată ca Rafael se încarnase anterior în trupul lui Ioan Botezătorul. După părerea lui Rudolf Steiner, acest lucru explică de ce nu există picturi de Rafael care să înfăţişeze evenimente ce au avut loc după moartea lui Ioan Botezătorul. Marile sale capodopere reprezentând Madona cu Pruncul, care emană un aer straniu şi irezistibil, au fost de fapt pictate din memorie.

Mulţi magi trăiau în Italia renascentistă, în vremea lui Leonardo da Vinci. Adesea lucrau în cadrul strâns unit al atelierului unui artist, unde pictorul şi progresul spiritual evoluau împreună şi puteau fi îndrumaţi concomitent. Spre exemplu, matematicianul şi filosoful ermetist Pacioli, primul care a scris în mod deschis despre formulele secrete aflate la baza pentaclului venusian, a fost unul dintre maeştrii lui da Vinci în privinţa „numărului divin”.

Un alt mag despre care ştim că şi-a exercitat influenţa asupra lui Leonardo (fiindcă artistul avea câteva dintre cărţile lui şi i-a menţionat numele în însemnările sale) a fost un arhitect dintr-o generaţie anterioară. Leon Battista Alberti a conceput proiectul palatului Rucellai din Florenţa, unele dintre primele construcţii clasice din Italia renascentistă, şi pe cel al faţadei bisericii Santa Maria Novella, tot din Florenţa. De asemenea, este autorul uneia dintre cele mai bizare cărţi în limba italiană: Hypnerotomachia Poliphili, povestea protosuprarealistă a lui Poliphilo. (Titlul s-ar traduce, aproximativ, prin „cel ce iubeşte multe lucruri în strădania sa pentru dragoste într-un vis”.)

Eroul se trezeşte în dimineaţa în care urmează a porni într-o aventură, dar cade imediat într-un vis; îşi urmăreşte iubita pe un tărâm straniu, populat de dragoni şi alţi monştri, pe un traseu labirintic care îl duce în numeroase clădiri splendide, pe jumătate din piatră, pe jumătate fiinţe vii. Interiorul unui templu, spre exemplu, pare a-i fi totodată măruntaie. Alberti era obsedat de natură şi de formele naturale, pe care le-a inclus în lucrările sale în cele mai neobişnuite moduri. Dacă privim, de pildă, cele două versiuni ale tabloului Madona între stânci, aceeaşi obsesie devine evidentă, un exemplu clar al influenţei exercitate de Alberti asupra lui Leonardo da Vinci.

Povestea continuă, având logica unui vis. La un anumit nivel, Hypnerotomachia este un manifest arhitectural. În ea, Alberti afirma că noua arhitectură a Renaşterii, la a cărei consolidare contribuia, trebuie să aibă logica unui vis. În loc să urmeze inhibaţi şi supuşi modelele anterioare, arhitecţii ar trebui să lucreze într-o stare de spirit nouă, liberă, în care nimic nu este interzis şi în care să se lase inspiraţi de combinaţia de forme pe care ar putea-o sugera noile stări alterate de conştiinţă. Astfel, Alberti recomanda un fel de experiment mental controlat, pentru a facilita un nou mod de a gândi, însă nu doar în domeniul arhitecturii.

Faptul că este implicată şi canalizarea energiilor sexuale devine limpede la finalul poveştii, când eroul este în sfârşit unit cu iubita sa într-o serie de ritualuri mistice, în Templul lui Venus. Preoteasa îi cere iubitei să agite lichidul dintr-un bazin cu o torţă aprinsă. Din acest motiv, Poliphilo cade într-o stare de transă. Apoi bazinului în formă de scoică, plin cu spermă de balenă, mosc, ulei de camfor, ulei de migdale şi alte substanţe, i se dă foc, turturele sunt sacrificate şi nimfe dansează în jurul altarului. Când iubitei i se cere să frece solul de la baza altarului, întreaga clădire începe să se zbată ca într-un cutremur şi un copac ţâşneşte prin partea de sus a altarului. Poliphilo şi iubita lui gustă din roadele acestui copac şi sunt transpuşi într-o stare de conştiinţă şi mai înaltă. Pulberea vulcanică a libidoului a fost canalizată de preoteasa-adept astfel încât toate regulile restrictive de comportament, de moralitate şi de creativitate, ba chiar şi legile naturii, au fost întoarse cu susul în jos.

Cea mai misterioasă, probabil, dintre capodoperele Renaşterii italiene este Mona Lisa. Cine îi poate explica puterea? Marele critic de artă şi ezoterist din secolul al XIX-lea Walter Pater scria despre ea: „Al ei este capul asupra căruia toate «sfârşiturile lumii au venit», iar pleoapele îi sunt puţin obosite. Este o frumuseţe făurită din interior asupra cărnii, depunerea înceată, celulă cu celulă, a unor gânduri stranii şi fantastice reverii şi sublime pasiuni. … Este mai bătrână decât stâncile printre care şade … a fost de multe ori moartă şi a învăţat secretele mormântului şi s-a cufundat în mările adânci şi păstrează asupra ei ziua decăzută.”

Pater face trimitere, poate, la ceea ce ştie. Mona Lisa este, într-adevăr, mai bătrână decât zeii.

Am văzut anterior cum Luna s-a separat de Pământ pentru a reflecta lumina Soarelui spre el şi a face astfel posibilă reflecţia umană. Am văzut şi cum, în 13000 Î. C., Isis s-a retras de pe Pământ pe Lună pentru a deveni stăpâna acestui proces de reflecţie. Acum, la începutul secolului al XV-lea, după ce cosmosul petrecuse o veşnicie creând condiţiile necesare pentru a face posibilă reflecţia în sensul în care o înţelegem astăzi, lucrul aşteptat s-a petrecut în sfârşit. Capodopera lui Leonardo da Vinci este un jalon al istoriei umane fiindcă a capturat în sine clipa în care a avut loc acest pas în evoluţia conştiinţei. Pe chipul Monei Lisa vedem pentru prima dată profunda bucurie a celui care îşi explorează viaţa interioară. Ea este liberă să se detaşeze de lumea simţurilor care o încorsetează şi o frământă. Ea are ceea ce J. R. R. Tolkien numea într-un alt context „o privire interioară nestânjenită, mobilă, detaşată”.

Prin urmare, Mona Lisa făureşte un spaţiu magic în care spiritul lui Isis poate sălăşlui. Fireşte că, în zilele noastre, este aproape imposibil să rămâi singur în sala de muzeu cu ea, dar la fel ca Lohan de la British Museum, Mona Lisa a fost astfel creată încât, dacă intri în comuniune cu ea, îţi va vorbi.

Departe de strălucirea şi grandoarea curţilor italiene ale Renaşterii, în prea puţin sofisticata regiune de nord a Europei, un alt spirit se făcea simţit. La vârsta de doisprezece sau treisprezece ani, o fetiţă care locuia într-o casă ţărănească simplă, în împădurită vale a Loarei din Franţa, a început să audă voci şi să aibă viziuni. Arhanghelul Mhail i-a apărut şi i-a spus că va avea îndrumători spirituali. Ioana s-a arătat reticentă şi a răspuns că ar prefera să rămână şi să toarcă alături de mama ei. Dar vocile au devenit din ce în ce mai insistente şi i-au vorbit despre misiunea ei. Când armata engleză invadatoare părea pe punctul de a cuceri oraşul Orléans, vocile i-au cerut să se ducă la Chinon, o localitate învecinată, unde îl va găsi pe moştenitorul tronului francez, Delfinul, pe care trebuie să-l conducă spre încoronare, în catedrala din Reims.

Ioana era încă un copil când a ajuns la curtea Delfinului. Acesta a încercat să-i joace un renghi, lăsând un curtean să se aşeze pe tron şi să pozeze în viitorul rege, dar Ioana şi-a dat seama şi i s-a adresat direct suveranului. Convins, Delfinul i-a dăruit fetei un cal alb şi o armură completă de aceeaşi culoare, pe care ea a purtat-o, călare, vreme de şase zile şi şase nopţi fără încetare.

Apoi Ioana a avut o viziune în care i s-a arătat o sabie ascunsă într-o biserică. Arma pe care a descris-o - şi care avea trei cruci distinctive - a fost descoperită în spatele altarului, într-o biserică din apropiere, St Catherine de Fierbois.

Aşa cum se întâmplă uneori în istorie, când fiinţe superioare din lumile spirituale îşi revarsă puterile asupra unui individ anume, Ioana n-a putut fi contrazisă. Nimic n-a oprit-o, nici măcar atunci când sorţii împotriva ei păreau a fi copleşitori.

Pe 28 aprilie 1429, Ioana a ajuns la zidurile oraşului Orléans, acum ocupat de duşmani; trupele engleze s-au retras în faţa ei şi a grupului restrâns care o însoţea. Cei cinci sute de francezi au înfrânt armata engleză de mii de oameni, într-un mod pe care chiar şi căpitanii ei I-au numit miraculos.

La insistenţele ei, Delfinul a fost încoronat ca rege al Franţei la Reims. Misiunea Ioanei fusese îndeplinită în mai puţin de trei luni.

Este dificil să găsim un exemplu mai elocvent al influenţei exercitate de lumile spirituale asupra cursului istoriei. George Bernard Shaw, profund interesat de filosofia ezoterică, avea să scrie că „în spatele evenimentelor se află forţe evolutive ce transcend nevoile noastre obişnuite şi care se folosesc de indivizi în scopuri ce depăşesc cu mult menţinerea acestora în viaţă, prosperi, respectabili, fericiţi şi în siguranţă”.

Trădată de ai săi, Ioana d’Arc a fost vândută englezilor. Interogată intens cu privire la vocile pe care le auzea, a spus că erau uneori însoţite de viziuni şi de lumini strălucitoare, că o sfătuiau, o avertizau şi îi dădeau instrucţiuni detaliate, adesea de mai multe ori pe zi. Ea le putea cere de asemenea sfaturi şi primea răspunsuri amănunţite. Această familiaritate, această capacitate de comunicare deschisă cu lumea spirituală dincolo de egida Bisericii a fost considerată vrăjitorie şi, pe 30 mai 1430, Ioana d’Arc a fost arsă pe rug în piaţa oraşului Rouen din nordul Franţei. În momentele acelea, un soldat englez s-a întors spre camaradul său şi a spus: „Am ars o sfântă.”

Totul se întâmplase ca şi cum marile forţe spirituale care o făcuseră înainte invincibilă o părăsiseră complet şi, dintr-odată, puterile rivale năvăliseră asupra ei, pentru a o copleşi.

Englezii au considerat-o duşmanul lor, dar, în conformitate cu perspectiva istoriei secrete, Anglia a avut cele mai mari beneficii de pe urma acţiunilor divin inspirate ale Ioanei d’Arc. De sute de ani, Franţa şi Anglia se aflau în conflict şi, cu toate că, la momentul respectiv, aceasta din urmă deţinea supremaţia militară, din punct de vedere cultural, ca limbă şi literatură, era dominată de francezi. Fără intervenţia Ioanei, una dintre cele mai importante contribuţii engleze la istoria mondială - realismul psihologic al lui Shakespeare şi filosofia detaşată şi tolerantă a lui Francis Bacon - nu ar fi fost posibilă.

Pictorul Albrecht Dürer se întorcea în Germania după o călătorie în Italia, unde fusese iniţiat în tradiţia ezoterică a ghildei pictorilor. Bizare viziuni apocaliptice aveau să-i inspire după acest moment xilogravurile. De asemenea, artistul s-a reprezentat într-un autoportret ca un iniţiat, ţinând în mână un tirs înflorit, scânteind de rouă, sudoarea stelelor, un semn că organele viziunii spirituale i se deschideau asupra unor noi zori.

În drum, s-a oprit la un moment dat să picteze un mănunchi de iarbă. Această acuarelă a fost prima natură moartă pictată vreodată. Nimic în istoria artei n-o prevestea, înainte de Dürer, nimeni nu a privit o piatră şi un mănunchi de iarbă aşa cum o facem noi astăzi în mod obişnuit şi de la sine înţeles.

Călătoria lui Dürer trebuie considerată totodată un semn că impulsul către evoluţia conştiinţei umane se deplasa spre nordul Europei. Nordicii nu se aflau pe aceeaşi lungime de undă cu ţările ultracatolice din sud. Noile evoluţii politice au dus la afirmarea unor puternice state nordice, care aveau să devină vehicule ale noilor forme de conştiinţă.

François Rabelais, născut spre sfârşitul secolului al XV-lea, colinda străzile din Chinon la vreo cincizeci sau şaizeci de ani după ce paşii Ioanei d’Arc s-au stins. Viaţa şi opera sa au fost animate de spiritul trubadurilor. În vreme ce Dante, omul Sudului, scria năzuind la înălţimile spirituale, la prima vedere Rabelais pare a-şi găsi sursa tuturor încântărilor în lumea materială. Romanul său, Gargantua şi Pantagruel povesteşte despre uriaşi ce cutreieră lumea stârnind haos din cauza apetitului lor nestăvilit. Bucuria provocată de obiectele banale, de zi cu zi, caracteristică trubadurilor, a căpătat la Rabelais o tuşă umoristică. În Gargantua se regăsesc o listă lungă de obiecte potrivite pentru şters la fund, printre care masca de catifea a unei doamne, boneta unui paj, decorată cu pene în stil elveţian, o pisică, rămurele de salvie sau de fenicul, frunze de spanac, cearşafuri, perdele, un pui de găină, un cormoran şi o vidră.

Îndelungata luptă de conştientizare a lumii materiale, care începuse odată cu Noe, era în sfârşit încheiată, iar rezultatul ei, pură încântare. Dragostea pentru lumină şi pentru râs, pentru mâncare şi băutură, lupte şi iubire carnală infuzează proza vârtoasă, comică. În paginile lui Rabelais, lumea nu este locul teribil pe care îl înfăţişează Biserica, iar filosofia ascetică pe care ea o susţine e demonstrată ca fiind nesănătoasă. „Râzi şi priveşte-n faţă cu-ndrăzneală tot ce-ţi apare-n cale”, îndeamnă Rabelais. Râsul, bucuria şi buna dispoziţie sunt tămăduitoare pentru minte şi trup deopotrivă, căci ambele pot fi transformate.

Rabelais iubeşte lumea, iar în scrierile sale, dragostea pentru obiecte şi cea pentru cuvinte merg mână-n mână. O sumedenie de cuvinte născocite de el se revarsă din paginile sale. Dar pentru cei care vor să-i caute, dedesubtul lor se simte un abil curent iniţiatic Rabelais este un mistic, dar nu în stilul lumilor de dincolo, caracteristic Evului Mediu.

Trubadurii aminteau despre nebunia de a fi îndrăgostit, unii scriind chiar despre ei înşişi ca fiind nebuni şi zevzeci. Prin aceasta voiau să spună însă că au găsit noi modalităţi de pătrundere în lumile spirituale şi că, la întoarcere, au văzut lumea cu susul în jos şi cu dosul pe afară.

Prin urmare, pentru trubaduri realitatea de zi cu zi arătase cu totul altfel, iar acum Rabelais transforma acest nou mod de percepţie într-o naraţiune, creând un stil umoristic subversiv ce avea să devină tipic pentru scriitori iniţiatici precum Jonathan Swift, Voltaire, Lewis Carroll şi André Breton. După ce constată că poate cutreiera lumile spirituale cu o nou descoperită libertate, când revine în lumea materială, Rabelais nu mai poate lua în serios opiniile celorlalţi despre ele, convenţiile şi moralitatea lor. Eroii săi găsesc abaţia Thelema, deasupra porţii căreia stă scris: „Fă ce-ţi doreşti!” Rabelais avea în minte un grup de iniţiaţi a căror conştiinţă este atât de transformată, încât îi duce dincolo de bine şi de rău.

La sfârşitul romanului Gargantua şi Pantagruel, după multe călătorii de explorare pe mări numeroase, în cursul cărora au văzut sumedenie de minuni, s-au luptat cu oamenii-pisici cu armate de cârnaţi şi uriaşi mâncători de mori de vânt, eroii ajung pe o insulă misterioasă. Fulcanelli, alchimistul din secolul XX, afirma că prin aceasta Rabelais voia să spună că eroii săi intră în Matrice.

Acolo sunt conduşi într-o sală de iniţiere, într-un templu subpământean. Istoriile despre călătorii subterane trebuie să ne atragă întotdeauna atenţia asupra faptului că se face referire în realitate la fiziologia ocultă. Călătoria în subteran este o călătorie în interiorul corpului.

În centru şi totodată în cea mai adâncă parte a templului se află o fântână sacră a vieţii. Fulcanelli sublinia că preocuparea lui Rabelais pentru ezoterism şi arhitectură se întrevede în descrierea acestei fântâni, cu cele şapte coloane ale sale dedicate celor şapte planete. Fiecare zeu planetar poartă simbolurile alchimice, metalele şi pietrele preţioase corespunzătoare. O siluetă a lui Saturn se vede deasupra unei coloane, având la picioare o seceră şi o gruie. Mai sugestiv chiar, Mercur este descris ca fiind „fix, ferm şi maleabil”, altfel spus, semisolidificat în procesul transmutaţiei alchimice.

Vin este ceea ce curge din această fântână, vin pe care îl beau pelerinii, fiindcă ne dăm seama acum că aşa trebuie să-i numim. „Obiceiul de a bea este caracteristica distinctivă a omului, scria Rabelais, şi mă refer la vinul rece, delicios, fiindcă trebuie să ştiţi, dragii mei, că prin vin devenim divini, fiindcă stă în puterea lui să ne umple spiritul cu adevăr, învăţătură şi filosofie.” Uneori, în fiziologia ocultă orientală, vinul este utilizat ca simbol al secreţiilor de la nivelul creierului, care pătrund în conştiinţă în timpul stărilor extatice. În secolul XX, câţiva cercetători indieni au mers până acolo încât au sugerat că în textele vedice, termenul „vin” se referă la ceea ce numim astăzi dimetil-triptamină, enzima secretată de regiunile superioare ale cerebelului la care ne-am referit în relaţie cu şamanismul. Swami Yogananda vorbea de altfel despre secreţiile neurofiziologice pe care le numea amrita exaltantă, nectarul pulsatil al imortalităţii ce aduce cu el clipe de conştiinţă superioară şi ne permite să percepem în mod direct marile idei care conturează lumea materială.

„Oh, Doamne, scria maestrul sufit Sheikh Abdullah Ansari, îmbată-mă cu vinul iubirii Tale!”

Поиск по сайту: