MICROECONOMIE

1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. METODA DE CUNOAŞTERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

1.1. Economia faptică şi economia teoretică

1.2. Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei

1.3. Nevoile umane şi resursele economice

1.4.Economia şi raţionalitatea în economie. Structurile economiei

1.1 Economia faptică şi economia teoretică

Cuvântul „economie” are un dublu înţeles, iar pentru o mai bună percepţie trebuie făcută distincţia dintre cele două dimensiuni ale economiei, Economia teoretică şi Economia faptică, care sunt esenţialmente diferite.

Economia faptică, reală se prezintă ca:

- un ansamblu de activităţi şi procese economice de producţie, de repartiţie, de schimb şi de consum;

- o masă de bunuri şi servicii economice rezultate din activităţile şi procesele respective; o - - totalitate de participanţi la organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi proceselor producătoare de

bunuri şi servicii;

- un sistem integrat de relaţii sociale ce au loc între subiecţii economici.

De aici, desprindem concluzia că economia ca practică socială este un microunivers, în centrul căruia stă omul cu nevoile sale, un sistem global format din mai multe subsisteme, între care se detaşează ca importanţă:

- omul, în dubla sa ipostază: de producător - agent economic

şi consumator;

- unităţile economice, în care se integrează şi lucrează oamenii;

- bunurile şi serviciile economice;

- faptele şi respectiv operaţiunile economice;

relaţiile interumane de cooperare, de întrajutorare şi de comunicare. Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o

epocă la alta, astfel încât atunci când omul devine liber, în dublul sens: economic, deposedat de mijloacele de producţie, şi juridic eliberat de orice norme care-i limitau mişcarea şi îl împiedicau să-şi vândă forţa de muncă oricui pe un timp determinat, economia reală devine ceea ce este şi astăzi:

- o economie de piaţă liber concurenţială;

- o economie puternic marcată de diviziunea socială a muncii şi de diviziunea manufacturieră, de fabrică;

- o economie în care munca fizică a omului este înlocuită de munca maşinilor; o economie în care statul îşi face simţită prezenţa atât în calitate de element al suprastructurii cât şi de agent economic;

- o economie cu randamente şi eficienţă crescânde;

- o economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi spirituală.

Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care este rezultatul observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de specialişti, şi despre care se poate vorbi, în mod înddreptăţit, după ce economia teoretică devine ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se datorează clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo, care sunt consideraţi adevăraţii părinţi ai economiei politice ca ştiinţă.

Ca exponenţi ai capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă ascensiune, ei au rămas partizanii ordinii naturale şi ai liber schimbismului, incluszând în sfera muncii producătoare de bunuri şi venit net toate ramurile şi pe primul loc industria manufacturieră, înţelegând şi explicând relaţiile de determinare dintre diviziunea manufacturieră, productivitatea muncii şi avuţia naţională. Smith şi Ricardo fundamentează ştiinţific comerţul exterior prin teoria costurilor absolute şi comparative (relative). Prin ei, ECONOMIA devine ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, întrunind cele trei condiţii de bază pentru a fi socotită ca atare:

1. obiect de studiu propriu;

2. metodă de cercetare proprie;

3. sistem propriu de categorii şi legi economice

1.2 Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei

Termenul de economie politică a fost consacrat în 1615 de economisul francez Antoine de Montchrestien, prin Tratatul său de economie, termen care s-a extins într-o mare parte a lumii şi care provine de la trei cuvinte greceşti „oikos”,

„nomos”, „polis” - gospodărie, lege, cetate (oraş, societate, ţară), cu derivatul său

„politeia” care însemna organizare socială.

Paradoxal, denumirea disciplinei universitare pe care o predăm a apărut cu mult înainte de apariţia ştiinţei economice, care, iniţial, s-a identificat cu economia politică. Identificându-se cu ştiinţa economică în ansamblul ei, economia politică este considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice, procese prin care oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare.

Acum, la începutul epocii modeme, devine tot mai evidentă discrepanţa dintre nevoile nelimitate şi resurse limitate, rare şi unele pe cale de epuizare. Indivizii, firmele, guvernele, societatea în întregul ei conştientizează că nu pot avea totul, iar pentru a produce ceva trebuie să renunţe la altceva. Neexistând destul din toate, s-a impus o alegere raţională a lucrurilor ce urmează a fi produse şi consumate iar întrebări precum ce, cât, cum şi cine să producă au devenit obsedante iar Economia trebuia să dea un răspuns prompt şi cert, impunându-se ca o ştiinţă socio-umană a opţiunii, a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerinţelor individuale şi sociale în continuă creştere şi diversificare.

Economia politică se delimitează de celelalte ştiinţe economice prin modul de abordare a activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile formulate, astfe:

1. economia politică reprezintă o ştiinţă teoretică, un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare universalizată, generalizată a acestei realităţi, ea fundamentează noţiunile, categoriile şi legile aplicabile tuturor domeniilor economiei reale;

2. ca ştiinţă social-umană, studiază viaţa economică în întreaga ei complexitate, are în vedere interdepedenţele dinamice din economia reală, indiferent dacă cercetarea porneşte de la microeconomie spre macroeconomie, extinzând criteriul raţionalităţii şi eficienţei maxime asupra tuturor activităţilor din societate;

3. în calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, economia politică încearcă să elimine opoziţia

dintre teorie şi doctrină;

4. economia politică creează tehnici şi instrumente de cercetare a faptelor economice, împrumută tehnici şi instrumente de la alte ştiinţe integrându-le într-un ansamblu specific, constituind baza metodologică pentru toate ştiinţele economice.

METODA ECONOMIEI

Obiectul reprezintă prima şi cea mai importantă condiţie pentru ca Economia să fie ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, etimologic metoda reprezintă calea, mijlocul, modul sistematic de cercetare şi expunere a rezultatelor; ansamblul de procedee folosite în scopul descoperirii şi explicării adevărului obiectiv.

Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau procedee ştiinţifice.

· metoda comparării este procedeul logic cel mai general, universal folosit în procesul de elaborare a conceptelor ştiinţifice.Aprecierea necunoscutului prin cunoscut are loc cu ajutorul comparaţiei.

· abstractizarea reprezintă procedeul prin care cunoaşterea trece de la concret la abstract, acest procedeu presupunând analiza şi sinteza.

· analiza presupune divizarea, descompunerea mentală sau fizică a obiectului de studiu în părţile sale constitutive, examinarea fiecărei părţi separat şi dezvăluirea trăsăturilor caracteristice;

· sinteza continuă procesul de cunoaştere al analizei desăvârşindu-1. Cu alte cuvinte, analiza pregăteşte declanşarea ştiinţei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală;

· inducţia şi deducţia. Inducţia constă în desprinderea concluziilor generale din analiza cazurilor particulare, iar deducţia constă în aplicarea tezelor generale,a principiilor la analiza fenomenelor, proceselor particulare;

· metoda analogiei constă în „transferul unei însuşiri sau a tuturor însuşirilor unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect supus cercetării. Concluziile obţinute prin această metodă sunt probabile, ele nu sunt certe;

· metoda logică cercetează procesele economice în evoluţia lor de la simplu la complex, urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi consecventă;

· metoda matematică reprezintă o necesitate de ordin practic şi teoretic.

Utilizarea matematicii în economie, făcând abstracţie de folosirea matematicii elementare în scopul de măsurare pură, se realizează prin construirea metodelor economico-matematice care pot fi clasificate astfel:

· din punct de vedere al relaţiilor pe care le reflectă distingem: modele deterministe; modele probabilistice;

· din punct de vedere al dezvoltării obiectului distingem: modele statice; modele dinamice;

· din punct de vedere al sferei de cuprindere distingem: modele microeconomice; modele macroeconomice; din punct de vedere al construcţiei lor distingem:

v modele numerice;

v modele grafice;

v modele analitice.

· metodele statistice, în procesul cunoaşterii apelându-se Ia indicatorii statistico matematici care reprezintă numere ce caracterizează trăsăturilor specifice ale totalităţii fenomenelor economice.

1.3 Nevoile umane şi resursele economice

Produs al naturii şi al societăţii, omul se prezintă ca fiinţă tridimensională: biologică, socială şi raţională. Nevoile umane apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea lor.

Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe, ordonate şi ierarhizate în funcţie de locul şi rolul lor în cadrul vieţii sociale.

Nevoile umane reprezintă cerinţele oamenilor de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi

efective-reale - corespunzător gradului atins în dezvoltarea

societăţii şi capacitatea oamenilor de a conştientiza aceste cerinţe.

Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre acestea reflectând o lege economică.

1. Nevoile umane sunt nelimitate ca număr;

2. Nevoile umane sunt limitate în capacitate, satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu;

3. Nevoile umane sunt concurente, unele nevoi se extind în detrimentul altora, deoarece se înlocuiesc între ele;

4. Nevoile umane sunt complementare, evoluând de cele mai multe ori în sensuri identice;

5. Orice nevoie umană se stinge prin satisfacere.

Una dintre componentele esenţiale ale nevoilor umane o reprezintă nevoile (trebuinţele) economice, care reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor indivizii, grupările sociale, statele, naţiunile, societatea în ansamblul ei.

Nevoile (trebuinţele) economice se caracterizează prin următoarele trăsături:

· reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor şi colectivităţilor umane, manifestându-se ca impuls iniţial şi ca scop permanent al tuturor activităţilor economice;

· au caracter istoric, devenind nelimitate ca număr şi manifestându-se sub forma principiului creşterii şi diversificării trebuinţelor;

· au o dublă determinare:

* obiectivă, fiind rezultatul condiţiilor de viaţă existente la un moment dat în societate, depinzând de gradul de civilizaţie şi cultură al populaţiei;

* subiectivă, adică nevoile economice depind de factori biologici, sociali, psihologici, morali, tradiţii, obiceiuri, fiecare individ devenind un subiect economic care constată cât de mare este intensitatea trebuinţei sale;

· între amplificarea nevoilor economice (nelimitate) şi resursele economice (limitate) există o contradicţie care se manifestă prin legea rarităţii resurselor, adică resursele şi bunurile sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile;

· orice nevoie economică satisfăcută renaşte cu timpul, având o anumită periodicitate;

· intensitatea unei nevoi se află în permanenţă în raport invers proporţional cu gradul de satisfacere a acesteia;

· au caracter complex, prezentându-se ca o mulţime de trebuinţe complementare, concurente şi substituibile.

Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de interesele economice care pot fi definite ca fiind forma de manifestare a trebuinţelor economice.

Interesele economice pot fi clasificate astfel:

1. Din punct de vedere al purtătorilor intereselor se disting:

a. interese economice individuale, particulare, private;

b. interese economice ale microgrupurilor sociale, întreprinderilor, organizaţiilor cu caracter local;

c. interese economice naţionale, statale, denumite şi interese generale;

d. interese economice internaţionale;

e. interese economice mondiale, planetare.

2. Din punct de vedere al rolului îndeplinit în viaţa economică a societăţii:

a. interese economice fundamentale;

b. interese economice nefundamentale, secundare, terţiare etc.

3. Din punct de vedere al caracterului legăturilor cu subiecţii purtători se disting:

a. interese economice directe;

b. interese economice indirecte.

4. Din punct de vedere al duratei manifestării lor în timp se disting:

a. interese permanente;

b. interese periodice;

c. interese rare.

Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi de calitate adecvată.

Resursele economice reprezintă ansamblul elementelor atrase care sunt efectiv utilizate pentru producerea şi obţinerea de bunuri materiale şi servicii.

Resursele naturale, împreună cu cele umane, formează resursele primare, alături de care, o importanţă deosebită revine resurselor economice derivate, care reprezintă rezultatul folosirii şi acumulării resurselor primare, potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor economice.

1.4 Economia şi raţionalitatea economică. Structurile economiei

Prin conţinutul şi rolul său, economia - termen sinonim cu activitatea economică, cu economia reală, reprezintă o latură inseparabilă a acţiunii sociale.

Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice.

Activitatea economică este înainte de toate o activitate umană.

1) Din punct de vedere al raporturilor dintre om şi natură pot fi grupate în:

a. activităţi practice;

b. activităţi teoretice.

2) Din punct de vedere al energiei umane folosite pot fi grupate în:

a. activităţi fizice;

b. activităţi intelectuale.

3) Din punct de vedere al sistemului valorilor existente în societate activităţile pot avea caracter:

· pozitiv sau negativ;

· moral sau imoral;

· progresist sau reacţionar;

· legal etc.

4) Din punct de vedere al conţinutului şi finalităţii activităţii economice

desfăşurate de oameni, activităţile pot fi grupate în:

activităţi creative;

activităţi de repetare şi reproducere;

activităţi de reproducere la aceeaşi scară sau pe scară mai mare;

activităţi de distrugere;

activităţi de organizare sau dezorganizare.

De-a lungul timpului, a avut loc un amplu proces de diversificare, specializare şi integrare a activităţilor economice, cunoscut sub denumirea de diviziune socială a muncii, care reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere, separare- autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora, prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.

Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, structura economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi funcţionează pe baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia (repartiţia), circulaţia (schimbul) şi consumaţia.

Producţia constă în transformarea intrărilor (input-urilor), resurselor, factorilor de producţie în ieşiri (output-uri) de bunuri economice, realizate de către agenţi economici specializaţi, în scopul obţinerii de profit. în funcţie de rezultatele ei producţia poate fi:

producţie materială, când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăţie materială);

prestări de servicii - reprezintă acele activităţi care transformă intrările în rezultate specifice, adică bogăţie imaterială (transporturi, activităţi turistice etc.).

Distribuţia (repartiţia) cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale şi

serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi

redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii.

Circulaţia (schimbul) se referă la transportul, depozitarea, conservarea şi schimbul de produse şi servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la dispoziţia deţinătorilor de venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi.

Consumaţia constă în actele de utilizare a bunurilor economice create, repartizate şi introduse în circulaţie, pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe, fiind ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice. în cadrul acestui proces au loc numeroase subprocese cum sunt:

consumaţia productivă (intermediară) care constă în consumarea unor bunuri materiale şi servicii

pentru crearea altor bunuri şi servicii;

consumaţia neproductivă (consum final) reprezentată de consumarea bunurilor economice pentru satisfacerea trebuinţelor personale;

atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri economice reale.

Economia ca entitate complexă indestructibilă, este cercetată din unghiuri diferite, astfel încât, în funcţie de gradul de agregare, structura pe verticală a economiei ierarhizează activităţile pe patru niveluri:

1) Microeconomia ca parte a ştiinţei economice se ocupă cu studiul

comportamentelor individuale, în ideea de a înţelege şi explica cum hotărăsc producătorii ce, cât şi cum să producă şi cum îşi cheltuiesc consumatorii veniturile pentru a-şi satisface necesităţile la cel mai ridicat nivel posibil. Microeconomia nu studiază doar comportamentul producătorilor şi al consumatorilor, ci, pe baza acestora, explică şi funcţionarea generală a sistemului economic în ansamblul său.

2) Macroeconomia reprezintă domeniul specializat al disciplinei economice, care studiază ansamblul activităţilor economice, folosind variabile agregate, la nivelul unei economii naţionale:

cantitatea totală de bunuri şi servicii realizate la nivelul întregii economii;

totalul veniturilor realizate la dimensiune naţională;

nivelul utilizării resurselor de producţie;

comportamentul general al preţurilor.

3) Mezoeconomia - este definită ca fiind ramura care abordează şi cercetează viaţa economică la nivelul ramurilor, subramurilor şi zonelor economice.

4) Mondoeconomia cuprinde economiile naţionale ale tuturor statelor lumii, interdependenţele economice dintre state, generate de diviziunea internaţională a muncii, funcţionarea pieţei mondiale şi a circuitului, economic mondial.

CONCEPTE DE BAZĂ - TEMA 1

Economie - termenul de economie politică a fost creat în 1615 de Antoine de

Montchrestien pornind de la trei cuvinte greceşti:

Ø oikos - care înseamnă casă, gospodărie;

Ø nomos - care reprezenta lege, rânduială;

Ø polis - cetate, societate.

Idei şi teorii economice există din antichitate (Aristotel, Platon, Xenofon). O bună perioadă de timp, economia politică s-a identificat cu ştiinţa economică, constituită în secolele XVIII-XIX, în secolul XVIII fiind considerată ştiinţă a avuţiilor, după expresia lui Adam Smith. După publicaţia lui Alfred Marshall din

1890, Principiile Economics-ului (Principles of Economics), economiştii neoclasici renunţă la termenul de political economy în favoarea celui de economics, care sugerează caracterul obiectiv, riguros, atribuit analizei economice.

Economie reală - totalitatea activităţilor economice care susţin oferta agregată de bunuri şi servicii, ce au ca scop principal satisfacerea nevoilor consumatorilor persoane fizice /juridice. Intensitatea şi nivelul economiei reale poate fi calculată prin intermediul următorilor indicatori macroeconomici:

Ø produsul intern brut;

Ø comerţul exterior;

Ø nivelul producţiei agricole;

Ø salariul mediu nominal net;

Ø nivelul populaţiei ocupate în fiecare ramură a economiei naţionale;

Ø populaţia ocupată la nivelul întregii economii etc.

Economia reală este studiată, analizată şi definită în funcţie de capacitatea tehnică şi tehnologică, de nivelul şi structura costurilor, de nivelul rezultatelor, de ramura în care un agent economic îşi desfăşoară activitatea etc.

Activitatea economică - proces complex ce reflectă faptele, obiceiurile şi hotărârile pe care le iau oamenii în ceea ce priveşte atragerea şi întrebuinţarea resurselor economice în scopul producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri, în funcţie de interesele şi nevoile economice.

Nevoi - ceea ce oamenii resimt, direct sau indirect, ca fiindu-le necesare pentru existenţă, pentru formarea şi manifestarea personalităţii lor.

Raritatea - proprietatea resurselor de a fi insuficiente în raport cu nevoile.

Legea rarităţii resurselor economice - legea conform căreia cantitatea, calitatea şi structura resurselor economice se modifică mai lent decât intensitatea, amploarea şi structura nevoilor umane, resursele fiind limitate în raport cu trebuinţele indivizilor. Creşterea eficienţei economice constituie factorul determinant între estomparea tensiunilor ce apar între nevoi şi resurse.

Legea economică - reprezintă reflectarea modului de structurare, organizare, intercondiţionare şi funcţionare a diferitelor verigi ale vieţii economice;

o relaţia esenţială între procesele şi fenomenele economice;

o raportul repetabil între indivizii participanţi la activitatea economică.

Cost de oportunitate sau cost de opţiune, reprezintă un concept iniţiat de şcoala neoclasică, care exprimă cea mai bună alternativă de alocare a resurselor, sacrificată în favoarea alternativei alese.

2. ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

2.1 Forme de organizare şi funcţionare a economiei

2.1.1.Economia naturală

2.1.2 Economia de schimb

2.1.3 Economia de comandă

2.2 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă; tipuri ale acesteia

2.2.1 Definirea şi trăsăturile economiei de piaţă

2.2.2 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă

2.2.3 Modele şi tipuri ale economiei de piaţă

2.3 Banii în economia de piaţă

2.3.1 Natura, geneza şi evoluţia banilor

2.3.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă

2.1 Forme de organizare şi funcţionare a economiei

Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat, de-a lungul timpului, pe două căi distincte:

o fie din producția proprie prin autoconsum,

o fie prin intermediul schimbului, cedând bunurile proprii în favoarea altor bunuri obţinute de alţi

producători.

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor.

Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv moneda.

2.1.1.Economia naturală

Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formă de organizare şi funcţionare a economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin autoconsum, fără a fi nevoie de schimb.

Economia naturală se caracterizează prin câteva trăsături specifice:

ü diversificarea activităţii economice, în sensul că producătorul nespecializat îşi realizează prin munca proprie

bunurilor necesare;

ü importanţa acordată pământului, considerat a fi principalul factor de

producţie;

predominanţa nevoilor biologice;

ü izolarea producătorului din punct de vedere economic;

ü descentralizarea economiei redusă;

ü diviziunea simplă, naturală a muncii.

2.1.2 Economia de schimb

Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de organizare a activităţii economice în care agenţii economici, specializaţi şi autonomi, produc bunuri destinate vânzării, bunuri care sunt destinate schimbului prin actul de vânzare-cumpărare realizat pe piaţă.

Economia de schimb are trăsături proprii, prin care se diferenţiază de economia naturală astfel:

specializarea agenţilor economici în producerea unor bunuri diferenţiate;

schimbul, ca rezultantă a specializării, necesar ca producătorii să-şi schimbe între ei surplusul de bunuri pentru satisfacerea nevoilor economice;

autonomia producătorilor;

concentrarea activităţii economice în jurul pieţei;

existenţa monedei (instituţionalizate) ce creează o nouă treaptă de organizare şi funcţionare a activităţii economice, şi anume producţia de mărfuri;

desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii bilaterale de piaţă (mişcări reciproce de bunuri şi bani între participanţii la schimb).

Specializarea agenţilor economici într-o activitate a fost determinată de interese economice, tradiţii, obiceiuri, experienţă sau întâmplare, iar mai târziu, a fost cauzată de interese economice, de avantajul obţinut dintr-o activitate, comparativ cu alta. Specializarea agenţilor economici prezintă avantaje şi anume:

ü oamenii acumulează mai multe cunoştinţe de specialitate, mai multă

experienţă;

ü se perfecţionează mijloacele de muncă;

ü se economisesc resurse;

ü costurile unitare ale produselor sunt mai reduse;

ü se obţin producţii mai mari la bunurile în care agentul economic s-a specializat;

ü producţia se diversifică sortimental, prin introducerea în fabricaţie a unor produse noi;

ü se extind schimburile economice.

2.1.3Economia de comandă

Este întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea de Nord şi prezintă câteva caracteristici:

este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă, aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului, resursele fiind alocate prin plan;

este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de stat caracterizat printr-un stil de muncă formalist;

este o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu cererea existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori.

Incapabilă să soluţioneze problemele pe care le-a generat, în multe ţări „foste comuniste”, economia de comandă s-a prăbuşit lăsând locul economiei de traziţie, care nu are nici trăsăturile economiei de comandă şi nici trăsăturile economiei de piaţă, marcând trecerea de la sistemul falimentar al economiei centralizate la economia modernă de piaţă. Problemele pe care trebuie să le soluţioneze fostele state socialiste vizează câteva aspecte:

§ stabilizarea macroeconomică;

§ preţul şi reforma pieţei;

§ crearea sectorului particular;

§ privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat;

§ redefinirea rolului statului în economie.

2.2 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă

2.2.1 Definirea şi trăsăturile economiei de piaţă

Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi funcţionare a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate.

în condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă trebuie avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:

§ piaţa este cadrul general prin care se stabileşte ce. cât si pentru cine să se producă în condiţiile libertăţii de acţiune a agenţilor economici;

§ deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme, din interacţiunea acestora rezultând producţia globală şi consumul;

§ concurenta între agenţii economiei şi obţinerea unui profit cât mai mare reprezintă obiectivul major al activităţii şi criteriul esenţial în evaluarea eficienţei acestuia;

§ indivizii acţionează pe baza intereselor personale si a principiului eficientei maxime, atingerea acestor interese realizându-se prin mecanismul preturilor, numai în măsura în care deciziile lor iau în considerare interesele şi dorinţele celorlalţi;

§ formarea liberă a preturilor bunurilor economice pe baza cunoaşterii de către agenţii economici, a cererii şi a

ofertei;

§ proprietatea privată a pluralismului formelor de proprietate a agenţilor economici;

§ instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;

§ intervenţia statului având rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei de piaţă şi supravegherea funcţionării normale a acestuia, prin folosirea cadrului legal şi a pârghiilor economice;

§ existenţa unei structuri tehnico-economice modeme (factori de producţie, mod de combinare a acestora,

sistem financiar-bancar etc.) ca o condiţie a satisfacerii decente a nevoilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor.

2.2.2 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă

Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni, un contract social cu privire Ia bunurile materiale, spirituale şi de altă natură existente în societate sau obţinute din activitatea economică.

Atributele proprietăţii sunt:

dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile economice iar în virtutea acesrtui drept obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare, donaţie sau moştenire;

dreptul de utilizare, proprietarul putând să-şi exercite acest drept în mod autonom sau să-l transfere pe bază de contract altei persoane fizice sau juridice;

dreptul de dispoziţie, dreptul de administrare şi gestionare a bunurilor;

dreptul de uzufruct, de însuşire a rezultatelor producţiei. Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate:

a. în totalitate:

§ pe bază de contraechivalent (de exemplu: actul de vânzare-cumpărare);

§ fără echivalent (de exemplu: donaţie şi moştenire);

b. parţial:

§ înstrăinarea uneia sau mai multora din cele patru atribute (de exemplu: înstrăinarea atributelor de posesiune şi utilizare, pe diferite durate, generează relaţii de închiriere, arendare etc.).

Proprietatea exprimă întotdeauna unitatea a două elemente:

1. obiectul proprietăţiicare îl constituie bunurile economice care au o dublă determinare:

§ latura utilitară, concretizată în capacitatea bunului de a satisface o anumită trebuinţă de consum;

§ latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul preţurilor.

2. subiectul proprietăţiireprezintă anumite persoane fizice sau juridice ce deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (exemplu: indivizi, sociogrupuri, organizaţii, statul).

Principalele forme de proprietateexistente în cadrul economiilor modeme în raport de titularul subiectului proprietăţii, se disting:

1) proprietatea privată care poate fi:

§ proprietatea privată individuală se manifestă atunci când

proprietetarii nu sunt producători, dar angajează producători direcţi în calitate de salariaţi;

§ proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că factorii de producţie utilizaţi într-o unitate de producţie, aparţin mai multor proprietari individuali, care pot fi salariaţi în acea unitate;

2) proprietatea publică aparţinând statului, este prezentă în sectoarele cu riscuri mai mari pentru

întreprinzători, pe care proprietarii particulari le suportă mai greu (cercetări nucleare

şi spaţiale, exploatări miniere, construcţii de căi ferate, drumuri, poduri, metrou etc.). Ea există în toate ţările lumii, în diferite grade de dezvoltare. Sub aspect economico-social acest tip de proprietate are o serie de limite concretizate în:

§ poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat, afectând nevoile consumatorilor;

§ poate menţine unităţi economice cu un grad redus de rentabilitate care beneficiază de subvenţii bugetare de la stat;

3) proprietatea mixtă aparţinând atât proprietarilor privaţi individuali sau în asociaţie, cât şi statului (administraţiei publice), ia naştere prin asocierea proprietăţii private şi publice, în diferite variante:

§ în cadru naţional, între agenţii economici naţionali;

§ în cadru internaţional, între agenţii economici din state diferite.

Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind coexistenţa în cadrul unei ţări (economii) a principalelor forme de proprietate aflate în interdependenţă şi totodată într-o permanentă evoluţie.

Pluralismul generează competiţie între formele de proprietate pentru menţinere

şi afirmare, consecinţele acestuia, care avantajează consumatorul, fiind:

reducerea cheltuielilor de producţie;

ridicarea calităţii bunurilor;

sportirea volumului producţie;

promovarea progresului tehnic.

Categoria de libertate economică reprezintă libertatea, dreptul agenţilor economici de a acţiona pentru realizarea propriilor interese, dar în aşa fel încât să nu afecteze cu nimic libertatea celorlalţi.

Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptul agenţilor economici:

· de a dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile;

· de a se manifesta ca întreprinzători;

· de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor;

· de a se angaja în mod liber în acte de schimb, asociaţii şi societăţi cu caracter economic.

Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii private, determinând realizarea unei activităţi eficiente pentru proprietar şi pentru

societate. Libera iniţiativă este îngrădită sau eliminată, încetând să mai fie sursă de eficienţă şi rentabilitate:

· în ţările în care proprietatea este personalizată prin:

existenţa unor monopoluri;

măsuri dictatoriale;

· în economiile unde există un sector privat puternic şi preponderent.

În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative, veniturile sunt inegal distribuite datorită inegalităţii eficienţei agenţilor economici, determinată la rândul ei de diferenţele dintre oameni (exemplu: capacitatea intelectuală, puterea de muncă, voinţa, aptitudinile, etc.).

2.2.3Modele şi tipuri ale economiei de piaţă

Tipologia economiei de piaţă se face după criteriul mecanismului de stabilire a echilibrului economic, adică,modul în care sistemul economic tinde spre punctul de echilibru când se produce o dezechilibrare. După acest criteriu există două mari modele ale economiei de piaţă:

1. Modelul neoclasic ce se caracterizează prin:

· sistemul economic se autoreglează, statul având o intervenţie minimă în economie;

· forţele pieţei asigură corelaţia necesară sistemului economic, care, datorită raportului cerere-ofertă va gravita în jurul punctului de echilibru;

· rolul statului constă în asigurarea unei mase monetare în concordanţă cu nivelul producţie şi necesităţile circulaţiei;

· variabila de comandă a sistemului economic este considerată a fi oferta, acest model vizând în special nivelul macroeconomic.

2. Modelul Keynesian care presupune:

· sistemul economic nu poate fi în echilibru la ocupare deplină ci poate exista un punct de echilibru la o anumită rată a şomajului;

· statul trebuie să aibă rol activ în administrarea echilibrului astfel încât între şomaj şi inflaţie să existe un raport optim în diferite momente;

· variabila de comandă a sistemului economic este cererea agregată, acest model considerând că este greşit să se extrapoleze funcţionarea nivelului microeconomici la nivel macroeconomic, care trebuie modelat conform propriilor legităţi.

Michel Albert, în lucrarea „Capitalism contra capitalism”, apreciază că în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele:

1. Modelul neoamerican care se caracterizează prin următoarele trăsături:

· sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil şi are tendinţe de reducere;

· piaţa are rol determinant în circulaţia bunurilor de la producător la consumator;

· preţurile bunurilor economice inclusiv salariile depind de condiţiile aleatorii ale pieţei;

· fiscalitatea este redusă, iar implicarea statului în economie este neglijabilă;

· întreprinderea privită ca centru al deciziilor economice este considerată ca fiind un bun comercial;

· piaţa financiară şi în primul rând bursa are rol decisiv în viaţa economică în raport cu alte forme de piaţă;

· pe termen scurt se realizează o mobilitate ridicată în ierarhia economico- socială;

· un sistem de învăţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei;

· grad redus de securitate economică faţă de riscuri, protecţia fiind o problemă individuală.

2. Modelul renan, se bazează pe câteva principii de bază:

· piaţa are rol hotărâtor în viaţa economică impunându-se intervenţia statului, care trebuie să fie apărătorul protecţiei sociale şi a liberei negocieri;

· cea mai mare parte a bunurilor economice îmbracă forma de marfă; fiscalitatea este ridicată fiind impozitate atât veniturile cât şi capitalul;

· se realizează o redistribuire interzonală a veniturilor pentru reducerea decalajelor dintre zonele aceleiaşi ţări;

· sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele fiind apt să asigure finanţarea acestora pe termen lung;

· întreprinderea nu poate funcţiona în sfera dialogului social, nivelul salariilor depinzând atât de condiţiile pieţei cât şi de alţi factori;

· un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad ridicat de protecţie socială prin grija autorităţilor publice;

· sistemul de învăţământ este mai egalitar;

· clasa mijlocie este numeroasă iar mişcarea sindicală este foarte puternică.

2.3 Banii în economia de piaţă

2.3.1 Natura, geneza şi evoluţia banilor

Banii reprezintă o marfă spcială care, într-un îndelungat proces istoric, de dezvoltare a schimbului, s-a separat în mod constant de lumea mărfurilor pentru a îndeplini rolul de echivalent general şi de instrument general al schimbului.

Banii au apărut cu mult timp în urmă, din necesitatea facilitării schimbului, realizat iniţial sub formă de troc - schimbul direct dintre două bunuri.

în evoluţia istorică a banilor se disting trei etape importante:

a. perioada banilor-marfă- primele forme concrete de bani au fost anumite bunuri, animale,

blănuri, bucăţi de metal etc. Care aveau rol de:

· intermediar;

· etalon pentru măsurarea celorlalte bunuri;

b. perioada banilor monedă, treptat rolul de bani s-a restâns la metale preţioase (aur, argint) datorită

unor proprietăţi intrinseci:

· valoare mare într-un volum mic;

· sunt omogene şi perfect indivizibile;

c. perioada banilor de hârtie (fiduciari- bazaţi exclusiv pe încredere), aceşti bani nu mai au valoare

intrinsecă, valoarea rezultând doar din semnul valoric imprimat pe ei. Monedelor metalice li s-au adăugat bancnotele, semne băneşti emise de bănci care:

ü certificau prezenţa aurului în păstrarea băncii;

ü exprimau angajamentul băncii de a le preschimba, la cerere, în aur

(până la primul război mondial).

Dreptul de a emite bancnote a fost, treptat, restrâns şi rezervat unei singure bănci

- Banca de Emisiune sau Centrală. Dacă până la primul război mondial bancnotele circulau paralel cu monedele de aur şi argint, după această dată emisiunile de monede din metale preţioase au devenit excepţii, convertibilitatea bancotelor în aur şi argint restrângându-se treptat, ele devenind simple intrumente utilizate în tranzacţii economice.

Trăsăturileesenţiale care pun în evidenţă natura banilor din economiile de piaţă

contemporane sunt:

· banii reprezintă un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru societate;

· banii reprezintă un instrument social al economiei de schimb, natura banilor nu depinde de corpul material al acestora ci de funcţiile sociale îndeplinite;

· raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul mărfurilor şi derularea normală a fluxurilor economice;

· realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii pe care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali ai banilor;

· banii au caracter:

v nedeterminat- permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea oricărei datorii;

v general- sunt acceptaţi în orice moment şi orice loc al unei comunicaţii monetare;

v imediat- permit reglarea instantanee şi definitivă a actelor de vânzare-cumpărare şi stingerea

unei datorii.

.3.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă

Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile pe care aceştia le îndeplinesc distingându- se astfel două mari direcţii:

1. Teoria clasicăce consideră că banii îndeplinesc următoarele funcţii:

v măsură a valorii;

v mijloc de circulaţie;

v mijloc de plată;

v mijloc de tezaurizare;

v bani universali.

2. Teoria contemporanăcare consideră că funcţiile banilor sunt următoarele:

v mijloc de schimb şi stimulare a activităţii economice;

v instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de comparaţie;

v de rezervă ca valoare, care se desfăşoară în timp şi îmbracă două aspecte:

* banii sunt instrument de economisire;

* banii permit realizarea valorilor viitoare;

v mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi măsură a valorii cu două funcţii conexe:

* mijloc de tezaurizare,

v mijloc de plată.

Dacă în ceea ce priveşte rolul covârşitor al banilor în economia de piaţă, precum şi funcţiile pe care ei le îndeplinesc, diferitele şcoli şi teorii economice sunt de accord, că nu s-a ajuns încă la o definiţie larg acceptată a banilor, capabilă să surprindă sintetic esenţa şi semnificaţia acestora.

Astăzi banii sunt expresia generică pentru bancnote, monedă metalică, monedă scripturală şi alte

instrumente recunoscute ca monedă, existente în posesia agenţilor economici, având forme şi denumiri diferite de la o ţară Ia alta (dolar, liră, euro, leu, etc.) acceptate pentru schimburi şi plăţi într-un spaţiu economic dat. Ei sunt un simbol al avuţiei conferind putere economică deţinătorului lor.

Funcţiile banilor sunt în esenţă următoarele:

§ mijloc de măsură a valorii (etalon de calcul) permit măsurarea şi compararea în timp şi spaţiu

a cheltuielilor şi rezultatelor. Moneda naţională reprezintă etalonul general de măsură pentru întreaga activitate economică, singurul mijloc capabil să comensureze şi să compare bunuri economice şi activităţi diferite din punct de vedere:

cantitativ, calitativ, structural.

§ mijloc de circulaţie (de schimb) constă în aceea că moneda este mijlocitorul schimbului, banii

putând trece de la un deţinător la altul;

§ mijloc de plată - orice obligaţie economică este evaluată în bani şi încetează prin achitarea

sumei corespunzătoare;

§ mijloc de rezervă (de economisire) are la bază caracterul impersonal al monedei care poate fi folosită de oricine, pentru orice marfă şi în orice moment. Banii sunt lichiditate prin excelenţă, adică sunt acceptaţi în tranzacţii în condiţii de risc şi pierderi minime pentru deţinători;

§ bani universali - reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie sau stingerea obligaţiilor pe plan internaţional.

Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică importantă a banilor lichiditatea care constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricând convertibili în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea posesorilor lor.

Concepte de bază - tema 2

Diviziune socială a muncii - procesul de separare, detaşare şi combinare a varietăţii activităţilor economice şi de statornicire a acestora, prin rolul pe care îl exercită; ca părţi integrante ale acţiunii sociale.

Diviziunea mondială a muncii - relaţiile stabilite între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului internaţional, precum şi locul şi rolul fiecărui stat în parte în circuitul mondial al valorilor materiale.

Bilet de bancă - la început, constituia un înscris special dat de o bancă deponentului de lingouri sau monede de aur, prin care aceasta certifica existenţa aurului în depozitul său. în timp, biletul de bancă a început să mijlocească schimbul de mărfuri, fără a se mai recurge la aurul pe care-1 reprezintă. Mai târziu, statul şi-a instaurat monopolul în domeniul emiterii biletelor de bancă, ele începând să circule pe întreg teritoriul ţării, statul împuternicind banca centrală să îndeplinească funcţia de emitent de bilete de bancă. Astăzi, biletele de bancă nu mai sunt convertibile în aur.

Moneda reprezintă resursa macroeconomică la care se raportează toţi agenţii economici ai unui stat. Moneda face posibilă derularea tranzacţiilor căruia este transmisă averea averea de la o persoană la alta, de la un agent economic la altul. Atributele monedei sunt:

o acceptabilitate - pentru ca moneda să fie mijloc general de schimb, ea trebuie să fie acceptată de toate persoanele unui stat ca mijloc de plată;

o convertibilitate - moneda trebuie să fie folosită cu uşurinţă;

o divizibilitate - capacitatea monedei de a fi folosită la orice tip de tranzacţie;

o uniformitate - toate instrumentele acceptate ca mijloc de plată trebuie să posede aceleaşi calităţi şi

funcţii;

o greutatea falsificării - imposibilitatea reproducerii ei;

o stabilitatea valorii - menţinerea puterii de cumpărare o perioadă de timp cât mai mare.

Etalon - serveşte ca unitate de măsură sub diferite forme şi în diferite scopuri. Etalonul monetar este cantitatea de metal (aur, argint) corespunzătoare unei unităţi monetare.

Paritate - raportul de schimb dintre valorile a două monede care, teoretic, reflectă raportul dintre puterea lor de cumpărare în ţările respective.

Prodfactori- bunuri care servesc obţinerii satisfactorilor; factori de producţie (utilaje, instalaţii etc.).

Satisfactori - bunurile utilizate pentru consumul personal al membrilor societăţii, destinate satisfacerii nemijlocite a trebuinţelor (alimente, îmbrăcăminte etc.).

Intrinsec - ceea ce constituie partea lăuntrică, esenţială a unui lucru. Un bun are o valoare intrinsecă, adică prin el însuşi, nelegat de altceva.

Fixing - operaţiune de stabilire a cursurilor valutare sau a preţului aurului la bursă. O valută poate avea două cursuri:

o un curs oficial, stabilit de autoritatea monetară - Banca Centrală;

o un curs liber, stabilit pe piaţă, în funcţie de fluctuaţia cererii şi a ofertei pentru valuta respectivă. Tehnica de stabilire a cursului după metoda fixingului constă în determinarea punctului la care cererea şi oferta pentru o valută se egalizează sau se apropie cel mai mult.

3. AGENŢII ECONOMICI

3.1 Agenţii economici, fluxurile economice şi circuitul economic

3.1.1 Agenţii economici: concept şi tipologie

3.1.2 Fluxurile economice reale şi fluxurile monetare

3.1.3Circuitul economic

3.2 întreprinzătorul - principalul agent al economiei

3.2.1 Întreprinderea - tipologia întreprinderilor

3.2.2 Caracteristicile întreprinderii (firmei)

3.2.3 Întreprinzătorul

În toate procesele economice, agenţii economici implicaţi îndeplinesc roluri specifice indiferent dacă procesele economice sunt abordate la nivel microeconomic sau macroeconomic. înţelegerea condiţiilor de existenţă şi funcţionare a diferitelor categorii de agenţi economici stă la baza demersului cognitiv asumat de ştiinţa economică.

3.1 Agenţii economici, fluxurile economice şi circuitul economic

3.1.1 Agenţii economici: concept şi tipologie

Поиск по сайту: