EPOCA FRANCMASONERIEI

CHRISTOPHER WREN JOHN EVELYN ŞI ALFABETUL DORINŢEI TRIUMFUL MATERIALISMULUI GEORGE WASHINGTON ŞI PLANUL SECRET AL NOII ATLANTIDE

Dacă alchimia a constituit practica esenţială a rozacrucienilor şi a primilor francmasoni, exteriorul pe care aceste societăţi îl arătau lumii era cu totul altul. Existau numai opt fraţi rozacrucieni în confreria iniţială, mulţi considerând că aşa-numita lor „Casă a Sfântului Duh” se afla într-un alt plan. Generaţiile ulterioare s-au arătat de asemenea suficient de evazive pentru a sugera că numărul membrilor a fost întotdeauna mic.

Francmasoneria, pe de altă parte, s-a răspândit cu rapiditate în lumea întreagă, adunând mii şi în cele din urmă sute de mii de membri. Astăzi, chiar dacă nu-şi anunţă în mod public existenţa, există câte o lojă în toate marile oraşe ale lumii. Sediul ei este cunoscut şi de profani, dar nu şi ceea ce se petrece înăuntru.

După catastrofica încercare a rozacrucienilor de a se implica în politică, sfârşită cu bătălia de la Muntele Alb, francmasonii au decis să acţioneze din culise. În loc să încerce să impună reforme de sus, ei au revenit la obiectivul iniţial al societăţilor secrete, influenţarea de dedesubt.

În cazul francmasoneriei, ţelul urmărit era, în parte, acela de a contribui la crearea condiţiilor sociale necesare pentru ca omenirea să ajungă la un stadiu de dezvoltare în care să fie pregătită pentru iniţiere. Francmasonii au încercat să creeze o societate tolerantă şi prosperă, cu un grad de libertate economică şi socială capabil să permită individului să exploreze atât universul exterior, cât şi pe cel interior. Evoluţia liberului arbitru avea să faciliteze multe dintre marile transformări anunţate de Francis Bacon în Noua Atlantidă, ideea sa privind statul rozacrucian perfect.

La imboldurile lui Francis Bacon, oamenii începuseră deja să perceapă cosmosul interior şi cel exterior ca fiind distincte. Astfel s-a ajuns la o înţelegere a lumii materiale şi a modului ei de funcţionare care altfel ar fi fost imposibilă şi care, în numai câteva decenii, a dus la crearea unei structuri metalice a lumii, pe măsură ce căile ferate şi maşinile industriale au transformat peisajul.

Faptul cu adevărat remarcabil în privinţa ştiinţei era acela că funcţiona, că oferea rezultate testabile, consecvente, şi avantaje concrete, capabile să transforme viaţa umană.

Contrastul cu religia nu putea fi mai limpede. Biserica nu mai constituia o sursă fidelă de experienţe spirituale. Filosoful scoţian David Hume se întreba, sarcastic, de ce miracolele se întâmplă, întotdeauna, numai în locuri îndepărtate şi în timpuri demult apuse.

Rezultatul acestei evoluţii a fost acela că obiectele fizice au devenit etalonul realităţii. Lumea interioară a început să pară doar o umbră a celei exterioare. În dezbaterea centrală a filosofiei, cea dintre idealism şi materialism, idealismul a fost dominant încă de la începuturile filosofiei. Aşa cum am sugerat, motivul nu a fost, probabil, acela că oamenii au cântărit argumentele pro şi contra şi au ales idealismul; mai degrabă ei experimentau lumea prin intermediul unei forme de conştiinţă idealistă.

Acum s-a produs însă o schimbare în favoarea materialismului.

Putem considera că Dr. Johnson, autorul primului dicţionar al limbii engleze, a fost un personaj de tranziţie. Era un creştin care obişnuia să frecventeze biserica, accepta existenţa fantomelor şi o dată a auzit-o pe mama lui strigându-l, deşi se afla la aproape două sute de kilometri distanţă de ea; şi totuşi, a fost unul dintre susţinătorii imaginii raţionale despre viaţă, general acceptată în prezent. La un moment dat, în vreme ce se plimba pe o stradă londoneză, a fost provocat să respingă idealismul filosofului George Bishop Berkeley. Lovind cu piciorul o piatră de pe marginea drumului, a exclamat: „O resping uite aşa!”

Acest nou mod de a percepe lucrurile era de rău augur pentru religie. Dacă natura se supune anumitor legi universale care urmează un traseu drept şi predictibil, înseamnă că este indiferentă la soarta fiinţelor umane. Viaţa, pentru a-l cita pe Thomas Hobbes, este un război al tuturor cu toţi.

Pustietatea Europei Centrale după Războiul de Treizeci de Ani a devenit pustiul spiritual al lumii occidentale. Este posibil, dacă aşa intenţionăm, să privim declinul religiei cu un zâmbet sardonic, dar pentru majoritatea oamenilor retragerea treptată a lumilor spirituale a adus cu ea un tot mai puternic sentiment de alienare. Fără prezenţa vie a fiinţelor din ierarhiile superioare ale zeilor şi îngerilor, care să-i poată ajuta, oamenii au rămas să se confrunte singuri cu demonii lor proprii, dar şi cu ceilalţi.

Omenirea era în pragul unui nou Ev întunecat. Temple neosolomonice au apărut pretutindeni în lume. Iar obiectivul ezoteric al francmasoneriei era exact acesta: să conducă omenirea în epoca materialismului, păstrând în acelaşi timp vie flacăra adevăratei spiritualităţi.

Desigur că francmasoneria este adesea considerată ateistă, mai cu seamă de duşmanii ei din cadrul Bisericii, dar membrii ei jură să „studieze tainele ascunse ale Naturii şi Ştiinţei, pentru a-l cunoaşte mai bine pe Creatorul lor”.

De la bun început, francmasonii au intenţionat să elimine religia de tip automat, în care gândirea nu-şi are locul, falsa pietate şi acumulările secolelor de practici şi dogme bisericeşti, şi îndeosebi ideea unui Dumnezeu-Tată răzbunător. Membrii de rang superior au căutat însă dintotdeauna experienţa directă, de ordin personal, a lumilor spirituale. Ca filosofi, au fost mereu interesaţi de încercarea de a defini ceea ce se poate spune în mod rezonabil despre dimensiunea spirituală a vieţii.

Aşa cum vom vedea, mulţi francmasoni celebri din secolul al XVIII-lea, consideraţi în mod obişnuit sceptici, dacă nu chiar atei, erau de fapt alchimişti practicanţi, iar unii s-au implicat şi în magia ceremonială. Mai mult decât atât, unii dintre marii masoni ai acestei perioade erau reîncarnări ale unor personalităţi din trecutul îndepărtat, care se întorseseră pentru a lupta în cea mai aprigă bătălie împotriva forţelor răului, de la prima încleştare din Ceruri.

Francmasonii englezi şi cei scoţieni susţinuseră colaborarea dintre o monarhie constituţională şi un parlament ales democratic; în coloniile din America, situaţia era însă cu totul alta. George Washington a fost iniţiat în anul 1752.

Pe 16 decembrie 1773, un grup de oameni, aparent din populaţia indigenă, au deţinut un rol important în declanşarea Revoluţiei Americane. După ce au aruncat în mare ceaiul britanic, în portul din Boston, ei s-au retras rapid în loja masonică St Andrews.

În anul 1774, Benjamin Franklin l-a întâlnit pe Thomas Paine într-o lojă din Londra şi l-a îndemnat să emigreze în America. Paine, căruia îi plăcea să citeze din Cartea lui Isaia, a devenit marele profet al Revoluţiei, sugerând ideea unei federaţii şi concepând sintagma „Statele Unite ale Americii”. De asemenea, a militat pentru abolirea sclaviei şi pentru finanţarea din fonduri publice a educaţiei săracilor.

În anul 1775, membrii Congresului Colonial erau găzduiţi într-o casă din Cambridge, Massachusetts, unde intenţionau să conceapă drapelul american. Printre cei prezenţi se numărau George Washington, Benjamin Franklin şi un profesor vârstnic ce părea a se afla acolo doar printr-o coincidenţă. Oarecum spre surprinderea celorlalţi, Washington şi Franklin îl tratau cu deferenţă, părând să-i considere în mod necondiţionat superiorul lor, iar toate sugestiile lui referitoare la modelul drapelului erau adoptate imediat. După aceea profesorul a dispărut şi nimeni nu l-a mai văzut şi n-a mai auzit de el. Să fi fost oare unul dintre Maeştrii Neştiuţi care dirijează istoria lumii?

Prin forma individuală şi prin dispunerea lor, stelele cu cinci colţuri de pe drapelul american amintesc de simbolurile existente pe plafonul unei încăperi din piramida faraonului Unas din Egipt. În Antichitatea egipteană, ele reprezentau puterile spirituale ce-şi reflectau spre pământ influenţa susţinătoare şi îndrumătoare asupra istoriei umane.

Dacă insistăm, în ciuda tuturor dovezilor, să considerăm francmasoneria o organizaţie ateistă, spirituală doar în sensul modern, lipsit de conţinut, nu vom putea înţelege că liderii ei s-au simţit îmboldiţi de puteri misterioase - unele încarnate, precum bătrânul profesor, altele fiind spiritele neîntrupate ale stelelor.

Arhitectura francmasoneriei se bazează de tradiţia ocultă, magică, a invocării spiritelor neîntrupate, ale cărei origini se află în Egiptul antic. „Când toate materialele vor fi gata, pregătite, se spune, va apărea şi arhitectul.”

Pe uşile Capitoliului din Washington, D. C., există o reprezentare a unei ceremonii masonice desfăşurate în 1793, când George Washington i-a pus piatra de temelie. Dacă privim planurile pe care acesta din urmă le-a conceput pentru capitala ce avea să-i poarte numele, având în centru clădirea Capitoliului, putem înţelege planurile secrete ale francmasoneriei pentru epoca sa. Iar cheia pentru a le înţelege - şocant, poate, pentru cei care ar vrea să vadă în Washington un model al pietăţii creştine - este astrologia.

Interesul francmasonilor pentru astrologie îşi are rădăcinile în Societatea Regală. Când a fost întrebat cu privire la această temă, Newton a răspuns: „Sir, eu am studiat subiectul. Dumneavoastră nu.” Elias Ashmole alcătuise horoscopul pentru fondarea Bursei din Londra, cea care avea să devină curând centrul finanţelor mondiale, dar şi pentru catedrala St Paul. Atunci când George Washington a cerut calcularea horoscopului pentru construcţia clădirii Capitoliului, el acţiona în conformitate cu o tradiţie francmasonică solemnă, care trasa istoria omenirii în funcţie de mişcările stelelor şi planetelor.

Pentru francmasonii adepţi ai ezoterismului precum Wren şi Washington, actul aşezării pietrei de temelie într-un moment propice din punct de vedere astrologie era egal cu a invita ierarhiile cereşti să ia parte la ceremonie.

Este semnificativ faptul că, exact în clipa în care George Washington punea piatra de temelie a clădirii Capitoliului, Jupiter răsărea la orizontul estic. Expresia „Annuit Coeptis” de deasupra piramidei pe bancnota de un dolar este o adaptare a unui vers din Eneida lui Virgiliu: „Jupiter, ajută-ne în acţiunile noastre.”

Cuvintele „Novus Ordo Seclorum”, de asemenea inscripţionate pe bancnota americană şi care îi îngrijorează atât de mult pe adepţii teoriei conspiraţiilor, sunt şi ele preluate din opera lui Virgiliu. În Eglogă, poetul aşteaptă zorii unei noi epoci, în care oamenii vor fi reuniţi cu zeii şi deci religia nu va mai fi necesară. Prin urmare, dolarul aşteaptă la rândul lui sfârşitul dominaţiei mondiale a Bisericii Catolice şi începutul unei noi ere spirituale. Marcată de simbolismul ezoteric, bancnota a fost proiectată sub egida preşedintelui Roosevelt, francmason de gradul 33, care era sfătuit în privinţa simbolismului ocult de vicepreşedintele Henry Wallace, francmason şi el şi discipol al artistului teozof Nicholas Roerich.

După ani de cercetare, în care a primit acces la arhivele masonice, prietenul meu David Ovason a scris o excelentă carte în care dezvăluie în termeni cât se poate de limpezi planurile ezoterice care i-au motivat pe liderii Americii.

David Ovason arată că orientarea astrologică a oraşului Washington respectă un tipar complicat din care fac parte Jupiter, Soarele, Luna, Sirius şi constelaţia Fecioarei. De asemenea, sugerează că, în conformitate cu planurile lui Washington şi Latrobe, marele triunghi de străzi care are Pennsylvania Avenue drept ipotenuză era menit să oglindească constelaţia Fecioarei. În continuare Ovason demonstrează că, într-un spectaculos joc de lumini ce rivalizează cu marile realizări ale egiptenilor antici, capitala Washington este astfel dispusă încât pe data de 3 august a fiecărui an, razele soarelui să străbată Pennsylvania Avenue şi să atingă mica piramidă ce încununează turnul Poştei.

Este necesară o carte întreagă - cartea lui David - pentru a descrie complet aceste planuri. Important însă pentru istoria de faţă şi ceea ce ne ajută să coroborăm principalele teme abordate este faptul că oraşul Washington a fost structurat astfel încât s-o întâmpine pe Isis, zeiţa asociată cu constelaţia Fecioarei. Astfel, George Washington şi-a construit oraşul sub semnul Fecioarei, invitând-o pe Zeiţa Mamă să se implice în destinul Statelor Unite ale Americii.

Am văzut deja că în cadrul societăţilor secrete sunt deprinse tehnici de asemenea secrete de atingere a unor stări alterate de conştiinţă. Grade diferite de iniţiere duc la niveluri deosebite ale stărilor alterate. Nivelurile superioare pot asigura darul profeţiei. Marii iniţiaţi deţin o cunoaştere atât de vastă a spiritelor înalte şi a planurilor acestora pentru omenire, încât pot acţiona în mod conştient pentru a facilita îndeplinirea respectivelor planuri.

Iniţiaţi din diverse tradiţii ezoterice şi din regiuni diferite ale lumii au prezis zorii unei epoci noi. Joachim, Dee şi Paracelsus au profeţit întoarcerea lui Ilie, care va lucra din umbră, ajutând omenirea să devină suficient de puternică pentru a face faţă încercărilor prin care va trebui să treacă. Invitând-o pe Zeiţa Mamă să se implice în destinul Statelor Unite, Washington aştepta şi el o eră nouă şi noi provocări. Statele Unite aveau să domine lumea dacă rugăciunile în piatră ale lui Washington primeau răspuns, iar anticele profeţii se adevereau.

Abatele Trithemius, influenţat de Joachim şi influenţându-i la rândul lui pe Cornelius Agrippa şi pe Paracelsus, prezisese că epoca lui Gavriil, arhanghelul Lunii, va fi urmată de cea a lui Mihail, arhanghelul Soarelui, şi că acest eveniment se va petrece în anul 1881.

Am văzut în capitolul 3 că Sfântul Mihail a luptat împotriva forţelor răului, conducând oştile îngereşti. Francmasonii din secolele al XVIII-lea şi a XIX-lea au prevăzut că Sfântul Mihail, arhanghelul Soarelui, se va întoarce. Venirea lui avea rolul de a se opune demonilor şi îngerilor căzuţi despre care se ştia că vor ataca Pământul la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Înfrângerea acestor forţe, sub conducerea lui Mihail şi cu ajutor omenesc, avea să marcheze sfârşitul Erei întunecate a hinduşilor, Kali Yuga, care a început în 3102 Î. C. Cu uciderea lui Krişna. Durata unei Yuga este determinată astronomic, un An Mare având opt diviziuni.

Astrologii iniţiaţi ai francmasonilor şi-au dat seama însă că Trithemius făcuse o mică greşeală în calculele sale astronomico-astrologice şi că era lui Mihail urma să înceapă în anul 1879. Pe măsură ce acest an se apropia, în lumea întreagă francmasonii plănuiau construcţia unor monumente. Şi mai presus de toate, a unor obeliscuri.

Egiptenii considerau obeliscul o structură sacră, pe care avea să coboare pasărea Phoenix pentru a marca sfârşitul unei civilizaţii şi începutul alteia. Obeliscul, prin urmare, simbolizează naşterea unei noi ere. Aidoma unui gigantic conductor electric, el atrage spre pământ influenţa spirituală a Soarelui.

Constantin cel Mare a transformat un templu din Alexandria în biserică, iar obeliscurile sacre ale lui Thoth sau Hermes, aflate la intrare, le-a rededicat Sfântului Mihail. În anul 1877, francmasonii de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului au colaborat pentru a transporta pe mare aceste două obeliscuri - unul la Londra, pentru a fi aşezat pe Victoria Embankment, spre Tamisa, devenind cunoscut ca Acul Cleopatrei. Acolo urma să fie înălţat pe data de 13 septembrie 1878, când Soarele avea să se afle la zenit. Celălalt obelisc a fost amplasat în Central Park, în New York, sub supravegherea unui grup de francmasoni conduşi de membri ai familiei Vanderbilt.

Mihail era, aşa cum am văzut, conducătorul oştilor cereşti şi trecerea de la o ordine a lumii la alta este totdeauna marcată de bătălii. Şi fiindcă ceea ce se întâmplă pe Pământ este un ecou al ceea ce s-a petrecut anterior în lumile spirituale, un mare război va fi dus în ceruri înainte de a izbucni şi aici, în planul terestru. Când au ridicat obeliscul în Central Park din New York, francmasonii i-au invocat astfel pe Sfântul Mihail şi pe îngerii săi, cerându-le ajutorul în încercarea lor de a plasa Statele Unite în poziţia de lider al naţiunilor, în sângeroasa eră care avea să înceapă curând.

Poate că unii cititori şi-au dat deja seama că există obeliscuri amplasate la fel de proeminent şi în contexte ecleziastice - de pildă cel ridicat de artistul şi iniţiatul Gianlorenzo Bernini în piaţa Sf. Petru din Roma. Eşaloanele superioare ale ierarhiei bisericeşti vor să-şi ţină turma departe de cunoaşterea conştientă a rădăcinilor astrale ale religiei creştine.

Dar aceste monumente acţionează la niveluri diferite. Atrag fiinţe neîntrupate din ierarhiile spirituale şi îşi exercită influenţa asupra oamenilor la niveluri aflate sub cel conştient, unde fiinţele neîntrupate superioare pătrund şi ies în mod repetat din spaţiul lor mental. Iniţiaţii din Biserică şi din afara ei creează extraordinare opere de artă şi arhitectură, menite să pregătească omenirea pentru evoluţia ei viitoare.

Ele cuprind totodată suficiente indicii pentru ca aceia care doresc cu adevărat să le poată descifra.

REVOLUŢIA MISTICO-SEXUALĂ

CARDINALUL RICHELIEU CAGLIOSTRO IDENTITATEA SECRETĂ A CONTELUI DE ST GERMAIN SWEDENBORG, BLAKE ŞI RĂDĂCINILE SEXUALE ALE ROMANTISMULUI

La mijlocul secolului al XVIII-lea, supremaţia Statelor Unite ale Americii era încă doar o viziune mistică. La sfârşitul veacului al XVII-lea şi în cel care a urmat, Franţa devenise cel mai puternic şi mai influent stat al lumii. Extremele binelui şi răului, săbiile şi limbile ascuţite hotărau soarta lumii pe coridoarele de la Luvru şi mai apoi de la Versailles.

Este probabil semnificativ faptul că, deşi a petrecut ani îndelungaţi studiindu-i pe rozacrucieni şi călătorind chiar în Germania pe urmele lor, Descartes nu a izbutit în această încercare. În mod evident, spre deosebire de Newton, nu era familiarizat cu tehnicile alchimice care i-ar fi putut oferi un acces repetat, eventual controlat, la lumile spirituale.

În colaborare cu teologul şi matematicianul Marin Mersenne, al cărui ocrotitor era cardinalul Richelieu, Descartes a dezvoltat o filosofie raţionalistă, un sistem închis de raţionament ce nu avea nevoie să recurgă la domeniul simţurilor. Filosofia celor doi a contribuit la crearea unei noi forme de cinism şi a permis unei serii de politicieni şi diplomaţi francezi să-i surclaseze de departe pe omologii lor străini. Chiar dacă purtau veşminte asemănătoare, deşi mai „la modă” decât contemporanii lor din Germania, Italia, Spania, Anglia sau Ţările de Jos, în privinţa conştiinţei deosebirea era la fel de mare ca între conchistadori şi azteci.

Curtea franceză a vremii era cea mai strălucitoare din întreaga istorie a omenirii, nu doar din punct de vedere material, ci şi ca nivel de sofisticare a culturii sale. Minunată şi lipsită de inimă, considera toate acţiunile umane ca fiind motivate de vanitate, în conformitate cu maximele lui La Rochefoucauld. „Atunci când zăbovim cu gândul asupra calităţilor celorlalţi, ne exprimăm de fapt stima pentru propriile noastre simţăminte superioare”- iată una dintre ingenioasele sale critici la adresa naturii umane. „Oricât de bine s-ar vorbi despre noi, spunea el, nu învăţăm niciodată ceva ce nu ştim deja.” În locul lăsat liber de dispariţia sincerităţii a apărut o tiranie a gustului şi stilului.

Odată ce spiritualitatea a fost izolată de sexualitate, libertini precum Choderlos de Laclos, autor al romanului legături primejdioase, despre care se spunea că este un păianjen în centrul unei vaste pânze de intrigi politice şi sexuale, Crebillon fiul, care a scris cel mai bun roman libertin, Rătăcirile inimii şi spiritului, Casanova şi de Sade au devenit personalităţi reprezentative, admirate pentru complexitatea şi ingeniozitatea jocurilor de putere la care se dedau.

În orice activitate sexuală există un element de străduinţă. Acum însă, această străduinţă devenise un scop în sine. Chiar şi printre cei mai sensibili şi mai inteligenţi, sexul putea fi redus la un exerciţiu de putere.

După maşinaţiunile cardinalului Richelieu menite să promoveze interesele naţionale în timpul regelui Ludovic al XIII-lea, Ludovic al XIV-lea şi-a arogat titlul de Rege-Soare; fireşte însă că exista aici şi o latură întunecată. În vreme ce arta gastronomică a fost dusă pe culmile rafinamentului pentru ca nobilii de la curte să fie mereu mulţumiţi, ţăranii erau înfometaţi prin impozite uriaşe, iar disidenţii religioşi erau masacraţi din ordinele lui Richelieu. Mai târziu, Maria-Antoaneta avea să fie ferită de imaginea celor bolnavi, bătrâni şi săraci, iar Ludovic al XVI-lea citea şi recitea obsesiv relatările privind decapitarea regelui Charles I al Angliei, atrăgând asupra sa deznodământul de care se temea cel mai mult.

Zvonuri privind secrete ezoterice de mare putere se auzeau la curte. Cardinalul Richelieu purta la el o baghetă din fildeş şi aur, iar duşmanii se temeau de puterile lui magice. Mentorul său, Père Joseph, iniţiala eminence grisé, îl învăţase exerciţii spirituale capabile să dezvolte forţele paranormale, iar un cabalist pe nume Gaffarel îl familiariza cu tainele ocultismului. Un anume Du-boy, sau Duboys, despre care se spunea că ar fi urmaş al lui Nicolas Flamei, a venit la cardinal şi i-a adus un manual de magie scris într-un stil obscur, dar, pentru că n-a reuşit să interpreteze textul şi să-i ofere cardinalului rezultate concrete, a fost spânzurat. Richelieu era, se pare, disperat să atingă în sfârşit celălalt tărâm, fiindcă începuse să folosească metode extreme. Urbain Grandier, un aşa-zis adorator al diavolului, a fost torturat din ordinele cardinalului îndelung, până ce a murit; înainte de a-şi da sfârşitul se zice că i-ar fi spus: „Eşti un om capabil, nu te distruge singur!”

Amanta regelui Ludovic al XIV-lea, Madame de Montespan, a provocat moartea mai tinerei sale rivale prin intermediul unei mese negre.

Unul dintre medicii aceluiaşi rege, Lesebren, a povestit ceea ce i s-a întâmplat unui prieten al său, care preparase ceea ce el credea a fi elixirul vieţii. Omul începuse să ia câteva picături din el în fiecare dimineaţă, la răsăritul soarelui, cu un pahar de vin. După paisprezece zile, au început să-i cadă unghiile şi părul şi şi-a pierdut vioiciunea. I-a administrat apoi poţiunea unei slujnice în vârstă, dar şi ea s-a speriat şi a refuzat să mai continue. Drept urmare, prietenul a hotărât să administreze elixirul unei găini bătrâne, îmbibând cu el boabele de porumb. După şase zile, penele au început să-i cadă până când pasărea şi le-a pierdut pe toate. Apoi, două săptămâni mai târziu, i-au crescut alte pene, mai frumos colorate şi mai strălucitoare decât cele pe care le avusese în tinereţe, şi găina a început să facă din nou ouă.

Printre aceste extreme ale cinismului şi credulităţii, între care escrocheriile şi înşelătoriile erau la ordinea zilei, iniţiaţii autentici căutau noi modalităţi de a se înfăţişa lumii exterioare. Maeştrii ezoterismului ştiuseră dintotdeauna că ştiinţa lor le pare neiniţiaţilor o aiureală şi se axaseră mereu pe natura paradoxală a universului. Acum, începuseră să se prezinte sub masca farsorilor şi a escrocilor.

Un băiat sărac de prin fundăturile Siciliei s-a „reinventat”, spunându-şi contele Cagliostro. Şarmul hipnotic, combinat cu frumoasa şi tânăra lui soţie, Seraphita, pe care o folosea ca pe o momeală, şi mai presus de toate zvonul că s-ar afla în posesia pietrei filosofale I-au ridicat până pe culmile societăţii europene.

Pentru cei defavorizaţi, el părea un fel de sfânt. Vindecările miraculoase în rândul săracilor din Paris, care nu-şi puteau permite un medic, l-au transformat într-un erou popular, iar când a fost eliberat de la Bastilia, unde fusese închis pentru scurt timp, circa opt mii de oameni au venit să-i ovaţioneze. Cu ocazia unei dezbateri la care fusese invitat de intelectualii vremii, rivalul său, contele de Gebelin, prieten cu Benjamin Franklin şi expert renumit în domeniul filosofiei ezoterice, s-a văzut nevoit curând să admită că se afla în faţa unui om a cărui erudiţie o depăşea cu mult pe a sa.

Cagliostro pare de asemenea să fi avut remarcabile puteri profetice. Într-o celebră scrisoare din 20 iunie 1786 prezisese distrugerea completă a Bastiliei şi se spune că ar fi menţionat chiar şi data exactă, 14 iulie, scrijelind-o pe zidul celulei din închisoarea în care a murit.

Toţi cei care deţin puteri supranaturale pot cădea pradă ispitei. Poate că cel mai charismatic şi mai deconcertant iniţiat al secolului XX a fost G. I. Gurdjieff, care în mod deliberat şi-a prezentat ideile într-un stil absurd. Scria la un moment dat despre un organ aflat la baza coloanei vertebrale, graţie căruia omul poate vedea totul cu susul în jos şi cu dosul în afară, şi pe care îl numea „Kunderbuffer”. Astfel, în mod voit dădea un nume hilar şarpelui kundalini, acea rezervă de energie comprimată la baza coloanei vertebrale, esenţială în practica tantrică. În mod similar, scria despre zei în uriaşe nave spaţiale, sau că suprafaţa Soarelui este rece. Toţi cei care îi combăteau ideile se dovedeau a fi nemerituoşi; toţi cei care perseverau şi reuşeau să le înţeleagă constatau că disciplina spirituală a lui Gurdjieff funcţiona.

După moartea sa s-a aflat că îşi folosise uneori capacităţile de control mental pentru a profita de tinerele vulnerabile.

Un prieten al meu a vizitat India pentru a-l întâlni pe cunoscutul maestru şi făcător de minuni Sai Baba, însoţit fiind de frumoasa şi tânăra lui iubită. După o cină savuroasă, servitorii s-au retras, iar Sai Baba şi-a invitat oaspeţii în bibliotecă. Amicul meu răsfoia o carte, în vreme ce prietena lui discuta cu gazda. La un moment dat a remarcat că Sai Baba stătea neobişnuit de aproape de tânără, iar neliniştea i-a sporit când maestrul a adus în discuţie dimensiunea sexuală a miturilor hinduse. Deodată, Sai Baba s-a întins pentru a suna un clopoţel de aramă gravat cu sigilii şi, concomitent, a părut a prinde în mână ceva din aer. Apoi şi-a întors palma în sus şi le-a arătat un lănţişor de aur cu o cruciuliţă pe el, spunându-i fetei că era rezultatul unei magii adevărate şi oferindu-i-l ei.

Prietenul meu a avut impresia că obiectul strălucea cu o aură întunecată. De asemenea, a remarcat că sigiliile de pe clopoţel erau de tip tantric şi şi-a dat seama că intenţia maestrului fusese probabil aceea de a o fermeca pe tânăra fată şi a o seduce. Când a întrebat de unde a venit lănţişorul, Sai Baba i-a răspuns: „A apărut în faţa ochilor voştri.”

Prietenul meu a luat lănţişorul din mâna gazdei, pentru a o împiedica pe iubita lui să-i atingă şi ţinându-l în palma deschisă, a folosit arta psihometriei pentru a-i determina originile. Imediat a avut o viziune tulburătoare în care i-au apărut nişte jefuitori de morminte şi a înţeles că lanţul şi crucifixul fuseseră furate din mormântul unui misionar iezuit.

I-a spus lui Sai Baba acest lucru şi astfel, demonstrându-şi propriile puteri magice, a reuşit să-i domolească.

Povestindu-mi, mulţi ani mai târziu, toate acestea, prietenul meu a adăugat că, de când Prospero şi-a frânt bagheta la sfârşitul Furtunii, iniţiaţilor li s-a interzis să-şi folosească puterile magice, cu excepţia unor circumstanţe speciale, precum cele pe care mi le relatase. Există o lege conform căreia, dacă un practicant al magiei albe îşi exercită puterile oculte, o putere egală devine disponibilă unui practicant al magiei negre.

Există însă dovezi care să ateste că magia mai este încă practicată în prezent? Într-un magazin cu cărţi la mâna a doua din Tunbridge Wells, am dat recent peste un pachet de scrisori în care un ocultist descria cum trebuie folosite farmecele pentru atingerea anumitor scopuri. Unul dintre acestea presupunea introducerea în mâncare, în secret, a sângelui menstrual, pentru a trezi dorinţele sexuale ale unui bărbat. Procedeul poate părea o aberaţie, dar în 2006 guvernul britanic şi-a anunţat planurile de a acorda subvenţii considerabile pentru dezvoltarea fermelor „biodinamice”. Metoda, concepută de Rudolf Steiner, se bazează pe corespondenţele dintre plante şi spiritele stelelor, descrise de Paracelsus şi Bohme. Steiner recomanda ca, pentru a stârpi şoarecii de pe un teren, să se îngroape în pământ cenuşa unui şoarece-de-câmp, obţinută atunci când Venus intră în zodia Scorpionului.

Cagliostro rămâne şi astăzi o enigmă, dar cel care l-a inspirat constituie un mister şi mai greu de pătruns. Conform relatării sale, Cagliostro l-a întâlnit pe contele de St Germain în anul 1785, la un castel din Germania, unde el şi soţia lui au ajuns la ora stabilită, 2 a. M. Podul cu lanţuri a coborât, cei doi I-au traversat şi au ajuns într-o încăpere mică şi întunecată. Deodată, ca printr-o magie, uşi largi s-au deschis, dezvăluind un templu întins, care strălucea în lumina miilor de lumânări. În mijlocul templului se afla contele de St Germain. Pe degete avea mai multe inele splendide cu diamante, iar pe piept i se zărea un dispozitiv cu pietre preţioase, ce părea a reflecta lumina tuturor lumânărilor, proiectând-o spre Cagliostro şi Seraphita. De o parte şi de alta a lui St Germain, două ajutoare ale sale ţineau boluri din care se înălţa fum de tămâie, iar la intrarea lui Cagliostro, o voce aparent fără trup, pe care el i-a atribuit-o contelui - deşi buzele acestuia nu s-au mişcat - a răsunat în templu: „Cine sunteţi voi? De unde aţi venit? Ce doriţi?”

Desigur că, într-un sens cel puţin, St Germain ştia foarte bine cine era Cagliostro - la urma urmei, întâlnirea fusese stabilită de comun acord; întrebarea lui se referea însă la încarnările sale anterioare, la daimonul şi la motivele lui profunde.

Cagliostro s-a aruncat la pământ în faţa lui St Germain şi, după o vreme, a spus: „Am venit să-l invoc pe Dumnezeul celor Credincioşi, pe Fiul Naturii, Părintele Adevărului. Am venit să-i cer unuia dintre cei paisprezece mii şapte să-mi dezvăluie secretele pe care le poartă în sine. Am venit să mă ofer ca sclav, apostol şi martir al său.”

În mod cert, Cagliostro şi-a spus că l-a recunoscut pe St Germain, dar cine era el de fapt?

Un indiciu în acest sens este faptul că St Germain l-a iniţiat apoi pe oaspetele său în misterele templierilor, conducându-l într-o călătorie extracorporală, în zbor deasupra unei mări de bronz topit, pentru a explora ierarhiile cereşti.

St Germain îşi făcuse apariţia în societatea europeană pe neaşteptate, în anul 1710, venind se pare din Ungaria şi având în jur de cincizeci de ani. Scund şi cu tenul închis la culoare, purta întotdeauna haine negre şi diamante extraordinare. Cei mai frapanţi în înfăţişarea sa erau ochii hipnotici. După toate aparenţele, atrăgea imediat atenţia celor din jur graţie realizărilor sale, faptului că vorbea mai multe limbi, cânta la vioară şi picta. De asemenea, părea a avea o extraordinară capacitate de a citi gândurile.

Se credea că practică tehnici secrete de respiraţie învăţate de la fachirii hinduşi şi, pentru a medita mai eficient, adopta posturi yoga necunoscute în Occident la vremea respectivă. Deşi participa la banchete, nu a fost niciodată văzut mâncând în faţa altora şi obişnuia să bea numai un ciudat ceai de ierburi pe care şi-i pregătea singur.

Dar cel mai mare mister în privinţa contelui de St Germain se referea la longevitatea sa. Părea un om de vârstă mijlocie când şi-a făcut apariţia în viaţa publică în 1710, întâlnindu-l pe compozitorul Rameau la Veneţia, şi a rămas în atenţia societăţii cel puţin până în anul 1782, fără a lăsa impresia că îmbătrâneşte. Iar diverse persoane au continuat să-i întâlnească chiar şi în 1822.

Ar fi uşor să considerăm că toate acestea sunt roadele unei imaginaţii demne de romanele lui Alexandre Dumas, dacă martorii care au consemnat întâlnirile cu el în acest răstimp atât de îndelungat nu ar fi de cea mai mare credibilitate. Pe lângă Rameau, dintre aceştia au făcut parte Voltaire, Horace Walpole, Clive of India şi Casanova. Contele de St Germain era o figură proeminentă la curtea regelui Ludovic al XV-lea, bun prieten cu doamna de Pompadour şi cu suveranul însuşi, care i-a încredinţat misiuni diplomatice la Moscova, Constantinopol şi Londra. În această din urmă capitală, a negociat în anul 1761 un acord intitulat The Family Compact, care a stat la baza Tratatului de la Paris, prin care s-a pus capăt războaielor coloniale dintre Franţa şi Anglia. Eforturile sale erau întotdeauna îndreptate în direcţia păcii şi, cu toate că numele său este adesea rostit alături de cel al lui Cagliostro, nu se ştie să fi făcut niciodată vreo faptă necinstită. Deşi nimeni nu ştia de unde provin banii săi - unii susţineau că sursa lor ar fi alchimia - era în mod evident independent financiar, bogat şi în niciun caz un aventurier.

Dar cine era de fapt contele de St Germain? Un indiciu privind identitatea lui secretă rezidă în istoria francmasoneriei. Se spune că el ar fi fost cel care a conceput deviza francmasonică „Libertate, Egalitate, Fraternitate” şi, indiferent dacă acest lucru este adevărat sau nu, omul poate fi considerat spiritul viu al francmasoneriei ezoterice.

Mai precis, St Germain trebuie identificat cu o altă personalitate înconjurată de zvonuri, şoapte şi incertitudini cu privire la existenţa lui reală sau imaginară. Conform istoriei secrete, St Germain este de fapt Christian Rosenkreuz reîncarnat în epoca Iluminismului, a expansiunilor imperiale şi a diplomaţiei internaţionale. Pentru a împrumuta o expresie din opera ezoteristului şi autorului de romane ştiinţifico-fantastice Philip K. Dick, St Germain învăţase cum să-şi recompună trupul după moarte.

Acest lucru ar trebui să ne atragă atenţia asupra unui mister şi mai adânc. Într-o încarnare anterioară, Rosenkreuz/St Germain fusese Hiram Abiff, maestrul arhitect al Templului lui Solomon. În urma asasinării lui Abiff, Cuvântul fusese pierdut. La un anumit nivel, Cuvântul pierdut reprezenta puterea de procreare supranaturală, pe care omenirea o deţinuse înainte de Căderea ei în materie. Un element al misiunii lui St Germain, prin intermediul francmasoneriei ezoterice, era acela de a reintroduce în fluxul istoriei cunoaşterea legată de Cuvânt.

Cel mai profund mister care îl învăluie însă pe contele de St Germain se referă la o încarnare şi mai veche, din perioada în care trupul uman încă nu devenise pe deplin carne solidă. Enoh a fost primul profet al zeului Soare, un om al cărui chip strălucea aidoma razelor solare.

Când St Germain l-a dus pe Cagliostro într-un tur al cerurilor, ei îl urmau de fapt pe cel descris în Cartea lui Enoh. Prin sintagma „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, contele viza o epocă în care omenirea se va îndrepta spre zeul Soare cu libertatea gândirii şi a voinţei, aşa cum nu izbutise să facă la prima lui venire.

Istoria secretă a lumii între secolele XVI-XIX a fost dominată de acţiunile din culise ale marilor maeştri înălţaţi din tradiţia occidentală Enoh şi Ilie şi de pregătirile pentru coborârea din ceruri a arhanghelului Soarelui şi mai departe, pentru aceea a unei fiinţe şi mai înalte.

Aceşti oameni pregăteau calea pentru A Doua Venire.

Pe măsură ce anii secolului al XVIII-lea se scurgeau, întâlnirile cu misteriosul conte au devenit mai rare, dar o atmosferă de optimism şi aşteptare anima lojile societăţilor secrete. În Franţa, Louis-Claude de Saint-Martin, supranumit „Filosoful Necunoscut”, susţinea că „fiece om este un rege”. Chevalier Ramsay, scoţianul care fondase o Mare Lojă la Paris în anul 1730, declara în 1737 în faţa iniţiaţilor din capitala franceză: „Lumea întreagă nu este altceva decât o vastă republică. Năzuim la reunirea tuturor oamenilor iluminaţi la minte … nu doar prin dragostea pentru artele frumoase, ci mai degrabă prin înaltele principii ale virtuţii, ştiinţei şi religiei, în care interesele frăţiei şi cele ale întregii familii a omenirii pot fi împlinite reciproc … şi din care supuşii tuturor regatelor pot învăţa să se iubească unii pe alţii.”

Francmasoneria oferea un spaţiu protejat pentru dezbaterile de idei tolerante, pentru cercetările ştiinţifice neîngrădite şi pentru investigaţiile în lumile spirituale.

După înfiinţarea lojilor iniţiale din Scoţia, Londra şi Paris, cel mai mare eveniment francmasonic din secolul al XVIII-lea s-a petrecut în anii 1760: magul portughez Martinez de Pasqually a fondat Ordinul Elus Coens („preoţii aleşi”). Ritualurile ordinului, concepute de Martinez, durau uneori chiar şi şase ore şi foloseau fumurile degajate de arderea unui amestec de halucinogene şi spori ai ciupercii Amanita muscaria. În cadrul ritualurilor de mai târziu ale lui Stanislas de Guaita, profund influenţate de cele ale lui de Pasqually, candidatului i se lua legătura de pe ochi şi se pomenea în faţa unor bărbaţi cu măşti egiptene, care aţinteau tăcuţi spre pieptul lui săbii ascuţite.

Dacă dr. Dee încercase să readucă experienţele spirituale reale în sânul Bisericii, prin practica magiei ceremoniale, oameni ca de Pasqually şi Cagliostro voiau să facă acelaşi lucru în francmasonerie. În anul 1782, Cagliostro a fondat Francmasoneria de Rit Egiptean, care avea să exercite o profundă influenţă în Franţa şi America.

Elevul şi succesorul lui de Pasqually, Saint-Martin, a pus accentul nu atât pe ceremonial, cât mai degrabă pe disciplinele ezoterice, interioare. Influenţată în acest sens de lucrările lui Bohme, filosofia martinistă în versiunea sa şi-a păstrat importanţa în cadrul francmasoneriei franceze până în prezent. Trăind la Paris în vremea Terorii, Saint-Martin primea în apartamentul său bărbaţi şi femei pe care îi iniţia printr-un ritual mistic al punerii mâinilor. Pericolul care îi ameninţa era atât de mare, încât toţi purtau măşti chiar şi în cadrul întâlnirilor, pentru a nu se recunoaşte între ei.

Celebru pentru atacurile sale caustice la adresa religiei, despre Voltaire s-a spus adesea că îl detesta pe Dumnezeu. În realitate, el se pronunţa împotriva religiei organizate. Când a fost iniţiat de Benjamin Franklin, i s-a dat să sărute şorţul care îi aparţinuse lui Helvetius. Acesta fusese un cunoscut savant elveţian, iar tratatul său privind transmutările alchimice este depăşit ca relevanţă doar de cel al lui Leibniz.

A. E. Waite, istoric al francmasoneriei şi al experienţelor mistice, amintea în scrierile sale despre „visele de ştiinţă străveche (ale masoneriei), ce proclamă că realitatea din spatele viselor trebuie căutată în spiritul acestora”. Pentru el, Voltaire era omul „care deţine cheile - care făurise de fapt cheia ce deschisese uşa acestei realităţi dând la iveală posibilităţi uluitoare. … Practicile condamnate, artele interzise pot duce, prin ceaţa misterului, în lumina cunoaşterii.” Vom înţelege mai bine ce înseamnă acest lucru în capitolul următor, dar deocamdată este suficient să spunem că iniţiaţii societăţilor secrete au fost uimiţi de aceste noi posibilităţi. Inima le era atât de plină de credinţă şi de optimism, încât ar fi fost fără îndoială de acord cu Wordsworth, că beatitudinea este esenţa vieţii.

În rândul artiştilor, scriitorilor şi compozitorilor din cadrul societăţilor secrete, entuziasmul debordant şi aşteptările privind zorii unei noi ere au dat naştere romantismului. Ori de câte ori remarcăm o înflorire explozivă a artei şi literaturii imaginative, aşa cum s-a întâmplat de pildă în Renaştere şi în Romantism, trebuie să ne ducem cu gândul la prezenţa undeva în umbră a idealismului sacru ca filosofie de viaţă şi a societăţilor secrete care o cultivă.

Aceasta a fost istoria lumii din perspectiva idealismului - dacă privim idealismul în sensul filosofic al principiului conform căruia ideile sunt mai reale decât obiectele. În sensul său obişnuit, al vieţii trăite în conformitate cu nişte idealuri superioare, idealismul a fost, aşa cum sublinia George Steiner, o invenţie a secolului al XIX-lea.

În veacul anterior, lojile din Anglia, Franţa şi America acţionaseră pentru crearea unei societăţi mai puţin brutale, superstiţioase şi ignorante, mai puţin represive, mai lipsite de prejudecăţi şi mai tolerante. Lumea devenise între timp astfel, dar totodată era mai frivolă şi mai nesinceră.

Chiar şi înainte de Teroare existaseră temeri că, deşi societatea putea fi determinată să urmeze un drum drept, această măsură nu era adecvată nici pentru natura umană, nici pentru forţele întunecate ce operau în afara legilor naturale. Romantismul a fost, în parte, o încercare de a face faţă unei efervescente intensităţi ce se acumula venind din străfunduri şi pe care astăzi am numi-o „inconştient”. În timp, ea avea să dea naştere unui tip pătimaş de muzică şi poezie. Nerăbdătoare faţă de convenţional, avea să încurajeze spontaneitatea şi abandonul de sine.

În patria lui Eckhart, diverşi scriitori considerau Franţa, mai cu seamă, un tărâm al „mărunţilor maeştri dansatori lipsiţi de suflet, care nu înţelegeau viaţa interioară a omului”. La Lessing, Schlegel şi Schiller, idealismul filosofic a devenit încă o dată o filosofie a vieţii. Mai presus de toate, acest idealism stârnea imaginaţia, deţinând convingerea de ordin mistic şi ezoteric că imaginaţia este o modalitate de percepţie superioară în comparaţie cu cea oferită de simţuri. Imaginaţia poate fi antrenată pentru a sesiza realităţi mai înalte decât materialismul susţinut de apostolii raţionamentelor judicioase.

În cadrul istoriei convenţionale, romantismul este privit ca o reacţie faţă de ordinea şi curtenia secolului al XVIII-lea. Pentru istoria secretă, la originea acestei reacţii nu s-au aflat forţele subconştientului, ci unele demonice. Iar rădăcinile ei au fost de natură sexuală.

În iulie 1744, John Paul Brockmer, un ceasornicar londonez, se întreba ce I-o fi apucat pe proprietarul casei în care locuia. Emmanuel Swedenborg, un inginer suedez, păruse până atunci un ins respectabil, la locul lui, care participa în fiecare duminică la slujba de la capela moravă din zonă.

Acum însă, i se zbârlise pârul în cap. Făcând spume la gură, îl hăituise pe Brockmer pe stradă, bolborosind şi pretinzând că el ar fi Mesia. Când ceasornicarul l-a sfătuit să se ducă la medic, Swedenborg s-a dus la ambasada suedeză, iar fiindcă i-a fost refuzat accesul înăuntru, s-a repezit la un şanţ de scurgere aflat nu departe, s-a dezbrăcat şi a început să se bălăcească în noroi, aruncând cu bani în mulţime.

Într-o carte recent publicată, rodul unor ani de cercetări meticuloase, Marsha Keith Suchard dezvăluie faptul că Swedenborg cochetase cu anumite tehnici sexuale de atingere a unor stări alterate extreme, care erau predate la de altfel respectabila capelă moravă. Autoarea sugerează de asemenea că William Blake a crescut în cadrul acestei biserici şi că respectivele practici sexuale au fost cele care i-au inspirat creaţia poetică.

Am amintit despre diverse tehnici de inducere a unor stări alterate de conştiinţă, printre care exerciţii de respiraţie, dans şi meditaţie. Practicile sexuale constituie însă esenţa, cel mai bine păzit secret al societăţilor secrete. De aceea, este util să urmărim, alături de Marsha Keith Suchard, diferitele stadii de dezvoltare ale practicii urmate de Swedenborg, aşa cum au fost ele consemnate în jurnalele sale şi menţionate în lucrările publicate.

Încă din copilărie, Swedenborg încercase tehnici de control al respiraţiei şi observase că, dacă îşi ţinea răsuflarea o perioadă mai lungă, intra într-un fel de transă. De asemenea, constatase că, sincronizându-şi respiraţia cu pulsul, putea adânci această transă. „Uneori ajungeam într-o stare de insensibilitate în privinţa simţurilor corporale, aproape în starea în care se află muribunzii, păstrându-mi însă nevătămată viaţa interioară, cu ajutorul forţei gândirii şi cu suficientă răsuflare pentru a trăi.” Perseverenţa în aceste tehnici poate oferi practicantului avantaje considerabile… „există o anume veselie luminoasă, o strălucire plină de bucurie ce persistă în sfera minţii, şi un fel de radiaţie misterioasă … ce ţâşneşte printr-un soi de templu din creier … sufletul este chemat într-o comuniune mai interiorizată şi se întoarce în acea clipă în epoca de aur a perfecţiunii sale intelectuale. Mintea … în focul viu al dragostei sale detestă orice altceva … toate simplele plăceri trupeşti.” Swedenborg pare a descrie diverse stadii ale stărilor alterate de conştiinţă, de tipul celor implicate în procesul iniţierii. Aşa cum sublinia Marsha Keith Suchard, cercetările neurologice moderne au confirmat faptul că meditaţia măreşte nivelul de DHEAS (dehidroepiandrosteron sulfat) şi de melatonină, ambele fiind secreţii ale glandelor pineală şi pituitară despre care ocultiştii susţin că creează cel de-ai treilea ochi.

La vârsta de cincisprezece ani, Swedenborg a fost trimis să locuiască împreună cu cumnatul lui, care în următorii şapte ani avea să-i devină mentor; aici, în casa acestuia, cercetările tânărului au dobândit un marcant aspect cabalistic.

Am văzut că, la fel ca în orice altă tradiţie ezoterică, în Cabală creaţia este percepută în termenii unei serii de emanaţii (sefirot) ale minţii cosmice. Ca şi în miturile anticilor greci şi romani, în Cabală aceste emanaţii sunt masculine şi feminine. En Sof, mintea cosmică intangibilă, emană spiritele masculin şi feminin, iar acestea se întrepătrund sexual pe măsură ce impulsul creativ coboară. Aşa cum imaginile mentale erotice creează spermă, actul imaginativ de iubire al lui En Sof generează efecte fizice.

Imaginaţia - şi îndeosebi cea alimentată sexual - este considerată, prin urmare, principiul originar al creativităţii.

Conform acestei interpretări cabaliste, Căderea s-a produs ca urmare a unui dezechilibru între sefirot masculine şi feminine. Imaginându-şi un act de iubire armonioasă şi echilibrată între sefirot, adeptul contribuie la reglementarea acestei erori cosmice primordiale.

În tradiţia cabalistă, heruvimii ce-şi arcuiesc aripile deasupra Chivotului Legământului în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim erau consideraţi o imagine a iubirii armonioase dintre sefirot masculine şi feminine. Apoi, când Templul din Ierusalim a fost jefuit de trupele lui Antiohus în 168 Î. C., imaginile erotice au fost purtate pe străzi, pentru a-i ridiculiza pe iudei. În anul 70 D. C., când Templul a fost distrus, în inima populaţiei s-a născut o vie dorinţă de a-l reconstrui. Imagistica sacră a iubirii dintre sefirot masculine şi feminine se află în miezul unui program menit să îndrepte un rău istoric.

Swedenborg a scris de asemenea despre metodele de respiraţie ritmică în funcţie de pulsul organelor genitale. Evident că, locuind împreună cu cumnatul său, a început să practice exerciţiile de control al respiraţiei imaginându-şi concomitent trupuri umane goale, contorsionate erotic în forma literelor ebraice, despre care am amintit deja. Despre acestea se credea că sunt embleme sau sigilii magice puternice. Tehnici similare de utilizare a energiilor sexuale pentru binele spiritual sunt folosite în prezent de unele grupări hasidice. Bob Dylan, care dintr-un punct de vedere este urmaşul tradiţiei poetice a lui Blake, a explorat unele dintre aceste practici.

Controlul este esenţial în cadrul practicilor respective, acest lucru fiind subliniat într-o altă tradiţie ezoterică a spiritualităţii cu încărcătură sexuală. Extinderea către est a imperiilor europene a determinat scurgerea în direcţie opusă a zvonurilor privind practicile tantrice. Pe acestea din urmă, Swedenborg le-a explorat în detaliu. Un anumit nivel de disciplină psihologică era necesar pentru o excitare prelungită, iar aceasta la rândul ei avea rolul de a redirecţiona energiile sexuale spre creier, facilitând astfel pătrunderea în lumile spirituale - un extaz vizionar în locul unuia sexual simplu. Swedenborg stăpânea de asemenea ceea ce este unanim considerat o extrem de dificilă tehnică de control muscular cunoscută adepţilor hinduşi, prin care în momentul ejaculării, sperma nu este eliminată, ci e direcţionată în vezica urinară.

Desigur că toate aceste tehnici sunt periculoase, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care sunt menţinute secrete. Riscul este cel al unei căderi nervoase de tipul celei a cărei ţintă a fost proprietarul lui Swedenborg, pentru a nu mai pomeni de nebunie şi moarte.

Bizarul auxiliar al cercetărilor sale, pe care Swedenborg l-a descoperit în cadrul bisericii morave din New Fetter Lane, a fost o versiune creştină a ocultismului iubirii.

La vremea respectivă, moravii din Londra erau sub influenţa charismaticului conte Zizendorf. El îi încuraja pe membrii congregaţiei să vizualizeze, să atingă şi să miroasă în imaginaţie rana din coasta lui Iisus. În viziunea lui, rana aceasta era un vagin dulce, suculent, din care se scurgea un suc magic. Suliţa lui Longinus urma a fi înfiptă în ea în mod repetat şi extatic.

Zizendorf încuraja practicarea sexului ca act sacramental şi îşi îndemna adepţii să vadă în celălalt, în momentul climaxului, emanaţiile spirituale divine. O rugăciune rostită mental de ambii parteneri în acest moment ar fi avut o forţă magică extraordinară. Pentru a cita cuvintele lui Swedenborg, „partenerul îl vede pe celălalt în minte … fiecare partener îl are pe celălalt în el însuşi”, astfel că amândoi „coabitează în forul lor interior”. În cadrul unei transe vizionare, partenerii puteau să se întâlnească, să comunice şi chiar să facă dragoste în formele lor spirituale.

Marsha Keith Suchard menţionează că părinţii lui Blake erau membri ai acestei congregaţii şi că poetul şi-a însuşit aceste idei prin vastele lui lecturi din opera lui Swedenborg. Ea sugerează mai departe că pudicii victorieni au şters din desenele lui Blake numeroase elemente explicit sexuale, mergând până la a „îmbrăca” organele genitale ale personajelor. Deşi se ştie în general că Blake a fost influenţat de filosofia ezoterică a lui Swedenborg şi a altora, noi am ignorat până acum aceste tehnici specifice de magie sexuală aflate la baza viziunilor sale.

Поиск по сайту: