UN ALEXANDRU CEL MARE AL NEOLITICULUI 3 страница

Meister Eckhart, misticul german din secolul al XVIII-lea, spunea: „Dacă te opui morţii, vei simţi că demonii îţi sfâşie viaţa, dar dacă ai atitudinea potrivită în faţa morţii, vei putea înţelege că diavolii sunt de fapt îngeri care îţi eliberează spiritul.” Un iniţiat are atitudinea potrivită în faţa morţii. El poate să vadă dincolo de aparenţe şi ştie că, în locul cuvenit lor, demonii îndeplinesc un rol esenţial în ceea ce am putea numi „ecologia” lumii spirituale. În lipsa acestei curăţiri, spiritul nu poate străbate sferele înalte şi nu le aude muzica. După viaţa delăsătoare petrecută pe pământ, el nu se poate reuni cu Tatăl dacă nu este mai întâi purificat.

Este important să ne amintim că toate cunoştinţele dobândite prin iniţiere nu sunt câtuşi de puţin seci şi abstracte, ci existenţiale; candidatul trece printr-o experienţă extracorporală cutremurătoare.

Din sfera lunară, spiritul destrupat urcă spre tărâmul lui Mercur, de acolo la cel al lui Venus şi, mai departe, spre Soare. Acolo el resimte, pentru a-l cita pe oratorul grec Aristides, „o uşurinţă pe care nimeni dintre cei care nu au fost iniţiaţi n-o poate nici descrie, nici înţelege”. Nu trebuie să uităm că aceste învăţături se regăseau în şcolile misterelor din toate culturile antice şi că au supravieţuit până în zilele noastre graţie societăţilor secrete. De la Cartea morţilor egipteană şi Pistis Sophia creştină la Divina Comedie a lui Dante şi la lucrări moderne precum Micul prinţ de scriitorul francez din secolul XX Antoine de Saint-Exupéry, doctrina secretă a fost păstrată, uneori în cărţi pe care numai iniţiaţii le pot citi, iar alteori a fost ascunsă chiar la vedere.

Î n textele antice, iniţiatului îi sunt comunicate numele secrete ale spiritelor care păzesc intrarea în fiecare sferă şi, câteodată, strângerile de mână secrete şi alte semne şi formule necesare pentru a putea trece mai departe. În Pistis Sophia, sferele sunt descrise ca fiind din cristal, iar cei care păzesc intrările sunt demoni.

În toate religiile antice, fiinţa care îndrumă spiritul prin lumea de dincolo şi îl ajută să treacă de paznicii-demoni este zeul planetei Mercur.

Dar iniţiaţii şcolilor misterelor aveau un secret. La jumătatea drumului printre sferele cereşti se produce o înlocuire. Sarcina de a îndruma spiritul uman în sus este preluată de o fiinţă a cărei identitate ar putea fi surprinzătoare. În ultima parte a ascensiunii spiritului prin sferele cereşti, ghidul care îi luminează calea este Lucifer.

În ecologia spirituală a cosmosului, Lucifer este un rău necesar, atât în viaţa aceasta - fiindcă fară el omul nu ar putea avea nicio dorinţă - cât şi în viaţa de după moarte. În lipsa lui, spiritul s-ar cufunda într-un întuneric total şi nu ar mai putea înţelege înălţarea. Scriitorul roman din secolul al II-lea Apuleius nota că în procesul iniţierii, spiritul îi întâlneşte pe zeii cerurilor în întreaga lor splendoare şi eliberaţi de orice ambiguitate.

Urcând prin sferele lui Jupiter şi Saturn, spiritul trece prin sfera constelaţiilor şi este în final reunit cu marea minte cosmică. A fost o călătorie dureroasă, derutantă şi obositoare. Plutarh scria în acest sens: „Dar la sfârşit o lumină extraordinară străluceşte pentru a ne întâmpina, cu pajişti minunate cu cântece şi dansuri, cu solemnitatea tărâmurilor sacre şi a înfăţişărilor sfinte.”

Apoi spiritul trebuie să coboare iar dintr-o sferă în alta, pregătindu-se pentru o nouă încarnare. În cursul acestei călătorii, fiecare sferă îi oferă un dar de care va avea nevoie atunci când va reintra în planul material.

Următoarea descriere a fost compilată pe baza unor fragmente de tăbliţe antice datând probabil din al treilea mileniu înainte de Cristos, descoperite în Irak la sfârşitul secolului al XIX-lea.

El a trecut-o de prima poartă şi i-a redat acoperământul trupului ei.

El a trecut-o de a doua poartă şi i-a redat brăţările mâinilor şi picioarelor.

El a trecut-o de a treia poartă şi i-a redat cingătoarea taliei.

El a trecut-o de a patra poartă şi i-a redat ornamentele sânilor.

El a trecut-o de a cincea poartă şi i-a redat colierul gâtului.

El a trecut-o de a şasea poartă şi i-a redat cerceii urechilor.

El a trecut-o de a şaptea poartă şi i-a redat marea coroană a capului.

Chiar şi astăzi, copiilor li se aminteşte de aceste daruri în povestea Frumoasei din Pădurea Adormită. Spiritul uman reacţionează cu forţă şi căldură la auzul acestei poveşti, resimţind-o ca adevărată într-un sens profund.

Dar pentru a înţelege conţinutul ezoteric al Frumoasei adormite este necesar să ne inversăm oarecum modul de a gândi. Povestea spune că, la petrecerea care celebra naşterea prinţesei, şase ursitoare i-au oferit daruri care s-o ajute să aibă o viaţă fericită şi împlinită. Cea de-a şaptea ursitoare, care îl reprezintă pe Saturn sau Satan, spiritul materialismului, aruncă blestemul morţii asupra copilei, dar aceasta este apoi înlocuită printr-un somn îndelungat. Cele şapte ursitoare sunt, desigur, cei şapte zei ai sferelor cereşti.

Elementul inversat, cu susul în jos, din această poveste este acela că somnul de moarte, fără vise, în care este aruncată prinţesa în urma blestemului reprezintă de fapt viaţa de aici, de pe Pământ. Cu alte cuvinte, din cauza intervenţiei lui Satan, oamenii îşi pierd treptat conştiinţa - şi în cele din urmă orice amintire - vieţii lor petrecute în mijlocul ierarhiilor cereşti: „Naşterea noastră nu e decât somn şi uitare.” Astfel, în această poveste, petrecerea de la început trebuie înţeleasă ca având loc în lumea spiritelor; abia atunci când adoarme, prinţesa devine vie în planul material. Iar când se trezeşte, moare!

Am constatat deja existenţa unui paradox similar în povestea lui Osiris, care în cea mai mare parte a sa se petrece în lumea spiritelor. Când este închis în sicriul care se potriveşte ca o piele, acesta devine chiar pielea lui. Pentru Isis este mort atunci când trăieşte în plan material.

Poveştile la care ne-am referit sugerează că atât viaţa pe Pământ, cât şi cea de după sunt guvernate de planete şi stele şi ne atrag atenţia asupra unei alte dimensiuni importante a învăţăturilor iniţiatice. Acestea pregătesc candidatul pentru întâlnirile cu păzitorii diverselor sfere, atât pe drumul ascendent, cât şi pe cel de întoarcere în jos. Dacă sunt bine impregnate în spiritul uman, asemenea învăţături îl vor pregăti pentru cooperarea conştientă cu fiinţele spirituale superioare, pentru pregătirea unei noi încarnări. Cuvântul-cheie aici este „conştientă”.

Iniţierea implică făurirea unei relaţii eficiente, conştiente, cu spiritele neîntrupate, şi o cunoaştere existenţială a modului în care ele acţionează în viaţa noastră pe Pământ şi în cea de dincolo. Ea dezvăluie felul în care ele operează atunci când suntem treji, când visăm şi când suntem morţi. Am văzut că legendele pe care le-am analizat, precum cea a lui Hercule, sunt structurate în funcţie de diverse cicluri astronomice, călătoria Soarelui de-a lungul lunilor calendaristice şi în precesia echinocţiilor. Şi trebuie să subliniem că aceleaşi tipare care structurează viaţa pe Pământ guvernează şi lumea spirituală.

Hercule şi Iov au trecut, în viaţa lor pământească, prin încercări care au rămas consemnate în istoria lumii, dar aveau să fie supuşi la aceleaşi încercări şi în viaţa de

După… dacă nu învăţau cum să devină conştienţi de ele. Şi dacă nu învăţau acest lucru, aceeaşi soartă îi aştepta în viaţa terestră următoare.

Acesta este scopul iniţierii: ca o tot mai mare parte a experienţelor de viaţă să fie trăite conştient, ca limitele conştiinţei să fie împinse mereu mai departe.

În viaţa individuală, dar şi colectiv, străbatem mereu ciclurile trasate pentru noi de stele şi planete. Dacă putem deveni însă conştienţi de ele, dacă putem conştientiza în cel mai intim mod rolul aştrilor în viaţa noastră, înseamnă că, într-un sens, nu mai suntem prizonierii lor. Nu mai suntem prinşi în capcana lor, ne ridicăm deasupra şi nu ne mai mişcăm în cerc, ci pe o spirală ascendentă.

Zarathustra purta o mantie cu stele şi planete ca simbol al cunoaşterii deprinse de la spiritele Soarelui, cunoaştere pe care o transmitea apoi în cadrul iniţierii. Când, după experienţa extracorporală, reveneau în propriul trup, candidaţii erau ajutaţi de Zarathustra să exploreze modul de funcţionare interioară a organismului în moduri pe care omenirea avea să le redescopere peste mii de ani graţie autopsiilor. Deosebirea este aceea că anticii, obişnuiţi să perceapă viaţa cu cea mai mare subiectivitate posibilă, nu învăţau anatomia umană într-un mod abstract, conceptual, ci mai degrabă o experimentau. Aşa se face că ei ştiau despre existenţa glandei pineale cu mult înainte ca aceasta să fie „descoperita” de ştiinţa modernă.

La graniţa dintre mileniile al VI-lea şi al V-lea Î. C., omenirea a început să construiască marile ansambluri megalitice care s-au păstrat până astăzi. Aşa cum retragerea zeilor în perioada indiană obligase omul să găsească modalităţi de a-i urma, în mod similar acum, lipsa îndrumării divine directe a impus descoperirea unor căi novatoare de a o căuta. Încă o dată, omenirea se vedea nevoită să-şi depăşească limitele.

Ca iniţiator al acestor monumente din piatră, Zarathustra poate fi considerat o imagine în oglindă post-Potop a lui Enoh.

Cercurile de megaliţi care au început să fie construite în Orientul Apropiat, nordul Europei şi Africa de Nord erau menite să măsoare mişcările corpurilor cereşti. În anii cincizeci, profesorul Alexander Thom de la Universitatea Cambridge şi-a dat seama că monumentele megalitice din lumea întreagă au fost construite pe baza aceleiaşi unităţi de măsură, numite de el „yardul megalitic”. Constatarea sa a fost ulterior confirmată de ample analize statistice ale diverselor monumente. Recent, dr. Robert Lomas de la Universitatea din Sheffield a demonstrat modul în care această unitate de măsură a fost stabilită cu o uluitoare acurateţe şi constanţă în diferite regiuni ale lumii; un pendul care se balansează de 360 de ori în timpul necesar unei stele să străbată unul dintre cele 360 de grade în care este împărţită bolta cerească are lungimea de 16, 32 inci (41, 45 cm), adică exact jumătate de „yard megalitic”.

Fiindcă nu se îndoiau că stelele şi planetele guvernează viaţa pe Pământ, anticii şi-au definit, în mod firesc, jaloanele şi unităţile matematice ale lumii fizice în funcţie de aceste corpuri cereşti sau, altfel spus, spirituale. Prin urmare, la originile ei, matematica n-a fost doar holistică, în sensul că ţinea seama de dimensiunile, forma şi mişcările Pământului şi de relaţia sa cu celelalte corpuri cereşti, ci a fost totodată expresia unui impuls spiritual.

Forţele răului ameninţaseră totdeauna să-l distrugă pe Zarathustra. Există şi astăzi ecouri puternice ale acestei ameninţări, în cadrul micilor temple zoroastriste din regiunile muntoase, în care o flacără menţinută vie este continuu în pericol să fie stinsă. La vârsta de şaptezeci şi şapte de ani, Zarathustra a fost asasinat pe propriul său altar.

Cu puţin timp înainte de finele celui de-al patrulea mileniu, s-a născut Krişna. Era anul 3228 Î. C. Acest păstor şi profet poate fi considerat, din unele puncte de vedere, un precursor al lui Iisus Cristos. (Vom vedea în curând că Osiris, Krişna şi Zarathustra sunt înfăţişaţi la naşterea lui Iisus, disimulat însă, în celebre picturi renascentiste.)

Fireşte, el nu trebuie confundat cu zeul războinic cu acelaşi nume, care a luptat împotriva forţelor luciferice ale dorinţei şi iluziei. Acum aceste forţe erau adânc impregnate în firea omenească, degenerând în patima pentru aur şi vărsarea de sânge.

Cea care avea să-i dea naştere, fecioara Devaki, avea tot mai des viziuni stranii. Într-o zi, ea a intrat într-o stare de profund extaz. A auzit o muzică celestă, glasuri şi harpe, şi în mijlocul unei izbucniri strălucitoare de miriade de lumini, l-a văzut pe zeul Soare apărând în faţa ei cu chip omenesc. Copleşită de el, şi-a pierdut cunoştinţa.

La vremea potrivită, s-a născut Krişna. Mai târziu, Devaki a fost prevenită de un înger că fratele ei, Kansa, va încerca să-i ucidă fiul, aşa că fata a fugit de la curte pentru a trăi printre păstorii de la poalele muntelui Meru.

Kansa era un ucigaş de copii, hăituind vlăstarele localnicilor săraci. Odată, ucisese pe când era el însuşi copil. Acum a trimis un şarpe uriaş cu creastă roşie pentru a-l ucide pe nepotul său, dar Krişna a omorât şarpele, călcându-i în picioare. Un demon de sex feminin, Putana, ai cărei sâni erau plini de otravă, l-a atras spre ea, dar Krişna a supt la pieptul ei cu atâta forţă, încât ea s-a prăbuşit şi a murit.

Kansa a continuat să-şi persecute nepotul, vânându-l ca pe un animal sălbatic, însă Krişna, de acum un tânăr bărbat, era protejat de păstori şi se ascundea pe dealuri şi în păduri, unde propovăduia non-violenţa şi iubirea de semeni: „Răspundeţi cu bine la rău, uitaţi de suferinţa voastră pentru chinul altuia” şi „Renunţaţi la roadele muncii voastre; fie ca munca să vă fie singura răsplată.” Krişna spunea lucruri pe care nimeni nu le mai spusese până atunci.

Când aceste învăţături au ajuns la urechile lui, Kansa s-a înfuriat şi mai tare, torturat fiind de ele până în străfundurile spiritului.

Krişna era cunoscut sub diverse titulaturi, printre care „Păstorul” şi „Domnul Lăptăreselor”. Ducea o viaţă simplă, rustică, propovăduind, dar evitând confruntarea directă cu Kansa. Lăptăresele din regiune erau îndrăgostite, până peste urechi, de tânărul zvelt. Lui îi plăcea să cânte la flaut şi să danseze cu ele dansul iubirii. Odată, le-a pândit pe când se îmbăiau în râul Yumana, le-a furat hainele şi s-a urcat într-un copac, unde ele să nu-l poată ajunge. Altădată dansa cu mai multe lăptărese şi toate doreau să-l ţină de mână, aşa că s-a multiplicat astfel încât fiecare dintre ele să poată crede că ţine mâna adevăratului Krişna.

Într-o zi, el şi fratele său au intrat în Mathura, oraşul lui Kansa, îmbrăcaţi ca nişte ţărani săraci, pentru a participa la un festival sportiv. Pe drum au întâlnit o fată diformă pe nume Kubja, care ducea la palat parfumuri şi pomezi. Când Krişna i-a cerut, fata i-a dat şi lui nişte pomezi, deşi era clar că nu-şi putea permite, iar el a vindecat-o şi i-a redat frumuseţea.

Dar Kansa nu s-a lăsat înşelat de deghizarea fraţilor şi, când a început concursul de lupte, a tocmit doi uriaşi să-i ucidă. Cum aceştia au dat greş, Kansa a trimis un elefant imens să-i calce în picioare. Dar Krişna şi fratele lui au scăpat şi de el.

În cele din urmă, Krişna a hotărât să renunţe la orice deghizare şi să-l înfrunte făţiş pe Kansa. Când a revenit în Mathura, a fost primit de oameni cu urale, ca un salvator, întâmpinat cu flori şi ghirlande. Kansa îl aştepta împreună cu acoliţii săi în piaţa centrală. „Mi-ai furat regatul, i-a spus el, acum ucide-mă!” Când Krişna a refuzat, Kansa le-a ordonat soldaţilor să-l prindă şi să-l lege de un cedru. Acolo a fost martirizat de arcaşii lui Kansa.

Odată cu moartea lui, în 3102 Î. C., a început Kali Yuga, Evul întunecat. Yuga este o diviziune a anului lung, existând opt yuga într-un ciclu complet.

Atât în tradiţia orientală, cât şi în cea occidentală, această mare tranziţie cosmică a început în anul 3102 Î. C. Şi s-a încheiat în anul 1899. Aşa cum vom vedea în capitolul 24, francmasonii au celebrat apropiatul sfârşit al Kali Yuga prin construirea unor monumente gigantice în centrul tuturor oraşelor mari ale lumii occidentale. Cei mai mulţi dintre noi trec pe lângă aceste construcţii familiare fără a şti că sunt de fapt jaloane ale istoriei şi filosofiei pe care le analizăm în lucrarea de faţă.

În întunericul ce se adâncea, a apărut o lumină. Când Krişna se stingea, un alt personaj se apropia de anii maturităţii, un purtător de lumină încarnat, aşa cum, trei mii de ani mai târziu, avea să se încarneze şi Iisus Cristos.

Vom examina în capitolul următor viaţa şi vremurile acestui Lucifer încarnat.

ÎNCLEŞTAREA CU MATERIA

IMHOTEP ŞI EPOCA PIRAMIDELOR GHILGAMEŞ ŞI ENKIDU AVRAAM ŞI MELHISEDEC

Încă din zorii societăţii umane, au existat grupuri restrânse ai căror membri practicau tehnici secrete menite să-i transpună într-o stare alterată de conştiinţă, din convingerea că o asemenea stare le conferă puterea de a percepe lucruri inaccesibile conştiinţei obişnuite, de zi cu zi.

Problema este aceea că, din punctul de vedere al conştiinţei obişnuite de astăzi, care este raţională, practică şi realistă ca niciodată până acum, tot ceea ce e perceput în acea stare alterată este, aproape prin definiţie, iluzoriu. Dacă iniţiaţii din cadrul societăţilor secrete intră în stări halucinatorii în care au legătură cu fiinţe neîntrupate, văd viitorul şi influenţează cursul istoriei, atunci toate aceste lucruri nu sunt altceva decât simple halucinaţii.

Dar dacă se poate dovedi că dau rezultate?

Am arătat deja că aceste stări au inspirat unele dintre cele mai de seamă opere de artă, literatură şi muzică din lume, însă toată demonstraţia noastră poate fi ignorată de cei convinşi că la mijloc este doar o chestiune de imaginaţie, ceva fără nicio relevanţă pentru aspectele practice ale vieţii. La urma urmelor, toate lucrările de artă, chiar şi cele extraordinare, au în ele un element fantastic. Atitudinea mentală a omului modern preferă să vadă rezultate concrete. Cum rămâne, de pildă, cu marile descoperiri ştiinţifice sau cu realizările inginereşti? În acest capitol vom examina o epocă în care marii iniţiaţi ai şcolilor misterelor au condus omenirea spre unele reuşite de ordin tehnic fără egal, de la templul din Baalbeck, în Liban - în a cărui structură se găseşte un bloc de granit sculptat în greutate de circa o mie de tone, pe care nici cea mai puternică macara de astăzi nu-l poate ridica - la marea piramidă de la Gizeh şi la altele mai puţin cunoscute, din China.

La începutul acestei epoci, cele dintâi mari civilizaţii par să fi apărut dintr-odată, de nicăieri - cultura sumeriană, dominată de eroul-taur Ghilgameş, cea egipteană, cu cultul boului lui Osiris, şi cea cretană, care avea şi ea în centru un taur. Perioada acestor civilizaţii este Era Taurului, care a debutat în prima parte a mileniului al III-lea Î. C. Dintr-un motiv pe care istoria convenţională nu-l poate identifica, grupuri numeroase de oameni au început, în această perioadă, să trăiască în comun, în oraşe bine organizate, de dimensiuni mari şi extraordinar de complexe.

Un eveniment obscur, dar cu un impact deosebit, s-a petrecut în China, un episod învăluit în mister. Nici chiar marii iniţiaţi nu-l pot desluşi cu claritate. În mileniul al III-lea Î. C., oamenii de pe teritoriul actual al Chinei duceau o viaţă tribală, nomadă şi, în conformitate cu Rudolf Steiner, într-una dintre aşezările de acolo a venit pe lume un individ extraordinar. Aşa cum, mii de ani mai târziu, o altă fiinţă cerească avea să coboare pe Pământ şi să se încarneze în persoana lui Iisus Cristos, la fel s-a încarnat acum Lucifer.

Iar naşterea lui Lucifer a fost începutul înţelepciunii.

Fireşte că folosesc termenul „înţelepciune” într-un sens aparte - de fapt în acelaşi sens în care îl utilizează exegeţii biblici atunci când vorbesc despre „cărţile înţelepciunii din Biblie”. Înţelepciunea cuprinsă, de pildă, în Proverbe sau în Ecleziastul este reprezentată de o serie de reguli pentru o viaţă fericită şi reuşită, dar, spre deosebire de învăţăturile din alte cărţi biblice, ele nu au nicio dimensiune morală sau religioasă. Această înţelepciune este în întregime de ordin practic, sfătuind cititorii ce să facă pentru a-şi urmări cât mai eficient propriile interese. Nu se sugerează nicăieri, spre exemplu, că purtarea corectă va fi răsplătită sau că păcatele vor fi pedepsite - decât cel mult de ceilalţi oameni. De asemenea, nu se aminteşte de vreo ierarhie cerească.

Aceste cărţi, redactate în forma pe care o cunoaştem astăzi în aproximativ 300 Î. C., au fost roadele unui mod de gândire care se dezvoltase cu circa două mii cinci sute de ani înainte. Istoria secretă sugerează că această formă de înţelepciune a devenit posibilă ca rezultat al încarnării şi al activităţii lui Lucifer.

În general, iniţierile în disciplinele spirituale aveau loc în perioada dintre copilărie şi maturitate, după ani îndelungi de pregătiri. Spre exemplu, iniţierea în Cabală era permisă în mod tradiţional abia la vârsta de patruzeci de ani, iar candidaţii la iniţiere în şcoala lui Pitagora erau obligaţi să trăiască în izolare, fără a vorbi, ani întregi înainte de a-şi începe educaţia. Dar Lucifer a fost crescut încă de la naştere între zidurile unei şcoli a misterelor. Un grup de magi a vegheat continuu la educarea sa, permiţându-i să ia parte chiar şi la cele mai tainice ceremonii, modelându-i sufletul până când, la vârsta de patruzeci de ani, a avut o revelaţie. Astfel, a devenit prima persoană capabilă să gândească la viaţa pe Pământ într-un mod în întregime raţional.

Am văzut în capitolul 8 că Orfeu a inventat numerele. Dar în epoca lui ar fi fost imposibil să te gândeşti la numere fără a avea în minte concomitent semnificaţia lor spirituală. Acum, datorită lui Lucifer, numerele puteau fi percepute fără nicio conotaţie simbolică, fiind considerate doar o modalitate de a măsura cantităţile, modalitate neafectată în vreun fel de noţiunea de calitate. Oamenii erau deci liberi să măsoare, să calculeze şi să construiască.

Ştim de la Plutarh că fiul lui Orfeu, Asclepios, era unul şi acelaşi cu Imhotep, care a trăit în aproximativ 2500 Î. C. În epoca lui, acest uriaş val al schimbării, acest mod revoluţionar de gândire străbătuse lumea, venind din Orientul îndepărtat.

Vizir al faraonului Djoser, Imhotep era constructor, sculptor şi făuritor de vase din piatră. Era numit de asemenea Căpetenia Observatorilor - acesta devenind ulterior titlul marelui preot din Heliopolis. Reprezentat uneori cu o mantie acoperită cu stele şi alteori ţinând în mână un pergament rulat, Imhotep era celebru în Antichitate ca arhitect şi constructor al piramidei în trepte de la Saqqara. În secolul al XIX-lea, arheologii care făceau excavaţii sub această piramidă au descoperit o serie de comori secrete, închise acolo de la construcţia ei, care au devenit cunoscute sub numele generic de „obiectele imposibile ale lui Imhotep”. Unele dintre acestea sunt expuse în prezent la Muzeul Metropolitan din New York. Specialiştii din secolul al XIX-lea au fost uluiţi în primul rând de vasele care, susţineau ei, ar fi imposibil de reprodus de meşteşugarii actuali. Burduhănoase, dar cu gâtul lung şi subţire, este greu de înţeles chiar şi astăzi cum au fost lucrate în cristalul de stâncă din care sunt confecţionate.

Поиск по сайту: