Productivitatea muncii. Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca umană

Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca umană. Productivitatea apare sub următoarele forme:

ü Productivitatea parţială - reflectă productivitatea fiecărui factor de producţie

şi reprezintă producţia obţinută cu o unitate de factor de producţie consumată (capital, muncă etc.)

ü Productivitatea globală - reflectă modul de determinare a productivităţii,

fiind o expresie a combinării şi consumării tuturor factorilor de producţie;

- măsoară performanţa şi eficacitatea factorilor de producţie.

ü Productivitatea medie - reprezintă raportul dintre producţie şi factorul muncă;

- eficienţa cu care este folosită o unitate din factorii de producţie într-o perioadă determinată de timp.

ü Productivitatea marginală - reprezintă sporul de producţie obţinut cu o unitate suplimentară dintr- un factor de producţie, ceilalţi rămânând constanţi.

Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de produse (Q) obţinută într- o unitate de timp (t) sau consumul de muncă necesar obţinerii unei unităţi de produs.

Wm=Q/t, sau Wm=t/Q

Cantitatea de muncă utilizată se poate exprima nu numai prin unităţi de timp, ci şi prin număr de lucrători.

Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează sub forma indicelui de creştere a productivităţii muncii, exprimându-se procentual.

IWm =(Wml /Wmo)x 100, unde:

Wmi = nivelul productivităţii muncii din perioada curentă;

Wmo = nivelul productivităţii muncii din perioada anterioară, de bază.

Asupra nivelului şi dinamixcii productivităţii muncii influenţează următorii factori:

ü factori tehnici:

gradul de înzestrare tehnică,

tehnologia existentă în producţie,

nivelul atins de cercetarea ştiinţifică etc.;

ü factori economici:

organizarea producţiei şi a muncii,

nivelul calificării lucrătorilor,

cointeresarea material etc.;

ü factori sociali:

nivelul de trai,

condiţiile de muncă,

responsabilitate etc.;

ü factori educaţionali:

pregătirea şcolară şi profesională,

nivelul de cultură;

ü factori psihologici:

grad de adaptabilitate la disciplina muncii;

satisfacţia adusă de muncă;

climatul relaţiilor cu ceilalţi lucrători;

tradiţii, obiceiuri, religie etc.;

ü factori structurali:

evoluţia structurii producţiei, a structurii de ramuri tehnice etc;

ü factori naturali:

condiţii de climă, fertilitate;

accesibilitatea resurselor naturale etc.

ü factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială:

tipuri de specializare tehnică şi economică;

gradul de competitivitate a produselor naţionale pe piaţa mondială etc.

Căile de sporire a productivităţii muncii sunt următoarele:

v promovarea tehnologiilor noi;

v buna organizare şi conducere a activităţii economice;

v climatul social adecvat al muncii;

v competenţa profesională a factorului uman;

v realizarea motivaţiei economice a participanţilor la producţie.

Nevoile nelimitate şi în continuă diversificare, pe de o parte, şi resursele rare, limitate pe de altă parte, impun creşterea productivităţii muncii pe această bază putându-se obţine:

v bunuri economice mai multe cu cheltuieli mai puţine;

v costuri mai mici pe unitatea de produs;

v valoare nou-creată mai mare pe unitatea de factor utilizat şi consumat;

v preţuri şi tarife stabile eventual mai mici;

v PIB pe total şi pe locuitor în creştere constantă şi apreciabilă;

v investiţii nete mai mari, creşterea economică şi a gradului de ocupare a forţei de muncă;

v creşterea salariilor, nivelul superior al productivităţii muncii făcând posibilă sporirea acestora;

v costuri naţionale egale sau mici decât cele străine;

v nivel de trai şi calitate a vieţii mai bune şi mai apropiate de cele ale ţărilor dezvoltate.

5.3.3 Căi de creştere a eficienţei economice

Aprecierea eficienţei economice a unei activităţi presupune luarea în considerare a implicaţiilor economice şi sociale ale acesteia. O activitate economică este eficientă nu numai atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, ci pentru societate are eficienţă reală dacă se desfăşoară în condiţii de compatibilitate cu mediul natural, evitând degradarea acestuia.

Creşterea eficienţei economice presupune:

o competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;

o cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;

o promovarea tehnologiilor modeme;

o alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de management şi gestiune. Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şi dezechilibru în economie.

CONCEPTE DE BAZĂ - TEMA 5

Capital - unul dintre cei trei factori de producţie, alături de muncă şi pământ.

Capitalul productiv - reprezintă suma bunurilor economice acumulate, eterogene şi reproductibile, a căror utilizare face posibilă reîntoarcerea lor în procesul de producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau duce la simplificarea muncii.

Capitalul uman - stocul de experienţă şi de cunoştinţe acumulat de om, care reprezintă pentru posesor un venit potenţial viitor.

Amortizare - parte din preţul unui bun material considerat capital _ fix, ce corespunde deprecierii fizice şi băneşti în urma uzurii fizice şi morale în procesul de producţie. Amortizarea este o cheltuială inclusă în costurile fixe, se recuperează din preţul de vânzare a producţiei şi se concretizează în fondul de amortizare, suma recuperată fiind folosită pentru modernizarea, reînnoirea şi creşterea capitalului fix.

Uzură - deteriorarea fizică şi morală, în timp, a bunurilor imobile.

Uzură fizică - pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare a capitalului fix, ca urmare a folosirii lui în cadrul procesului de producţie şi drept consecinţă a acţiunii agenţilor naturali.

Uzură morală - sau involuntară - reprezintă pierderile de capital fix datorate progresului tehnic, a producţiei şi desfacerii de utilaje, echipamente, maşini şi tehnologii mai performante, fiind necesară înlocuirea acestora cu altele superioare din punct de vedere calitativ.

Randament - termen ce reflectă rata rentabilităţii unei investiţii realizate de o firmă sau de întreprindere.

Productivitatea muncii:

Ø reprezintă forţa productivă a muncii, o formă a capacităţii de muncă de a crea într-o perioadă de timp un anumi volum de bunuri, de a presta anumite servicii:

Ø reprezintă raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită entruobţinerea ei.

Indicele costului vieţii reflectă modificarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi a tarifelor Ia serviciile folosite de către populaţie. Este utilizat de către economişti pentru a stabili necesarul de bani pe cap de locuitor, astfel încât să fie menţinut un anumit standard de viaţă.

Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi.

6. COSTURILE DE PRODUCŢIE

6.1 Conţinutul costului de producţie

Pentru a obţine bunuri economice şi servicii, agenţii economici fac cheltuieli cu factorii de producţie care se regăsesc în preţurile rezultatelor obţinute. Costul de producţie numit şi preţ de cost, reprezintă o problematică importantă la nivel microeconomic şi care în condiţiile economiei de piaţă, stă la baza deciziei întreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri materiale sau servicii.

Costul de producţie poate fi definit ca fiind:

§ totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producţie, pe care producătorii te efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii;

§ preţul de cost reprezintă totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru a produce bunurile

economice pe care le vinde sau:

totalitatea costurilor cu manopera, materialele şi regia pentru a produce ceva sau,

suma cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie.

Caracterizarea costurilor la bază doi parametri:

1. Structura costurilor - evidenţiază elementele componente ale acestora, ponderea pe care o ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor, precum şi tendinţele manifestate în evoluţia fiecărei categorii de cheltuieli.

În funcţie de natura economică a cheltuielilor structura costului cuprinde următoarele elemente:

o cheltuieli cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite

costuri materiale care reprezintă expresia bănească a consumurilor de capital fix şi circulant;

v cheltuieli cu forţa de muncă care sunt denumite costuri ale forţei de muncă şi care au în vedere eforturile făcute de întreprindere cu plata salariilor, contribuţiile la fondul de şomaj, CAS-ul;

v cheltuieli de regie - cheltuielile cu chiriile, încălzitul, iluminatul etc.

2. Mărimea (nivelul) costului se determină prin însumarea mărimii absolute a cheltuielilor din care este alcătuit, şi se determină:

• pe unitatea de produs,
• pe întreaga producţie realizată.

6.2Mărimea şi tipologia costurilor

În decursul dezvoltării gândirii economice, s-au constituit mai multe tipologii ale costurilor, dar ne vom opri la tipologia propusă de G.A.Frois.

1. Costul global (total) reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat, şi este format din:

a. costul fix - reprezintă cheltuiala care este relativ independentă de modificarea volumului producţiei şi care este suportată în orice condiţii de o firmă (clădiri, asigurări, dobânzi);

b. costul variabil - reprezintă cheltuiala care variază în funcţie de cantitatea de produse obţinute (materii prime, materiale, combustibil);

costul total - generat de consumurile aferente întregii producţii, este suma costurilor fixe şi variabile.

2. Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs sau pe unitatea de efect util. El poate fi:

c. cost fix mediu - costul devine variabil scăzând pe măsură ce creşte cantitatea de produse sau, invers, crescând atunci când producţia obţinută se micşorează;

b. costul variabil mediu - se determină raportând costul variabil total la cantitatea de produse;

c. costul total mediu - se determină prin raportarea costului total la cantitatea de produse, care reprezintă costul unei unităţi din producţie.

3. Costul marginal:

§ reprezintă sporul de cost necesar obţinerii unei unităţi uplimentare de produs;

§ se determină raportând creşterea costului total la creşterea producţiei;

§ evoluţia sa depinde de costurile variabile, totale şi medii.

Nivelul şi dinamica costului de producţie relevă gradul de eficienţă al activităţii unei firme, cu cât costurile sunt mai mici, nivelul producţiei păstrându-se la acelaşi sau crescând, cu atât eficienţa este mai mare, iar profitul sporeşte.

Nivelul costurilor de producţie reprezintă mărimea absolută a cheltuielilor efectuate pentru realizarea producţiei. Cunoaşterea funcţiilor îndeplinite de cost poate influenţa opţiunea nivelului şi dinamicii sale, astfel:

ü cunoaşterea reală a consumurilor de resurse materiale, financiare şi umane pentru

întreaga producţie şi pentru fiecare produs în parte;

ü evidenţa şi controlul consumurilor factorilor de producţie;

ü calcularea indicatorilor de eficienţă;

ü influenţarea nivelului rentabilităţii (profitului);

ü stabilirea preţului de vânzare a bunului pe piaţă.

6.3 Comportamentul întreprinzătorului şi reducerea costului de producţie

Fiecare agent economic este interesat să obţină producţia cu costuri cât mai mici, pentru a dobândi un câştig cât mai mare. Acest lucru este determinat de:

· resursele au un caracter limitat şi trebuie folosite în mod raţional;

· costuri mai mici înseamnă o ofertă mai mare şi deci un profit mai ridicat;

· costurile mici înseamnă preţuri de vânzare mai mici, ceea ce sporeşte numărul cumpărătorilor;

· o firmă cu costuri mici, accesibile, reprezintă un concurent important pe piaţă crescând competitivitatea produselor.

Principalele căi de reducere a costurilor sunt:

cumpărarea factorilor de producţie cu preţuri cât mai mici;

reducerea stocurilor;

reducerea (economisirea) consumului de materii prime şi materiale;

reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, prin creşterea mai rapidă a productivităţii faţă de salarii;

micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;

scăderea cheltuielilor administrative;

reducerea cheltuielilor de desfacere şi publicitate;

economii la cheltuielile de dezvoltare.

Reducerea costurilor nu reprezintă un scop în sine şi nu trebuie să aibă efecte negative asupra calităţii produselor ci, dimpotrivă, să asigure un spor de utilitate.

Stabilirea nivelului normal al costurilor se face în raport cu:

o nivelul cel mai scăzut realizat de întreprindere până atunci;

o costul întreprinderii cu cea mai bună poziţie competitivă în domeniu;

o preţurile de vânzare ale bunului respectiv.

Nivelul costului este nivelul minim până la care poate coborî preţul de vânzare al unui bun economic, dacă preţul de vânzare va fi mai mic decât costul de producţie atunci când firma va înregistra pierderi.

Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şi mobilizarea eforturilor, o componentă esenţială a calculului economic reprezentând-o optimul producătorului, ceea ce înseamnă că producătorul urmăreşte ca la un cost de producţie total dat să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult posibil.

Asigurarea optimului producătorului necesită ca însăşi relaţia dintre productivitate şi costuri să fie abordată pe termen lung.

Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament al întreprinzătorului obţinută;

· alegerea optimală pentru un volum de comportament ale întreprinzătorului obținută cu minimum de cheltuieli totale de producţie;

· schimbarea dimensiunii producţiei fără să se recurgă la substituire de factori, producătorul putând modifica dimensiunea producţiei prin variaţii ale factorilor de producţie - muncă şi capital - în aceeaşi proporţie;

· schimbarea dimensiunii producţiei cu substituire de factori, modificând raportul capital / muncă.

CONCEPTE DE BAZĂ - TEMA 6

Legea randamentelor neproporţionale reprezintă relaţia dintre trendul rezultatelor producţiei şi utilizarea unei activităţi suplimentare dintr-un factor de producţie variabil, ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi.

Are următoarele faze:

Ø randamentul crescător - produsul marginal este mai mare ca produsul mediu, în această fază a activităţii economice, trendul produsului mediu fiind crescător;

Ø randament descrescător - produsul marginal are trend descrescător, iar produsul mediu, după ce a cunoscut o creştere, începe, la rândul lui, să descrească;

Ø faza de ineficienţi - produsul marginal are valoare negativă cu influenţe majore asupra produsului mediu, în acest punct activitatea economică nu mai are randament, continuarea ei neavând sens.

Cost de producţie (preţ de cost) - totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru a produce bunurile economice pe care le vinde sau totalitatea costului cu manopera, materialele şi regia (costul luminii, chiriei etc.) necesare pentru a produce ceva sau suma cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie.

Comportamentul consumatorului - reprezintă o teorie iniţiată în secolul XIX care, de-a lungul timpului, a suferit transformări importante, constituind o parte semnificativă în studiul teoriei economice modeme. La început se considera că achiziţionarea oricărui bun oferă consumatorului o satisfacţie pozitivă, utilizarea marginală apărută în urma cumpărării unei unităţi adiţionale dintr-un bun oferea cumpărătorului o utilitate invers proporţională cu cantitatea achiziţionată din acelaşi bun. Economiştii consideră că punctul de maximă importanţă îl constituie venitul consumatorului, care influenţează direct cantitatea de bunuri ce poate fi achiziţionată.

Comportamentul producătorului - analizează acţiunile agenţilor economici producători prin prisma intereselor acestora: profituri maxime cu costuri de producţie minime, modificarea nivelului producţiei prin combinarea variată a factorilor de producţie sau substituirea acestora etc.

Comportamentul producătorului este influenţat direct de progresul tehnic şi de comportamentul consumatorului.

7. CEREREA

7.1 Cererea şi factorii care o influenţează

Nevoile sociale existente la un moment dat se manifestă pe piaţă sub forma cererii de bunuri şi servicii dar nu trebuie confundate nevoile umane cu cererea, deoarece cererea reflectă acele nevoi care se pot satisface prin intermediul pieţei.

Cererea poate fi definită ca fiind cantitatea totală dintr-o marfă la care aspiră o persoană, care poate fi achiziţionată într-o anumită perioadă de timp, la un preţ unitar dat.

Prin cerere se satisface partea principală a nevoii de consum, bunurile şi serviciile procuirându-se prin intermediul pieţei, astfel încât, cererea este condiţionată:

§ pe de o parte de veniturile băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei;

§ iar pe de altă parte de evoluţia preţurilor.

Cererea de bunuri şi servicii reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit preţ unitar, considerat ca maxim într-un interval de timp, considerând calitatea mărfii ca fiind dată şi acceptată de cumpărători.

In funcţie de cine exprimă cererea, aceasta poate fi:

v individuală - cererea manifestată din partea unui individ, întreprindere sau instituţie pentru un anumit produs sau serviciu;

v agregată (totală):

o însumarea tuturor cererilor individuale de pe piața unui produs sau serviciu într-o anumită perioadă;

o ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naționale pentru procurarea de bunuri și servicii.

Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre schimbarea preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute:

a) când preţul unui bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte; b) când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din acel bun scade. Factorii care stau la baza explicării legii generale a cererii sunt:

1. de natură economică:

· veniturile consumatorilor - între evoluţia veniturilor băneşti ale consumatorilor şi a cererii există o relaţie directă: când veniturile cresc cererea sporeşte, iar când acestea scad cererea se diminuează;

· modificarea preţurilor altor bunuri economice care pot fi:

v substituibile - adică două produse satisfac nevoi similare. Dacă preţul la unul dintre produse creşte are loc sporirea cererii la bunul substituibil;

v complementare - sunt bunurile consumate împreună (benzină-maşină, televizor-energie electrică), iar creşterea preţului la unul din produse diminuează consumul la ambele produse.

2. de natură extraeconomică:

· numărul de cumpărători - când numărul cumpărătorilor pe piaţa unui bun economic creşte, cererea totală la bunul respectiv creşte - este o relaţie pozitivă;

· preferinţele cumpărătorilor pentru un anumit bun - influenţează direct evoluţia cererii, dacă vor creşte preferinţele cumpărătorilor pentru un bun economic, cererea totală pentru acel produs va creşte;

· previziunea privind evoluţia preţurilor şi a veniturilor - dacă se prevede o creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru bunul respectiv va creşzte şi se reduce dacă se prevede o scădere a preţului;

· utilitatea economică - între gradul de utilitate al unui bun economic şi mărimea cererii este o relaţie directă;

· factorii psihologici şi sociali - un rol important avându-1: relcama, moda, mass-media etc., care influenţează opţiunile individului manifestându-se astfel cererea stimulată.

7.2 Elasticitatea cererii şi importanţa ei

Elasticitatea cererii poate fi definită ca fiind:

sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii,

proprietatea cererii de a se modifica sub acţiunea factorilor care o influenţează.

Elasticitatea cererii apare sub influenţa preţului şi a venitului, de aceea se calculează în funcţie de preţ şi

În funcţie de venit şi se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate, care reprezintă gradul de modificare a cererii - variabilă şi dependentă - în funcţie de modificarea unui factor al cererii - variabilă independentă.

După elasticitatea cererii în raport de preţ (E_Cp) există următoarele categorii de bunuri:

a) bunuri cu cerere elastică (E_Cp>l), la care modificarea preţului cu un anumit procent va determina modificarea cererii cu o mărime mai mare;

b) bunuri cu cerere de elasticitate unitară (E_Cp=l), la care modificarea preţului cu un anumit procent determină schimbarea cu aceeaşi mărime a cantităţii cerute;

c) bunuri cu cerere inelastică (elasticitate subunitară) - (E_cp<l) - schimbarea preţului cu un anumit procent determină o modificare a cererii cu o mărime mai mică;

d) bunuri cu cerere perfect elastică (Ecp^=> °°) - la un preţ constant cererea va creşte continuu la acel bun;

e) bunuri cu cerere perfect inelastică (E_Cp= 0) - indiferent de modificarea preţului cererea pentru acel bun va rămâne constantă.

Coeficientul de elasticitate în funcţie de preţ se calculează potrivit următoarei formule:

unde:

K_e/_p = AQ(%) / Ap(%) = [AQ/Qo x 100] / [Ap/po x 100],

AQ(%) = modificarea procentuală a cererii;

Ap(%)= modificarea procentuală a preţului.

După elasticitatea cererii în raport de venit (E_c/_V) există următoarele categorii de bunuri:

v bunuri normale (E_C/_V<1) - sunt cele pentru care venitul şi cererea evoluează în aceeaşi direcţie;

v bunuri inferioare (E_c/v<0) - sunt cele pentru care cererea şi venitul evoluează în sensuri diferite, consumul scade la o creştere a venitului;

v bunuri superioare (E_C/_V>1) — sunt cele pentru care cererea creşte relativ mai repede în raport cu creşterea venitului.

Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit (K_c/_V) se calculează potrivit următoarei formule:

Kc/v =(AQ/Q0)/(AV/V₀)=[(Qi -Qq)/Qo]/[(Vi -V₀)/V₀],

unde:

AV - variaţia venitului;

Vo = venitul din perioada iniţială; V j = venitul în perioada curentă; po = preţul în perioada iniţială;

pi = preţul în perioada curentă.

Coeficientul de elasticitate, în general, este pozitiv deoarece atunci când veniturile cresc, de regulă, cererea creşte.

Importanţa şi factorii care determină elasticitatea cererii.

Modificarea preţului unui anumit bun determină schimbări mai mari sau mai mici, pozitive sau negative, în cererea pentru bunul respectiv, cei mai importanţi factori fiind cei care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ:

1. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii; cu cât ponderea este mai mare, cu atât coeficientul de elasticitate în funcţie de preţ este mai mare, celelalte condiţii rămânând nemodificate;

2. gradul de substituire a bunurilor, între acest şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ, este o relaţie pozitivă, cu cât este mai mare coeficientul elasticităţii cererii cu atât gradul de substituire este mai mare şi invers;

3. gradul necesităţii de consum, bunurile pot fi grupate în două categorii:

v bunuri normale de strictă necesitate, ii. bunuri de lux;

4. durata perioadei de timp de la modificarea preţului, între aceasta şi mărimea coeficientului

elasticităţii cererii în funcţie de preţ existând o relaţie directă, pozitivă.

CONCEPTE DE BAZĂ - TEMA 7

Cerere - cantitatea totală dintr-o marfă la care aspiră o persoană, care poate fi achiziţionată într-o anumită perioadă de timp, la un preţ unitar.

Cerere globală (agregată) - termen macroeconomic care desemnează ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naţionale pentru procurarea de bunuri şi servicii.

Elasticitate:

- raportul dintre modificare relativă a unei mărimi şi modificarea relativă

a altei mărimi;

- numărul de procente cu care se modifică un anumit fenomen la modificarea cu un procent

factorului de determinare.

Elasticitatea încrucişată a cererii - mărime care reflectă influenţa produsă de modificarea preţului unu asupra cererii unui alt bun,. Spre exemplu, elasticitatea încrucişată a cererii pentru bunul A determinată de modifi cu 1% a preţului bunului B, în ipoteza că celelalte variabile rămân constante.

Cerere perfect inelastică - o modificare oricât de mică a preţului produce variaţii foarte mari, tinzând infinit, ale cererii.

Cerere perfect inelastică (rigidă) - o modificare a preţului nu produce nici o variaţie a cererii.

8. OFERTA

8.1 Funcţia ofertei

Oferta poate fi definită ca fiind:

§ Sensibilitatea ofertei la schimbarea preţului sau a oricăreia dintre condiţiile ofertei;

§ Cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu pe care un vânzător intenţionea să o vândă pe piaţă într-o perioadă determinată timp, la un anumit preţ unitar.

Ca şi cererea, oferta se formează în contextul unor investiţii, reflectate în mărimea şi dinamica preţul. Factorii care stau la baza explicării legii generale a ofertei sunt următorii:

1. în funcţie de cine exprimă oferta, aceasta se poate manifesta ca:

ofertă individuală,

oferta agregată;

2. în funcţie de caracteristicile bunurilor oferite pieţei, distingem:

ofertă de bunuri independente (calculatoare, încălţăminte etc.);

oferta complementară - când din producţia unor bunuri principale rezultă bunuri secundare; oferta mixtă - bunurile oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite;

3. în funcţie de influenţa factorilor de producţie asupra dimensiunilor ofertei:

ofertă fixă - în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, care impune o cantitate limitată de bunuri, imposibil de majorat;

oferta flexibilă - ca rezultat al realităţii relative a factorilor de producţie, iar cantitatea de bunuri est posibil să fie majorată, pe baza resurselor disponibile;

4. în funcţie de factorul timp:

ofertă instantanee

ofertă pe termen scurt;

ofertă pe termen lung.

Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită reprezintă conţinutul legii generale a ofertei; corespunzător acestei legi:

· creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite;

· reducerea prețului determină reducerea cantității oferite.

Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de următorii factori:

costul producţiei - reducerea costului de producere a unui bun determină creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului determină scăderea ofertei;

preţul altor bunuri - din producţia unor bunuri principale rezultă produse secundare din a căror vânzare rezultă venituri care pot avea o pondere importantă în veniturile totale încasate;

numărul firmelor care produc acelaşi bun;

taxele şi subsidiile - reducerea taxelor va determina o creştere a ofertei;

previziunile privind evoluţia preţului - în situaţia în care anumite firme se aşteaptă ca preţul să scadă oferta de pe piaţa prezentă va creşte, celelalte condiţii rămânând constante;

evenimentele social-poiitice şi naturale.

8.2 Elasticitatea ofertei. Importanţa cunoaşterii ofertei şi elasticităţii ei

Pe piaţă oferta nu este decât în cazuri rare inflexibilă, tendinţa ei fiind de a se modifica în funcţie de preţ. Modificarea ofertei în funcţie de factorii care o determină se numeşte elasticitate. Cei mai importanţi factori de care depinde elasticitatea ofertei sunt:

ü veniturile;

ü preţurile de vânzare ale produselor.

Factorul cel mai important al modificării ofertei este preţul, în funcţie de care bunurile economice pot fi împărţite în următoarele categorii:

Ø bunuri cu ofertă elastică (Eo/p>l) (modificarea supraunitară)- este proprie acelor bunuri pentru care modificarea preţului cu un anumit procent determină o modificare mai mare a cantităţii oferite;

Ø bunuri cu elasticitate unitară (Eo/p=l) - modificarea preţului cu un anumit procent determină o modificare în aceeaşi măsură a cantităţii oferite;

Ø bunuri cu ofertă inelastică (Eo/p^<l) (elasticitate subunitară)- când preţul se modifică cu o anumită mărime, oferta se modifică cu o mărime mai mică;

Ø bunuri cu ofertă perfect elastică (Eo/p=oo) este un caz extrem care nu există în realitate;

Ø bunuri cu ofertă perfect inelastică (Eo/p=0) - este un alt extrem, când la orice modificare a preţului oferta nu se modifică.

Elasticitatea ofertei ca şi elasticitatea cererii au o mare importanţă în procesul decizional, deoarece în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun, veniturile totale încasate depind atât de forma elasticităţii cererii, cât şi de posibilităţile de adaptare a ofertei la această evoluţie.

Corelaţia dintre variaţia ofertei unui bun şi evoluţia preţului se exprimă prin

coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ.

KE0/p = - AQ(%) / Ap(%) = - [(AQ /Qo) / (Ap /po)] = - [(Q1 -QoVQo]/ [(P1 -PO)/ PO],

Ap = variaţia preţului;

p i = preţul în perioada curentă;

PO = preţul în perioada iniţială.

Spre deosebire de cerere care este determinată în mare parte de factori subiectivi, oferta depinde în mare măsură de factori obiectivi precum:

ü costul unitar al bunului - creşterea cererii pentru un anumit bun influenţează creşterea ofertei care este dependentă de nivelul costului de producţie unitar, când celelalte condiţii sunt constante;

ü posibilităţile de stocare a bunurilor şi costul stocării acestora -elasticitatea ofertei în funcţie de preţ creşte dacă produsul poate fi stocat şi scade în condiţiile unor posibilităţi reduse de stocare;

ü durata perioadei de la modificarea preţului în funcţie de care distingem:

perioada pieţei - cu o durată foarte scurtă de la modificarea preţului;

perioada scurtă - imprimă ofertei un caracter reativ inelastic;

perioada îndelungată - imprimă mişcarea simultană a cererii, ofertei şi preţului;

ü numărul de ofertanţi (relaţie directă);

ü evenimente social-politice (care este o relaţie directă);

ü condiţiile naturale (relaţie directă).

CONCEPTE DE BAZĂ - TEMA 8

Izocuantă - ansamblul combinaţiilor posibile dintre doi sau mai mulţi factori de producţie care se substituie între ei, în condiţiile în care se obţine acelaşi volum al producţiei.

Ofertă - cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător doreşte să o comercializeze într-o anumită perioadă de timp, la un anumit preţ.

Ofertă globală (agregată) - termen macroeconomic care reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor livrate pe piaţă de către agenţii economici în cadrul unei economii naţionale.

Elasticitatea ofertei - modificarea ofertei în funcţie de factorii care o determină - veniturile şi preţurile.

Ofertă fixă - specifică situaţiei în care raritatea absolută a factorilor impune o cantitate limitată de bunuri imposibil de majorat.

Ofertă flexibilă - se constituie atunci când raritatea factorilor este doar relativă, iar cantitatea de bunuri este posibil să fie majorată, pe baza resurselor disponibile.

9. TIPURI DE PIEŢE ŞI MECANISMELE DE FORMARE A PREŢULUI

9.1 Concurenţa - conţinut şi funcţii

Concurenţa reprezintă calea de satisfacere a intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică, fiind considerată „mâna invizibilă” care îi determină pe agenţii economici:

v să producă şi să vândă ceea ce este cerut de consumatori în condiţiile cele mai favorabile şi la costuri cât mai reduse;

v să satisfacă interesele tuturor participanţilor la activitatea economică;

v să obţină profituri cât mai mari şi poziţii avantajoase pe piaţă;

v să-şi manifeste libera iniţiativă printr-o serie de acţiuni şi strategii.

În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură economică şi extraeconomică, concurenţa poate fi:

o loială sau corectă care se desfăşoară conform reglementărilor legale prin folosirea fără discriminare de către vânzător a instrumentelor economice de luptă concurenţială, care sunt:

menţinerea sau reducerea costurilor şi ridicarea calităţii produselor;

scăderea preţurilor de vânzare pe piaţă;

introducerea în fabricaţie şi lansarea pe piaţă a unor produse noi, care să atragă clienţii;

acordarea unor avantaje suplimentare clienţilor (servicii post-vânzare, termene de garanţie, credite etc.);

o informarea consumatorilor asupra caracteristicilor produselor proprii;

puterea economică a fiecărui participant (randamentul factorilor de producţie utilizaţi, mărimea capitalului firmei, volumul şi calitatea resurselor folosite etc.);

sponsorizarea unor acţiuni cu caracter social, cultural, sportiv,

emisiuni radio-TV etc.

o neloială - bazată pe utilizarea unor practici şi metode de vânzare aflate în discordanţă cu normele şi reglementările comerciale în vigoare utilizând instrumentele extraeconomice incorecte, ilegale pentru a pătrunde pe piaţă şi a obţine avantaje suplimentare în raport cu ceilalţi concurenţi, astfel:

v specularea unor situaţii critice (războaie, crize, economice, calamităţi);

v crearea de situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri folosite în scopuri speculative;

v discreditarea activităţii adversarilor sau produselor unor firme concurente;

v violarea secretelor tehnologice, comerciale şi bancare ale firmelor concurente;

v trafic de influenţă, mită, şantaj;

v presiuni morale uneori chiar politice asupra firmelor concurente;

v evaziune fiscală, stimulente acordate clienţilor etc.

o perfectă - când se exercită între un număr teoretic nelimitat de producători şi consumatori, cumpărătorul având o mare libertate de alegere;

o imperfectă - apare în situaţia în care fie producătorii fie cumpărătorii sunt în număr mic, ceea ce reduce posibilitatea satisfacerii intereselor lor.

În economia de piaţă, concurenşa prin funcţiile ei generale, îndeplinelşte un rol important în economie, stimulând progresul economic, rol ce se reflectă în efectele ei pozitive:

oferă tuturor participanţilor la lupta concurenţială şanse egale de a obţine profituri convenabile, favorizându- 1 pe cel eficient, abil şi dezavantajându-1 pe cel ce nu se adaptează exigenţelor pieţei;

prin intermediul pieţei şi al pârghiilor economice ale acestuia se pune în mişcare întregul sistem de legături dintre agenţii economici impunând acestora şi consumatorilor legile obiective ale producţiei, distribuţiei, circulaţiei şi consumaţiei bunurilor economice;

menţinerea preţurilor de vânzare la un nivel real şi reducerea costurilor de producţie;

creşterea producţiei, diversificarea acestuia şi ridicarea calităţii produselor;

întreţine interesul pentru creşterea eficienţei economice determinând întreprinzătorii să promoveze progresul tehnic, stimulându-le iniţiativa, creativitatea;

determină satisfacerea mai bună a nevoilor de consum ale populaţiei. Concurenţa poate genera şi apariţia unor efecte negative, ea nu poate soluţiona de la sine problemele economiei de piaţă manifestându-se ca un proces contradictoriu:

generează confruntări neloiale între competitori;

sacrificarea intereselor unor consumatori, producţia orientându-se spre cei care îşi permit să

cumpere, nefiind luate în calcul nevoile de consum ale celor cu venituri mici;

reducerea costurilor se poate face sacrificând calitatea produselor sau cheltuielile pentru protecţia mediului înconjurător.

9.2Piața, mecanismele şi legităţile ei

Economia de schimb constituie baza apariţiei, existenţei şi funcţionării pieţei care a avut o evoluţie continuă.

Funcţionarea corectă a pieţei nu se poate realiza decât în economia concurenţială, care permite agenţilor economici să se confrunte liber pe piaţă, deciziile lor să interacţioneze, ea devenind instituţia care mediază aceste legături.

Noţiunea de piaţă reflectă o realitate foarte complexă şi nuanţată în timp şi spaţiu, neexistând o definiţie unanim acceptată a acesteia.

9.2.1 Piaţa: conţinut şi funcţii

Piaţa poate fi definită ca fiind:

§ locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor cu cererea cumpărătorilor asociale cu capacitatea de cumpărare a mărfurilor oferite şi convenabile pentru ei;

§ gama de acţiuni prin care cumpărătorii şi vânzătorii intră în contact şi schimbă bunuri şi servicii, indiferent de locul unde se desfăşoară. Piaţa poate fi înţeleasă în accepţiunea ei spaţială şi economică.

În accepţiunea ei economică, piaţa, susţine Michel Didier, apare ca o adevărată reţea de comunicaţii între vânzători şi cumpărători, care se informează reciproc despre ceea ce au sau doresc să cumpere, despre preţurile cerute sau propuse pentru încheierea tranzacţiilor.

Există două funcţii esenţiale pe care piaţa le îndeplineşte şi care sunt absolut necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic:

1. Piaţa asigură contractul permanent dintre producătorii şi consumatorii de mărfuri, dintre ofertă şi cerere, dintre producţie şi consum atât la nivel microeconomic cât şi macroeconomic, având următoarele semnificaţii:

§ dinamica pieţei reflectă schimbările care se produc în sistemul trebuinţelor economice ale societăţii orientând activităţile de producere a bunurilor şi serviciilor;

§ jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care agenţii economici îşi procură şi utilizează resursele naturale, materiale financiare şi umane în cadrul pieţei;

§ sistemul propriu de pârgii economice creat de piaţă duce la reglarea acesteia şi a economiei naţionale în ansamblu.

2. Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor economici. În calitatea lor de producători şi consumatori.

Piaţa contemporană se prezintă ca o realitate complexă, formată dintr-un sistemk de pieţe distincte, dar interdependente. Clasificarea formelor de piaţă se poate realiza după criterii diferite:

§ După natura economică a bunurilor care constituie obiectul tranzacţiilor:

a) piaţa satisfactorilor - a bunurilor sau serviciilor destinate consumului final;

b) piaţa prodfactorilor - care cuprinde:

v piaţa muncii,

v piaţa pământului,

v piaţa capitalului,

v piaţa informaţiei,

v piaţa resurselor naturale,

v piaţa de marketing,

v piaţa creaţiei tehnice,

v piaţa serviciilor manageriale,

v piaţa monetară;

c) piaţa financiar-valutară - care cuprinde:

v piaţa financiară,

v piaţa schimburilor valutare.

§ După existenţa sau inexistenţa obiectelor tranzacţionate distingem:

• piaţa reală - se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă în momentul tranzacţiei;
• piaţa fictivă - se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra bunurilor (bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare.

§ După momentul încheierii şi finalizării tranzacţiilor se disting:

v piaţa la vedere - tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi moment;

v piaţa la termen - tranzacţia se finalizează ulterior, după un termen convenit în momentul încheierii acesteia;

v piaţa disponibilă - să livreze la dorinţa consumatorului.

§ După gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate se cunosc:

v piaţa bunurilor omogene -uniforme;

v piaţa bunurilor eterogene - diversificate.

§ După mărimea spaţiului în care se desfăşoară schimburile economice:

v pieţe locale;

v piaţe zonale (regionale);

v pieţe naţionale;

v piaţa mondială - ca piaţă unică, indivizibilă.

§ După modul în care se realizează raportul cerere- ofertă se cunosc:

v piaţa vânzătorului - specifică stării de absorbţie, când cererea este mai mare decât oferta;

v piața cumpărătorului - specifică stării de presiune, când oferta este mai mare decât cererea.

§ După tipul de concurenţă distingem:

v piaţa cu concurenţă perfectă (pură);

v piaţa cu concurenţă imperfectă, care cuprinde:

piaţa cu concurenţă de monopol,

piaţa cu concurenţă de oligopol,

piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson),

piaţa cu concurenţă monopolistică. Din tripla definire a pieţei:

1) piaţa fiecărui bun şi serviciu,

2) piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor,

3) piaţa ca mecanism care reglează economia,

rezultă că aceasta se manifestă ca un ansamblu de pieţe interdependente care formează sistemul de pieţe, caracterizat prin:

1. gradul de diversificare a obiectului vânzării-cumpărării distingându-se:

a. bunuri omogene, b. bunuri eterogene;

2. numărul subiecţilor participanţi;

3. puterea economică a participanţilor utilizându-se termenii de:

§ atomicitate - subiecţii pieţei au putere şi importanţă economică apropiate;

§ molecularitate - participanţii sunt mezoagenţi economici cu puteri economice diferite;

4. gradul de cunoaştere a mediului economic de către agenţii participanţi la piaţă;

5. caracteristicile comportamentului de piaţă al agenţilor economici, reflectate în atributele de libertate, mobilitate, fluiditate, iniţiativelesubiecţilor participanţi la piaţă.

9.2.2 Preţul şi echilibrul pieţei

În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru cumpărarea unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă.

Preţul este determinat de piaţă şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte vânzătorul unui bun economic de la cumpărătorul acestuia.

Considerat ca o variabilă intependentă, creşterea sau scăderea preţului determină modificarea cererii şi ofertei, în sens invers una faţă de cealaltă. Nivelul şi dinamica cererii şi ofertei pot determina modificări ale preţurilor de piaţă astfel:

Din partea cererii, preţul va fi influenţat de:

§ utilitatea economoică pe care consumatorul o atribuie unui bun;

§ veniturile de care dispune;

§ preferinţele sale;

§ preţul aceluiaşi obiect pe alte pieţe;

§ preţul unor mărfuri similare (bunuri substituibile).

Atunci când cererea pentru un produs este mai mare decât oferta, preţul bunului respectiv creşte ceea ce va determina reducerea cererii şi apropierea ei de ofertă, şi invers, când cererea este mai mică decât oferta, preţul scade stimulând cererea consumatorilor să crească pentru a se apropia sau egaliza cu bunul respectiv.

Din partea ofertei, preţul va fi influenţat de:

§ costul producţiei,

§ costul stocării produselor,

§ nivelul impozitelor şi al taxelor,

§ numărul firmelor concurente pe piaţă,

§ preţul aceluiaşi produs pe alte pieţe.

Atunci când oferta de mai mare decât cererea la un bun economic va determina scăderea preţului, stimulând cererea să crească la nivelul ofertei existente, şi invers, dacă oferta este mai mică decât cererea, ea va duce la scumpirea produsului, reducând cererea la nivelul scăzut al ofertei.

Experienţa istorică reliefează existenţa unor trăsături general-valabile ale formării şi funcţionării preţurilor, trăsături care îşi au sursă primară în teoria factorilor de producţie. în practica economică, se întâlnesc trei categorii de preţuri:

v preţuri libere - care se formează în condiţii de concurenţă deschisă, la intersecţia cererii cu oferta;

v preţuri administrate - care sunt impuse de firme mari, dominate pe piaţă sau controlate de stat;

Поиск по сайту: