UN ALEXANDRU CEL MARE AL NEOLITICULUI 10 страница

De fapt, viaţa lui Iisus Cristos, conform informaţiilor care ne-au parvenit, poate fi considerată o înlănţuire de evenimente din vieţile predecesorilor săi: fiul unui dulgher şi al unei fecioare, precum Krişna; născut pe 25 decembrie, ca Mithra; vestit de o stea la răsărit, la fel ca Horus; mergând pe apă şi hrănind cinci mii de oameni dintr-un coş mic cu mâncare, aidoma lui Buddha; autor al unor vindecări miraculoase, ca Pitagora; readucând morţii la viaţă, precum Elisei; executat pe un lemn, la fel ca Adonis; înălţându-se la cer ca Hercule, Enoh şi Ilie.

Cu greu găsim în evanghelii fie şi o singură faptă sau pildă a lui Iisus care să nu fi fost prefigurată de altele, într-un anume fel. Toţi cei predispuşi la o gândire negativă din acest punct de vedere vor considera cele de mai sus ca o dovadă a faptului că existenţa lui Iisus ţine de domeniul fanteziei. În cadrul istoriei secrete însă, aceste similitudini constituie o mişcare de convergenţă universală, în contextul căreia universul în ansamblul său se străduia să dea naştere noului zeu Soare.

Privind reprezentarea de tip imaginativ a naşterii lui Iisus, aşa cum a fost ea ilustrată în marile opere de artă ale lumii, şi decodificând-o conform doctrinei secrete, înţelegem modul în care întreaga istorie ocultă a omenirii a culminat cu acest moment.

În Maria, recunoaştem prezenţa zeiţei Isis; atunci când Soarele răsare în constelaţia Peştilor, semnul zodiacal al lui Iisus, la polul opus al bolţii cereşti se află Fecioara. În Iosif, patriarhul cu toiagul cocârjat, îl identificăm pe Osiris, toiagul simbolizând cel de-ai treilea ochi. Grota în care este frecvent reprezentată naşterea lui Iisus este de fapt craniul în care urmează a se petrece noul miracol al conştiinţei. Pruncul din iesle are trupul vegetal al lui Krişna. Boul şi asinul reprezintă cele două epoci care au precedat Era Peştilor - cea a Taurului şi cea a Berbecului. Steaua care îi îndrumă pe magi este spiritul lui Zarathustra („steaua de aur”). Unul dintre magi este Pitagora reîncarnat, cei trei fiind iniţiaţi de profetul Daniel. De asemenea, îngerul care vesteşte păstorilor naşterea lui Iisus este spiritul lui Buddha.

Uneori, tradiţia secretă tinde să privească lucrurile cu o simplitate copilărească.

Cele două evanghelii care descriu copilăria lui Iisus, cele după Luca şi Matei, prezintă versiuni diferite ale acesteia, începând cu genealogia lui, cu momentul şi locul naşterii, şi sfârşind cu vizita păstorilor în Evanghelia după Luca şi a magilor în cea după Matei. Această deosebire a fost strict păstrată şi redată în arta Evului Mediu, pierzându-se însă ulterior. Deşi în cadrul serviciului religios este trecută cu vederea, teologii din mediile academice recunosc că, dat fiind deosebirea dintre ele, una dintre cele două relatări trebuie să fie falsă, măcar în privinţa aspectelor asupra cărora nu coincid; această concluzie este deranjantă, fireşte, pentru toţi cei care cred că scripturile sunt de inspiraţie divină.

În cadrul tradiţiei secrete însă, acest lucru nu constituie nicidecum o problemă, fiindcă cele două evanghelii se referă la doi copii pe nume Iisus, între care exista o înrudire misterioasă. Nu erau gemeni, deşi semănau aproape până la identitate.

În textul gnostic al Pistis Sophia, contemporan cu cărţile canonice din Noul Testament şi pe care unii specialişti îl consideră tot atât de autentic, există o relatare ciudată privindu-i pe aceşti doi copii.

Maria vede la un moment dat un băiat care arată exact ca fiul ei şi, fireşte, crede că este el. Dar copilul o uimeşte atunci când îi cere să-i vadă pe fiul ei, pe Iisus. Temându-se că are în faţă un soi de demon, Maria leagă copilul de pat şi pleacă pe câmp, căutându-i pe Iosif şi pe Iisus, pe care îi găseşte punând araci pentru vie. Când se întorc toţi trei acasă, băieţii se privesc unul pe celălalt, uimiţi, şi apoi se îmbrăţişează.

Tradiţia secretă care urmăreşte procesul subtil, dar complex, prin care au fost îmbinate trupul omenesc şi conştiinţa umană are un fir paralel ce descrie procesul de asemenea extrem de complex al întrupării Cuvântului. În cadrul său, a fost necesar ca unul dintre cei doi copii Iisus, cel ce purta în sine spiritul lui Krişna, să-şi sacrifice în mod misterios identitatea individuală, pentru binele celuilalt. Economia spirituală a universului impunea această jertfă, pentru ca băiatul care supravieţuia să fie gata mai târziu, la botez, să primească spiritul cristic. Aşa cum ni se spune în Pistis Sophia, „voi aţi devenit una şi aceeaşi fiinţă”.

Această tradiţie a celor doi prunci Iisus a fost păstrată în cadrul societăţilor secrete şi este reprezentată pe portalul nordic al catedralei din Chartres, pe mozaicul din absida bisericii San Miniato de lângă Florenţa şi în picturile multor iniţiaţi, printre care Bordone, Rafael, Leonardo da Vinci şi Veronese.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. … Toate prin El s-au făcut. … Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. … în lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.”

Autorul Evangheliei după Ioan face aici o comparaţie între modul în care Cuvântul a creat universul şi misiunea lui Iisus Cristos, Cuvântul întrupat. Loan prezintă această misiune ca pe un fel de a doua creaţie.

Într-o vreme în care universul devenise atât de dens încât zeii nu se mai puteau manifesta pe Pământ, în lume a coborât zeul Soare. Misiunea sa era aceea de a planta o sămânţă. Acest sâmbure spiritualizam avea să crească şi să constituie noua arenă în care divinităţile să-şi poate face simţită prezenţa…

Elementul esenţial în acest context, cel care în afara tradiţiei secrete a fost în general ignorat, este faptul că Iisus Cristos a creat viaţa interioară.

Am identificat deja o aluzie la această viaţă interioară în vocea slabă auzită de Ilie. În mod similar, în Ieremia, Dumnezeu spune: „Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor Voi scrie.” Dar plantarea seminţei Soarelui cu peste două mii de ani în urmă a fost evenimentul decisiv în procesul care a permis fiecăruia dintre noi să simtă că are în propria sa fiinţă un univers de o varietate şi o întindere infinite.

De asemenea, ni se pare că şi ceilalţi au infinitul în ei. În decursul sutelor de ani au fost întrunite condiţiile necesare pentru crearea unui sentiment al identităţii individuale - ceea ce numim astăzi uneori ego sau eu interior. Fără intervenţia zeului Soare însă, acest ego ar fi fost doar un punctişor dur, centrat asupra sa însuşi, interesat exclusiv de propria sa mulţumire imediată şi deschis numai către cele mai josnice interese exterioare; niciun individ nu I-ar fi conştientizat pe vreun altul ca un centru independent al conştiinţei.

Atunci când părinţii I-au dus pe Iisus în Templu, în perioada în care „perechea” lui a dispărut, copilul a uimit prin înţelepciunea sa. El a preluat de la celălalt capacitatea de a citi gândurile, de a vedea adânc în sufletul altora, de a înţelege cum interacţionează aceştia cu lumea spirituală şi de a şti ce să spună sau să facă pentru a-i ajuta. De asemenea, percepea durerea celorlalţi ca pe propria sa suferinţă. Experimenta ceva - darul empatiei - ce nimeni nu mai simţise până atunci.

Odată ce un individ sau un grup restrâns dezvoltă o nouă capacitate, un nou mod de manifestare a conştiinţei, acesta se răspândeşte în lumea întreagă cu o viteză uimitoare. Iisus Cristos a dăruit omenirii un nou tip de iubire, o iubire milostivă, bazată pe darul empatiei. O persoană putea transcende limitele existenţei sale izolate, pentru a lua parte la ceea ce se întâmpla în şinele interior al alteia.

Înainte de Cristos, iubirea era de tip tribal sau familial. Acum, individul se putea ridica deasupra legăturilor de sânge, alegând liber pe cine să iubească. La acest lucru s-a referit Iisus atunci când, în Evanghelia după Marcu 3: 32, a lăsat impresia că neagă importanţa mamei pentru el şi când, în Evanghelia după Matei 10: 37-8, spunea: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” Esenţa învăţăturilor ezoterice se referă, înainte de toate, la modul corect de a iubi şi afirmă că, atunci când cooperăm cu forţele ce au creat universul, aceste forţe curg prin noi înşine în aşa fel încât putem deveni conştienţi de prezenţa lor. Procesul este numit taumaturgie sau magie divină.

La acest nivel ori la nivelul „măruntelor, neştiutelor şi repede uitatelor fapte de bunătate şi iubire”- „calea cea mică” a Sfintei Thérèse de Lisieux, calea altruismului şi a actelor caritabile banale - noua perspectivă creştină se focaliza asupra vieţii interioare. Dacă vom compara codurile morale anterioare, precum legile lui Moise sau chiar mai vechiul Cod al lui Hammurabi, cu Predica de pe Munte, observăm imediat că primele erau doar nişte reglementări menite să controleze comportamentul în lumea exterioară: nu te închina la idoli, nu fura, nu ucide, nu preacurvi etc. Învăţăturile morale din Evanghelii, pe de altă parte, sunt îndreptate asupra stărilor interioare: „Binecuvântaţi sunt cei săraci cu duhul… cei ce plâng… cei blânzi… cei cu inima curată.

Când anunţă: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”, Iisus face o afirmaţie pe care nimeni n-a mai făcut-o înaintea lui, aceea că gândurile pe care le nutrim în inima noastră sunt la fel de reale ca obiectele fizice. Ceea ce gândesc în sinea mea exercită un efect direct asupra istoriei cosmosului.

Într-un univers de tip idealist, intenţia este, desigur, mult mai importantă decât într-unul materialist. În primul, dacă două persoane îndeplinesc exact aceeaşi acţiune în exact aceleaşi circumstanţe, una cu inima deschisă, iar cealaltă nu, consecinţele diferită foarte mult. Într-un mod necunoscut, misterios, starea de spirit influenţează rezultatele acţiunii, aşa cum starea sufletească a unui pictor îşi lasă amprenta asupra lucrărilor sale.

Conform interpretării ezoterice a miturilor elene, ambrozia, hrana zeilor, este dragostea umană. În lipsa ei, zeii se îndepărtează şi puterea lor de a ne ajuta devine limitată. În creştinismul mistic şi ezoteric, îngerii sunt atraşi către noi dacă le cerem ajutorul, dar dacă n-o facem, ei cad într-un soi de zonă crepusculară, într-o stare vegetativă, iar în locul lor asupra noastră îşi exercită influenţa fantome şi demoni ce-şi croiesc drum spre eul nostru inferior.

Desigur, ne putem opune demonilor şi ne putem „antrena” eul animalic aşa cum am antrena un câine, printr-un proces de repetiţie. În cadrul învăţăturilor ezoterice se spune că este necesară repetarea zilnică a unui exerciţiu meditativ timp de douăzeci şi una de zile dacă vrem să operăm o schimbare profundă a obişnuinţelor noastre.

Dar mai există o parte şi mai adâncă a eului nostru animalic, aflată complet dincolo de pragul conştienţei şi deci inaccesibilă ei. Această parte nu poate fi transformată prin exercitatea voinţei libere, indiferent de gradul de perseverenţă, deoarece degradarea eului animal a pătruns şi în eurile vegetal şi animal.

Pentru a transforma aceste aspecte ale fiinţei noastre, avem nevoie de ajutor supranatural.

Prin urmare, misiunea zeului Soare era aceea de a se cufunda până la cele mai adânci niveluri ale materiei, exercitându-şi influenţa spirituală transformatoare. Zeul Soare are capacitatea de a ajunge până în cea mai materială parte a omenirii, acesta fiind motivul pentru care a fost scris că „niciunul din oasele sale nu va fi frânt”.

Lotusul cu douăsprezece petale radiază în exterior din regiunea inimii şi îi învăluie pe toţi cei pe care îi iubim. El este totodată un organ de percepţie. Lucrul pe care îl iubesc cu adevărat se va deschide în faţa mea şi îmi va dezvălui secretele sale.

Învăluirea cuiva în dragoste în acest fel este un exerciţiu de imaginaţie. Fireşte, imaginaţia nu trebuie confundată cu fantezia: ea este o percepţie adevărată a unei realităţi mai înalte, iar organul corespunzător, atât în Occident, cât şi în Orient, este chakra inimii. La ea s-a făcut referire pe drumul spre Emmaus, când ucenicii care şi-au dat seama cu cine s-au întâlnit îşi spun: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale?”

Când chakra inimii se deschide şi înfloreşte, putem percepe lumea exterioară într-un mod supranatural. O inimă iubitoare îmi poate oferi experienţa conştientă a inimii cosmosului, a inteligenţei afective care se află dincolo de lumea exterioară şi o controlează. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu.”

Dragostea acţionează asupra voinţei, dar şi asupra puterilor de percepţie. Când iubim pe cineva cu adevărat, suntem dispuşi să facem orice pentru persoana respectivă. De aceea înfloreşte chakra inimii atunci când iubirea ne determină să acţionăm aşa cum ne dictează conştiinţa. În acest caz, nu purcedem la drum fără tragere de inimă, ca Mare Aureliu; nu acţionăm cu răceală, fără entuziasm sau autenticitate. Nu ne facem datoria în vreme ce o parte din noi înşine e reticentă şi înciudată, ci acţionăm mânaţi de dragoste şi devotament.

Iniţierea creează o nouă formă de conştiinţă. Ea readuce la viaţă modalităţi de a fi conştient de lumea spiritelor obişnuite în stadiile anterioare ale evoluţiei umane, cu elemente noi însă. Iniţierile lui Pitagora, care au deschis calea epocii de supremaţie a Greciei şi Romei, de pildă, au avut ca ţintă atingerea unei stări de conştiinţă alterată ce presupunea comunicarea liberă cu lumea spiritelor - o situaţie banală şi frecvent întâlnită în vremea lui Ghilgameş şi Ahíle, spre exemplu - dar cu o deosebire esenţială. Iniţiaţii din şcoala lui Pitagora puteau aborda experienţele spirituale trăite într-un mod conceptual, imposibil pentru Ahile sau Ghilgameş.

Patru sute de ani mai târziu, iniţerea lui Iisus Cristos introducea un element novator în această ecuaţie, deschizând astfel noi şi extraordinare dimensiuni ale iubirii.

Pentru a înţelege mai bine evenimentele importante descrise în evanghelii, trebuie să examinăm implicarea lui Iisus în şcolile misterelor. În cadrul acestei analize, vom străbate un teritoriu academic bine păzit. Descoperiri controversate, acceptate acum de majoritatea specialiştilor în studiul Bibliei, dar rămase necunoscute masei largi de credincioşi, dovedesc că o serie de texte creştine timpurii, redescoperite în Palestina în anii cincizeci, conţin versiuni ale spuselor lui Iisus mai apropiate de original decât cele cuprinse în evangheliile Noului Testament. Iar unele dintre ele cuprind pilde care nu apar în cele patru evanghelii.

Faptul că texte precum Evanghelia după Toma redau versiuni „mai adevărate” ale relatărilor biblice ne îndeamnă să credem că întregul lor conţinut non-biblic ar putea fi autentic. Acest lucru are o importanţă deosebită pentru istoria noastră, fiindcă unele dintre versiunile despre care aminteam au legătură cu învăţăturile secrete.

Evangheliile lasă de înţeles că Iisus le-a oferit ucenicilor săi preferaţi învăţături care nu erau menite să ajungă la cunoştinţa publicului larg. Când îi avertiza să nu arunce „mărgăritare înaintea porcilor”, părea a se referi la necesitatea de a ascunde mulţimilor anumite adevăruri secrete. Mai explicit, în Evanghelia după Marcu 4. 11, Iisus spune: „Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde.”

O descriere mult mai revelatoare şi mai frapantă a implicării lui Iisus în domeniul învăţăturilor secrete se regăseşte într-o scrisoare a episcopului de Alexandria din secolul al II-lea, Clement. Textul a fost descoperit de dr. Morton Smith, profesor de Istorie antică la Universitatea Columbia, în anul 1959, în biblioteca mănăstirii Mar Saba de lângă Ierusalim:

…şi Marcu, în vremea cât Petru a rămas la Roma, a aşternut pe hârtie faptele Domnului, fără a le povesti însă pe toate şi fără a zice măcar ceva despre cele secrete, ci alegându-le pe acelea pe care le-a crezut el mai folositoare pentru a mări credinţa celor pe care îi învăţa. Dar când Petru a murit ca un martir, Marcu a venit în Alexandria, aducând cu el înscrisurile sale şi pe cele ale lui Petru, din care a copiat în cartea sa acele lucruri pe care le-a privit ca potrivite pentru desăvârşirea cunoaşterii, iar în acest fel a alcătuit o evanghelie mai spirituală, pentru uzul celor ce se desăvârşeau … iar când a murit, şi-a lăsat scrierea bisericii din Alexandria, unde este încă bine păzită.

Apoi, episcopul de Alexandria citează din această versiune „mai spirituală” a Evangheliei după Marcu:

Şi au venit în Betania, şi acolo era o femeie al cărei frate murise. Şi venind, s-a prostrat ea în faţa lui Iisus şi i-a zis: „Fiul lui David, ai milă de mine.” Dar ucenicii au certat-o.

Iar Iisus, fiind mâniat, a intrat cu ea în grădina în care se afla mormântul şi, îndată, mergând înăuntru, unde era tânărul, a întins mâna şi, prinzându-l de mână, l-a ridicat.

Dar tânărul, văzându-l, l-a iubit şi a început să-l roage să vină alături de el.

Şi după şase zile, Iisus i-a spus ce să facă şi seara tânărul a venit la el purtând o pânză de în pe trupul gol. Şi a rămas cu el în noaptea aceea, căci Iisus l-a învăţat tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Şi apoi, sculându-se, s-a întors pe celălalt mal al Iordanului…

Cina cea de Taină, de Leonardo da Vinci. S-a sugerat că această frescă face referire la doctrine secrete privind rolul femeilor în creştinism. Vom vedea în curând că această afirmaţie este adevărată, deşi nu în sensul în care a interpretat-o Dan Brown în Codul lui da Vinci.

Pentru omul modern, este posibil ca acest text - care pare a fi o versiune mai detaliată a învierii lui Lazăr din Evanghelia după Ioan - să descrie o relaţie de tip homosexual, dar aşa cum vom vedea când vom începe să examinăm mai îndeaproape natura ceremoniilor iniţiatice, Marcu se referă de fapt la o iniţiere de tip şcoală a misterelor.

Învierea lui Lazăr a fost percepută în mod tradiţional ca o relatare codificată a unei iniţieri. Iată indiciile. Lazăr „moare” vreme de trei zile, iar când îl readuce la viaţă, Iisus Cristos foloseşte expresia „Lazăre, vino afară!” pe care o utilizau hierofanţii în marea piramidă când, după trei zile, întindeau mâna pentru a-l ridica pe aspirantul la iniţiere din mormântul deschis aflat în Camera Faraonului.

Cum a decurs însă învierea din perspectiva lui Lazăr? Care a fost forma alternativă de conştiinţă pe care i-a conferit-o? Cititorii ar putea fi surprinşi să afle că răspunsul la aceste întrebări ne este deja cunoscut, fiindcă în cadrul istoriei secrete, omul numit Lazăr în Evanghelia după Ioan este cel care avea să scrie mai târziu Apocalipsa Sfântului Ioan. În conformitate cu doctrina secretă, deschiderea celor şapte peceţi şi marile evenimente de tip vizionar care au urmat şi care sunt descrise în Apocalipsa se referă la reactivarea celor şapte chakre.

Parcursul nostru până în acest punct a fost unul precaut. Persoanelor crescute în tradiţia creştină le este mai uşor, probabil, să recunoască aceste lucruri în alte credinţe şi culturi, în parte graţiei focalizării mai accentuate permise de distanţare, dar şi pentru că nu percep atât de pregnant că se află pe un teren sacru. Dar textele creştine cu cea mai puternică încărcătură sacră au un caracter profund ocult:

Cei umili vor moşteni pământul.

Credinţa mută munţii din loc.

Cere şi ţi se va da.

Se constată o disimulare deliberată din partea liderilor Bisericii atunci când vine vorba despre aceste precepte esenţiale ale credinţei creştine şi despre altele asemenea lor. Creştinismul modern, liberal, încearcă să se reconcilieze cu ştiinţa minimalizându-şi dimensiunea ocultă, dar afirmaţii precum cele de mai sus, extrase din Predica de pe Munte, descriu de fapt modul în care operează forţele supranaturale în univers. Pe lângă faptul că sunt paradoxale şi misterioase, pe lângă că sunt iraţionale şi prezintă idei greu de acceptat din punct de vedere probabilistic, aceste precepte descriu un comportament al universului care ar fi cu desăvârşire imposibil, dacă ştiinţa ar explica tot ce se întâmplă în lume. Fiindcă în aceste condiţii cei umili nu ar moşteni în niciun caz pământul şi rugăciunile nu ar primi răspuns de la forţele pe care le prevede ştiinţa. Şi nici credinţa ori virtuţile nu ar fi răsplătite, dacă nu ar exista o putere supranaturală care să vegheze la acest lucru.

Noul Testament este plin de învăţături oculte şi ezoterice, unele dintre acestea fiind explicit prezentate. Problema este aceea că am fost astfel educaţi încât să devenim orbi în faţa lor. Textul însă afirmă limpede că Ioan Botezătorul este Ilie venit din nou, adică reîncarnat. Iar elementele magice sunt şi ele prezente. Regretatul Hugh Schonfield, Morton Smith şi alţi specialişti au arătat că miracolele lui Iisus, îndeosebi din punctul de vedere al cuvintelor folosite, se bazau pe mai vechi papirusuri magice scrise în greacă, egipteană şi aramaică. Fragmentul din Evanghelia după Ioan în care Iisus este descris ca folosind salivă pentru a face o pastă pe care a aplicat-o apoi pe ochii unui orb nu se referă la o acţiune pur divină, în sensul unui influx direct al spiritului, ci la o manipulare a materiei pentru a influenţa sau a controla spiritul.

Faptul că subliniem acest lucru nu constituie nicidecum o denigrare la adresa lui Iisus Cristos; este bine să nu privim anacronic astfel de afirmaţii. În termenii filosofiei şi teologiei vremii respective, acest tip de magie divină sau taumaturgie - era nu doar respectabil, ci constituia cea mai înaltă activitate la care putea aspira o fiinţă umană.

Chiar dacă decidem să ignorăm conţinutul supranatural al relatărilor despre Iisus Cristos şi despre dezvoltarea creştinismului, tot va trebui să acceptăm faptul că s-a petrecut atunci ceva extraordinar, ceva ce necesită o explicaţie. Fiindcă, indiferent dacă în primii ani ai secolului I, în acea regiune obscură a Orientului Apropiat, s-a întâmplat sau nu ceva miraculos, efectele exercitate asupra istoriei mondiale sunt extraordinare atât ca amploare, cât şi ca profunzime. Evenimentele de atunci au dat naştere civilizaţiei actuale - una a libertăţii fără precedent, a prosperităţii, a bogăţiilor culturale şi a progresului ştiinţific.

Înainte de epoca lui Iisus, importanţa individului, caracterul sfânt al vieţii individuale şi puterea transcendentă a iubirii liber consimţite pentru o altă fiinţă umană erau foarte slab reprezentate. Desigur, unele dintre aceste idei au fost anticipate de Krişna, Isaia, Buddha, Pitagora sau Lao-tzu, dar caracterul unic al creştinismului - „sămânţa de muştar” plantată de Iisus Cristos - a constat în ideea unei vieţi interioare. Odată cu Iisus, fiinţa umană a început să conştientizeze faptul, comun azi tuturor, că pe lângă universul exterior, infinit de variat şi nelimitat, fiecare dintre noi are înăuntrul său un alt univers, deopotrivă infinit şi variat; dar Iisus a introdus totodată sentimentul că fiece om are un fel de istorie personală ce se împleteşte cu istoria generală. Fiecare dintre noi se poate prăbuşi aşa cum s-a prăbuşit omenirea în ansamblul ei. Şi fiecare dintre noi este frământat de îndoială şi îşi găseşte mântuirea personală, individuală, ceva cu totul diferit de conştiinţa tribală a generaţiilor anterioare ale iudeilor sau de cea a oraşelor-stat greceşti.

Поиск по сайту: