Profitul

Termenul de profit este de origine latină şi provine de la profitare, care înseamnă a progresa, a da rezultate.

Profitul poate fi definit ca fiind:

§ diferenţa în plus dintre veniturile şi cheltuielile rezultate din activitatea unui agent economic;

§ beneficiul, câştigul, avantajul, venitul realizat sub formă bănească din producerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor.

Profitul este format din:

a) profit normal sau ordinar- reprezintă profitul minim pe care o întreprindere trebuie să-l

realizeze pentru a-şi putea continua activitatea;

b) profitul supranormal sau economic- reprezintă diferenţa dintre venitul total şi costurile de oportunitate ale factorilor întrebuinţaţi într- o anumită perioadă de către o întreprindere. El se realizează numai în procesul schimbului în cadrul mecanismelor pieţei concurenţiale unde domină incertitudini generate de confruntarea dintre riscurile asumate de către producători;

c)profitul de monopol sau supraprofitul- obţinut peste profitul normal de către agenţii economici care dispun de condiţii naturale sau economice pentru care alţii nu le au, şi de care se folosesc printr-o concurenţă imperfectă. Profitul se determină conform reglementărilor în vigoare în fiecare ţară, ca o sumă globală cu două componente:

1. Profitul legitim saunormal- reprezintă suma ce revine agentului economic, posesor al unui factor de producţie, pentru contribuţia adusă la activitatea economică.

Este considerat legal, normal şi este expresia unor venituri însuşite ca urmare a progreselor economice şi tehnice realizate de firmă prin:

§ utilizarea unor mijloace de muncă perfecţionate;

§ îmbunătăţirea produselor şi înnoirea lor;

§ organizarea superioară a activităţii economice.

3. Profitul nelegitim sau venitul necâştigatreprezintă suma însuşită de agentul economic fără a avea o contribuţie la activitatea economică şi se realizează în contextul încălcării legalităţii prin:

Ø atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele admise de lege;

Ø practicarea unor preţuri de vânzare mai ridicate;

Ø sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor;

Ø economii nejustificate la cheltuielile pentru protecţia mediului;

Ø obţinerea unor câştiguri din inflaţie şi alte fenomene social-economice. Agentul economic poate dispune de profit numai după plata impozitului, impozitarea reflectând punctul de vedere oficial cu privire la profitul ce rămâne efectiv la agentul economic, numit profit admis;

Profitul admis reprezintă profitul net, adică ceea ce rămâne proprietarului de capital după ce a plătit impozitul

unde:

P_a = profit admis Pb = profit brut lpp = impozit pe profit

Pa ⁼Pb ~lpp’

Profitul admis reprezintă instituţionalizarea unei mărimi a profitului care se stabileşte nu atât în funcţie de factorii economici, ci de decizia autorităţilor şi de politica statului de a asigura sau nu un anumit nivel al profitului pe ramuri şi subramuri, pe categorii de mărime a firmelor etc.

Un rol foarte important revine mărimii şi dinamicii profitului. Mărimea profitului este variabilă în timp şi spaţiu şi se exprimă:

absolut, ca masă a profitului, care se determină ca diferenţă între venituri şi cheltuieli sau ca diferenţă între preţ şi cost constituind un reper important pentru selectarea nomenclatorului de produse al unei unităţi economice;

relativ, ca rată a profitului, ce se calculează ca raport procentual între masa profitului şi costurile făcute pentru obţinerea acesteia, volumul capitalului folosit sau cifra de afaceri. Se calculează următoarele tipuri de rate de profit (pr’):

o r ata comercială - prin raportarea profitului (Pr) la cifra de afaceri (CA):

pr’ = (Pr/CA) x 100

o rata economică - prin raportarea profitului (Pr) la activele totale ale întreprinderii (AT): pr’ = (Pr/AT)xl00

o rata financiară - raportarea profitului la activele proprii (AP):

pr’= (Pr/AP)xl00

o rata rentabilităţii se determină ca raport al fiecărei forme de profit, la forma corespunzătoare de cost.

Factorii care influenţează mărimea profitului sunt:

ü nivelul costului mărfii sau serviciului - invers proporţional;

ü nivelul preţului mărfii sau serviciului - direct proporţional;

ü volumul serviciilor sau produselor realizate - direct proporţional;

ü tructura producţiei de bunuri şi servicii realizate - direct proporţional când sporesc produsele şi serviciile cu profit ridicat şi invers proporţional când se reduc în favoarea celor cu profit scăzut;

ü viteza de rotaţie a capitalului - direct proporţional;

ü modul cum se împarte valoarea produsului sau serviciului între posesorii factorilor de producţie - dacă salariul, dobânda şi renta cresc, scade profitul şi invers.

10.3Dobănda

În sens restrâns, dobânda este o sumă de bani, un excedent ce revine proprietarului capitalului bănesc dat cu împrumut, ca răsplată pentru cedarea dreptului de folosinţă asupra numerarului, unei alte persoane, pe o anumită perioadă de timp.

Pentru debitor dobânda reprezintă o cheltuială iar pentru creditor dobânda este un venit.

Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele:

· economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare, fiind folosite de către acestea la acordarea de împrumuturi;

· economiile firmelor reprezintă acea parte a profitului care rămâne

disponibilă după plata dividendelor;

· economiile guvernului, apar în situaţia în care veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare.

In sens larg, dobânda reprezintă venitul însuşit de proprietarul oricărui capital utilizat în condiţii normale, în activitatea economică.

Formele dobânzii în sens larg sunt următoarele:

§ dobânda bancară de bază - se practică pentru remunerarea certificatelor de depozit sau a bonurilor de trezorerie;

§ dobânda bancară percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ numită şi taxă de scont comercială;

§ dobânda pe piaţa monetară - se aplică împrumuturilor pe termen scurt, împrumuturilor contractate între bănci, respectiv între băncile comerciale şi banca de emisiune;

§ dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi de alte instituţii financiare constă în dobânda bancară de bază la care se adaugă un plus, care este stabilit în funcţie de credit şi situaţia economică a debitorului;

§ dobânzi corelate pentru depozitele ia vedere şi la termen - sunt constituite de bănci, la casele de economii;

§ dobânzi pe piaţa obligaţiunilor;

§ dividende - pentru acţiunile deţinute la societăţile pe acţiuni;

Mărimea dobânzii se determină cu ajutorul a doi indicatori:

v masa dobânzii - respectiv suma absolută a dobânzii pe care o plăteşte debitorul, creditorul său;

v rata anuală a dobânzii ca mărime relativă care se calculează ca raport procentual între dobândă (D), primită sau plătită, şi suma care a făcut obiectul împrumutului (C).

d’= (D/C) x 100, unde:

d’ = rata dobânzii,

D = dobânda totală,

C = capitalul împrumutat.

Între rata dobânzii şi cererea de credite există un raport invers proporţional. Câştigul băncii rezultă din diferenţa între dobânda încasată de bancă de la cei pe care i-a creditat şi dobânda plătită deponenţilor săi, care reprezintă câştigul brut. Dacă din câştigul brut se scad cheltuielile de funcţionare a băncii rămâne profitul sau câştigul net.

Există două modalităţi de calcul al dobânzii:

o Dobânda simplă - se calculează la creditele acordate pe o perioadă mai mică de un an sau la cele cu scadenţă după un an, dacă rambursarea creditului se face în rate egale. Se determină după formula:

D=Cxd’xn,unde:

D = dobânda simplă, C = creditul,

d’ = rata anuală a dobânzii,

n= durata împrumutului în ani.

o Dobânda compusă sau capitalizată - se calculează la creditele acordate pe o perioadă mai mare de un an, dacă rambursarea datoriei şi dobânzii aferente se face la sfârşitul perioadei. Dobânda neplătită în primul an se adaugă la suma împrumutată fiind luată în calculul dobânzii în anul următor. Este numită „dobândă la dobândă” şi se determină după următoarea formulă:

S„ =S₀(l+d’)ⁿ

D=S„ -So d’ = D / (C \ n) x 100

unde:

S_n = suma totală plătită băncii la sfârşitul perioadei, So = capitalul iniţial luat cu împrumut (creditul),

d’ = rata anuală a dobânzii,

n= durata împrumutului în ani, c = creditul,

D = dobânda totală plătită băncii.

Nivelul şi dinamica ratei dobânzii depind de următorii factorii:

riscul asumat de creditor privind insolvabilitatea debitorului; dacă riscul asumat de creditor este mare, rata dobânzii creşte astfel încât dobânda percepută la credit, numită dobândă pură sau netă, se adaugă prima de asigurare contra riscului, obţinându-se dobânda brută care cuprinde şi cheltuielile de gestionare a creditului, suportate de către bancă;

riscul dintre cererea şi oferta de credite pe piaţa monetară - când cererea creşte, rata dobânzii creşte şi invers, când oferta sporeşte, rata dobânzii scade;

inflaţia determină majorarea ratei dobânzii. Pentru a preveni riscul inflaţionist banca percepe o dobândă nominală, care cuprinde dobânda reală, corectată în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist;

conjunctura economică şi politică atât din interiorul fiecărei ţări, cât şi pe plan internaţional;

durata creditului - dacă împrumutul este pe termen scurt şi rata dobânzii este mare, atunci va creşte cererea de credite pe termen scurt, ceea ce va duce la scăderea ratei dobânzii pentru asemenea credite paralel cu creşterea ratei dobânzii la creditele pe termen lung;

costul procesului de acordare de împrumuturi- la împrumuturile mari care se reîntorc la creditori dintr-o dată, costurile sunt mult mai mici decât în cazul împrumuturilor mici care se retumează creditorului în rate;

rata de scont practicată de Banca Centrală la reflnanţarea băncilor;

oferta şi cererea de lichidităţi pe piaţă;

raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului la capitalul investit;

starea generală a economiei etc.

Băncile intervin în scăderea masei monetare, când necesităţile economiei impun acest lucru, reducerea masei băneşti făcându-se prin:

v limitarea sau plafonarea creditului prin stabilirea unei sume maxime

şi a unui cuantum (procent);

v creşterea rezervei obligatorii şi a ratei dobânzii, la intervenţia Băncii Centrale;

v schimbul valutar al monedei naţionale pe monede străine convertibile.

Renta

Renta reprezintă plata pentru folosirea temporară a unui factor de producţie care aparţine unei alte persoane.

Renta poate fi privită sub două forme:

§ sub formă materială- ca excedent de bunuri faţă de alţi producători, produse de calitate superioară, inclusiv situaţii de monopol;

§ sub formă bănească ca rentă economică,adică venitul obţinut de către deţinătorul unui factor de producţie, a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la creşterea preţului de vânzare.

Cea mai complexă teorie a rentei a fost creată de David Ricardo, care defineşte renta ca fiind acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului.

Ricardo elaborează şi teoria rentei diferenţiale, renta reprezintă diferenţa dintre valoarea socială şi cea individuală obţinută pe terenurile mai fertile sau cu o poziţie mai avantajoasă faţă de piaţă.

Cea mai veche formă a rentei se întâlneşte în agricultură şi se numeşte rentă funciară care reprezintă renta încasată de toţi proprietarii funciari, indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin şi de poziţia acestuia faţă de piaţă.

Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de folosinţă a terenului unei alte persoane numită arendaş.

Mărimea rentei depinde de cererea de pământ pentru arendare, care, la rândul ei, este condiţionată de cererea de produse agricole şi de preţul de vânzare al produselor.

Renta se poate exprima şi măsura în:

ü mărime absolută- renta este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produselor agricole şi costul acestora plus profitul normal al arendaşului;

ü mărime relativă- renta se exprimă ca rată faţă de veniturile aduse de terenul arendat.

Renta poate fi absolută sau diferenţială. '

Renta diferenţială se formează pe baza unor particularităţi ale activităţilor economice în agricultură este rezultatul cheltuielilor mai mici cu care sunt obţinute produsele pe terenurile mai fertile în condiţiile în care preţul de vânzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump, realizat pe terenurile cu o fertilitate mai mică.

Renta diferenţială se împarte în:

- renta diferenţială de gradul I - este renta rezultată din diferenţa de fertilitate naturală şi poziţia diferită a terenurilor faţă de piaţă. Mărimea ei este dată de diferenţa dintre cheltuielile marginale realizate pe terenurile cele mai slabe luate în cultură şi cheltuielile individuale mai reduse efectuate pe terenurile mai fertile sau mai apropiate de piaţă. Acest tip de rentă este caracteristica predominantă a agriculturii extensive;

-renta diferenţială de gradul II- are la bază investiţiile succesive pe acelaşi teren sau pe terenuri diferite care măresc fertilitatea artificială a solului şi randamentul acestuia, reducând costurile pe unitatea de produs. Se obţine astfel, un supraprofit care este încasat de arendaş în perioada desfăşurării contractului de arendare. Renta diferenţială II este legată de agricultura intensivă de dotarea tehnică superioară a exploatărilor agricole.

Pe lângă tipurile de rentă amintite, mai distingem:

renta de monopol- obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi foarte mici de bunuri, de calitate excepţională, foarte căutate de consumatori. Ea este un supraprofit obţinut prin practicarea unor preţuri de monopol la aceste produse;

renta minieră- reprezintă supraprofitul obţinut de către proprietarii de mine sau de terenuri bogate în resurse care pot fi exploatate cu cheltuieli reduse;

renta de raritate- este rezultatul restrângerii resurselor economice din cauza condiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi întreţinute artificial;

renta industrială (comercială)- reprezintă surplusul de venit obţinut de marile firme prin practicarea unor preţuri scăzute faţă de cele ale firmelor mai mici (care nu pot rezista decât practicând preţuri mai mari);

rentă conjuncturală - reprezintă profitul obţinut de unii întreprinzători în urma vânzării unor produse ce au fost stocate atunci când preţurile lor erau mici şi vândute când valoarea lor pe piaţă a crescut.

Mărimea preţului pământului este influenţată de numeroşi factori:

a) mărimea şi evoluţia rentei- influenţează direct preţul pământului, fapt

evidenţiat de formula:

Pp =R/d’

Pp = preţul pământului, R = renta anuală,

d’= rata anuală a dobînzii plătite de băncile deponenților, pentru dreptul de a le folosi suma depusă pe termen de un an.

b) rata dobânzii bancare- influenţează invers proporţional preţul pământului când rata dobânzii creşte, potenţialii cumpărători sunt mai tentaţi să-şi depoziteze în bănci economiile, putând obţine un câştig mai mare, cererea de pământ pe piaţă scade reducându-se şi preţul acestuia;

c) cererea şi oferta de terenuri agricole- datorită faptului că pământul este un factor de producţie limitat, oferta acestuia are caracter rigid;

d) cererea şi oferta de produse agricole- acţionează asupra preţului pământului prin intermediul cererii şi ofertei de teren agricol care prin utilizare permite obţinerea produselor agricole;

e) posibilitatea folosirii alternative a pământului- oferă mai multe şanse de câştig cumpărătorului, iar preţul pământului va creşte (relaţie directă);

f) poziţia terenurilor agricolefaţă de căile de acces şi centrele de aprovizionare şi desfacere a produselor influenţează direct valoarea şi preţul pământului;

g) deprecierea banilorca urmare a amplificării procesului inflaţionist de terenuri, ceea ce influenţează preţul pământului prin sporirea cererii de terenuri agricole.

Concepte de bază - tema 10

Teoria monistă- în concepţia acestei teorii, substanţa salariului este explicată printr-un singur factor de producţie astfel:

costul formării resurselor de muncă, salariul fiind suma care asigură subzistenţa salariatului şi a familiei acestuia;

productivitatea muncii, salariul este o parte a rezultatelor obţinute prin munca depusă de lucrător, creşterea salariului putându-se face doar pe seama creşterii productivităţii, care trebuie să devanseze creşterile salariale;

capitalul cultural reprezintă cunoştinţele acumulate, aptitudinile, experienţa profesională etc., salariul fiind suma plătită pentru a beneficia de acest capital cultural care se formează prin intermediul capitalului economic.

Teoria dualistă- în concepţia acestei teorii, substanţa salariului constă concomitent, în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. Mărimea salariului trebuie astfel stabilită încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă.

Formele de salarizare:

v sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi dinamica salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite;

v realizează legătura între mărimea rezultatului muncii, partea ce revine salariaţilor, activitatea depusă de ei şi alte elemente economice, sociale, psihologicve sau de altă natură.

Efectul de substituireare în vedere interesul fiecărui salariat de a obţine un câştig mai mare prin prelungirea timpului de muncă în defavoarea timpului liber.

Efectul de venitare în vedere renunţarea la munca suplimentară în favoarea timpul liber din momentul în care mărimea salariului atinge un nivel care îi permite să ducă un trai decent.

Maximizarea profitului- întreprinderea poate vinde orice cantitate din produsele ei pe piaţă, cu condiţia de a o face la preţul pieţei, alegând acel volum de

producţie care îi maximizează profitul. Creşterea producţiei duce Ia creşterea venitului total şi a costului total, astfel, dacă sporirea venitului (marginal) este superioară creşterii costului (costul marginal) profitul va creşte şi deci vom putea mări producţia. Profitul maxim este realizat când venitul marginal este egal cu costul marginal.

Cifră de afaceri- indicator sintetic economico-financiar care exprimă valoarea veniturilor obţinute de o firmă în cursul unei perioade de timp, de obicei un an.

Taxa oficială a scontului- formă specifică a ratei dobânzii prin care băncile comerciale pot fi refinanţate de banca centrală, care poate influenţa nivelul ratelor dobânzii în economie prin stabilirea taxei oficiale a dobânzii în economie. Dacă taxa scontului creşte, înseamnă că banca centrală urmăreşte o diminuare a creditelor pe care le pot acorda băncile comerciale. Când taxa oficială a scontului scade, înseamnă că banca centrală urmăreşte o creştere a creditelor pe care le pot acorda băncile comerciale.

Taxa rescontului- taxa percepută, sub formă de rată a dobânzii, de către banca centrală de la băncile comerciale pentru operaţia de rescontare a titlurilor.

Capitalizare - transformarea dobânzii primite în capital - adică calcularea de dobândă la dobândă.

Rata reală a dobânzii se calculează prin „deflatare”, adică scăzând din rata nominală a dobânzii rata inflaţiei. Atât pentru creditor cât şi debitor contează valoarea reală a dobânzii percepute sau plătite.

Arendare- cedarea dreptului de folosinţă a unor bunuri pe o perioadă de timp determinată, în schimbul unei sume de bani numită arendă.

Arendaş - persoană care preia, în schimbul unei arende, de la proprietarul funciar, dreptul de a folosi pe timp determinat, terenul acestuia şi de a organoiza procesul de producţie agricol, conform prevederilor din contractul de arendă.

Preţul pământului - suma de bani pe care o plăteşte cumpărătorul unei suprafeţe de teren, vânzătorului acesteia, pentru transferarea dreptului de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare.

11. EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURILE PUBLICE

11.1Cauzele eşecului pieţelor

11.2Situaţi de eşec al pieţelor

11.1Cauzele eşcului pieţelor

Eşecul pieţelor există în situaţiile în care pieţele libere nu conduc la o alocare eficientă a resurselor generând necesitatea acţiunii guvernamentale cu rol corector.

Schimbul drepturilor de control asupra utilizării bunurilor nu poate exista în afara schimbului drepturilor de proprietate astfel:

a)cînd piața asigură o alocare eficientă, posibilităţile de schimb avantajos al drepturilor de

proprietate asupra bunurilor sunt valorificate maximal;

b)când piaţa generează alocări ineficiente ale resurselor, anumite posibilităţi de schimb avantajos rămân nevalorificate.

Dintre factorii care explică eşecul pieţelor libere în alocarea eficientă a resurselor, sunt:

1. Dificultatea individualizării drepturilor de proprietate care se datorează:

a)excluziunii imperfecte care apare:

Ø atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun nu este deţinut de către un singur agent economic, ci de un grup de agenţi, de regulă foarte mare. în acest caz excluziunea imperfectă apare în legătură cu legalizarea drepturilor individuale de proprietate;

Ø atunci când există posibilitate redusă de excludere a oricărui agent economic din sfera potenţialilor utilizatori ai unui bun. în acest caz excluziunea imperfectă priveşte posibilitatea aplicării drepturilor obţinute pe cale legală.

b)gradului redus de transferabilitate - este caracteristic situaţiilor în care drepturilelegale de vânzare a bunurilor sunt limitate, proprietarii neavând posibilitatea să încheie contracte avantajoase în legătură cu transferarea controlului asupra utilizării bunurilor respective.

c)Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative pentru realizarea tranzacţiilor agenţii economici refectuează cheltuieli pentru căutarea partenerilor, pentru observarea calităţii bunului: ce face obiectul schimbului etc. Costurile tranzacţionale şi informaţionale reprezintă piedici în derularea schimburilor şi alocarea eficientă a resurselor prin intermediul pieţelor libere.

d)Negocierii unor acorduri avantajoase de schimb - atunci când agenţii economici eşuează în negocierea unor condiţii, mutual avantajoase, schimbul nu mai are loc.

11.2Situaţii de eşec al pieţelor

Cele mai cunoscute situaţii de eşec al pieţelor sunt:

v externalităţile;

v bunurile publice;

v monopolul;

v resursele de folosinţă comună.

1. Externalităţile reprezintă situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă unele dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului.

Costurile sau beneficiile care nu sunt incorporate în propriile pieței, au un caracter extern deoarece nu sunt asociate vânzătorului: sau cumpărătorului ci unei terţe pieţe.

Externalitățile se caracterizează prin două elemente:

v derivă din activitatea unui alt participant;

v nu sunt înregistrate pe piaţă în mod direct deci,

v nu influenţează echilibrul concurenţial.

Externalităţile pot fi grupate în două categorii:

a) externalităţi pozitive - acestea corespund unor activităţi ce aduc beneficii pentru terţe părţi.

Acest gen de externalităţi se concretizează în niveluri de producţie şi de consum mai mici decât cele care corespund alocării eficiente a resurselor.

b) externalităţi negative- apar în legătură cu activităţile de producţie sau de consum care generează costuri pentru terţe părţi. în acest caz costurile private sunt mai mici decât cele sociale.

Internalizarea externalităţilor negativeconstă în încorporarea costurilor externe în preţul pieţei, prin intemalizare costul marginal privat creşte la nivelul costului marginal social, producătorii fiind obligaţi să ţină cont de costurile externe ale activităţii lor.

Поиск по сайту: