Politici macroeconomice

Scopul principal a puterii publice, a statelor și a guvernelor este de a stabili și a menține stabilizarea social – economică a țării. Acest scop poate fi realizat prin intermediul politicilor economice.

Politica economică reprezintă acțiunea conștientă a puterii publice care presupune definirea obiectivlor economice și sociale urmărite într-o perioadă, într-o țară, aplicarea lor în practică cu ajutorul unor mecanisme și tehnici care corespund obiectivelor propuse. Politica economică are ca punct de plecare interesele generale ale națiunii, ale statului național, într-un anume orizont de timp.

Din acest concept putem concluziona că politicile macroeconomice se definesc prin trei elemente principale:

§ Adoptarea deciziilor de politică economică – acestea sunt luate de autoritățile economice și monetare din țară. În Republica Moldova deciziile de natură economică sunt luate de Guvern, cu ajutorul ministerilor, iar deciziile de natură monetară sunt luate de către Banca Națională a Moldovei, care are o instanță independentă de Guvern.

§ Obiectivele urmărite – există numeroase obiective, însă acestea au fost repartizate în patru categorii, cele mai principale, de către economistul britanic Nicholas Kaldor: ocuparea, creșterea economică, stabilirea prețurilor și echilibrul extern (balanța de plăți externă echilibrată).

§ Instrumentele folosite – acestea sunt numeroase și diverse. Ele corespund marilor domenii ale economiei. Însă cele mai tradiționale instrumente ale politicilor macroeconomice cu care operează autoritățile economice și monetare sunt: politia bugetar-fiscală și politica monetar-creditară.

Politica bugetar – fiscală și politica monetară – creditară fac parte din categoria politicilor de ajustare sau se mai numesc politici de gestionare a dezechilibrelor.

Politica bugetar – fiscală reprezintă un ansamblu de măsuri privind sporirea sau micșorarea ratei impozitelor și a cheltuielilor guvernamentale într-o anumită perioadă de timp în scopul influențării vieței economice. Politica monetar – creditară, precum și politica valutară este obiectivul autorității monetare – Banca Centrală.

Scopul principal atît a Guvernului, cît și a Băncii Centrale în orice perioadă de timp este să se străduie să promoveze o politică macroeconomică stabilizatoare.

Politica macroeconomică stabilizatoare poate fi apreciată ca un ansamblu de principii fiscale, principii monetare,ș.a.care au ca scop reducerea sau cel puțin atenuarea fluctuațiilor de economie, inflație și șomaj.

Clasificarea politicilor economice se face în funcție de mai multe criterii.

1. În funcție de obiectivele finale care stau în fața țării: de creștere și de dezvoltare economică; de ocupare deplină a forței de muncă sau antișomaj; de stabilitate sau de stabilizare a prețurilor antiinflaționiste; de promovare a exporturilor; politici sociale etc.

2. După mijloacele și instrumentele folosite în promovarea politicii: politici care se bazează pe ideea de legislație economică, de stat democratic drept.

3. În funcție de durata de extindere sau de orizontul de timp al obiectivelor politicilor economice, acestea pot fi:

§ Politici conjucturale (anticiclice, deflaționiste, de relansare a activităților) care sunt promovate la momentul de față si pe termen scurt (de la cîteva luni pînă la 1-2 ani);

§ Politici structurale, de restaurare durabilă a bazelor funcționării economice (amenajarea teritoriului, politica industrială agricolă, politica de asigurare cu energie a țării) ale căror efecte se resimt pe termen mediu și lung.

4. În funcție de maniera de influențare a agenților economici de către adiministrațiile publice:

§ Politici restricționiste (politic de limitare) care sunt promovate atunci cînd se urmărește limitarea domeniilor de activitate (de încadrare a creditului în anumite limite, de sporire a cotizațiilor sociale etc.)

§ Politici protecționiste (politici de incitare) sunt promovate atunci cînd statul este cointeresat în dezvolarea dinamică a unor domenii de activitate fie de export, fie care asigură o creștere economică majoră.

§ În funcție de sfera de cuprindere se disting:

Ø Politici economice globale;

Ø Politici economice specifice.

§ În conformitate de orientare doctrinară, se disting:

Ø Politici liberale – favorizează reglemetările și acordă toată încrederea mecanismelor libere de piață, acestea fiind cunoscute și sub denumirea de politici ale ofertei, de susținere a întreprinzătorilor, a liberei lor inițiative;

Ø Politici dirijiste – preconizează intervenția activă a puterii publice și pune accent pe rolul cererii globale, motic pentru care mai sunt cunoscute și sub numele de politici ale cererii.

Tema 2. Fluxul circular til activităţii economice

1. Agenţii și pieţele macroeconomice

2. Modelul circuitului cconomic de bază

3. Modelul circuitului economic luând în consideraţie guvernul şi sccoru extern

4. Echilibrul macroeconomic, inrtroducere în problemă

I. Agenţii şi pieţele macroeconomice

Din acest punct de vedere, al macroeconomiei explicarea proceselor complexe ce au loc în sistemele economice presupune luarea în consideraţie a faptului că aceste sisteme sunt formate din agenţi economici, care sunt implicaţi în toate procesele economice şi îndeplinesc anumite roluri specifice în declanşarea şi întreţinerea acestora.

Prin a gent economic se înţelege o persoană sau un grup de persoane îndeplinind funcţii bine determinate în viaţa economică. In prezent, pe plan mondial, tipologia agenţilor economici din cadrul conturilor naţionale conţine următoarele categorii de agenţi economici:

ü agenţi producători de bunuri şi servicii, de natura firmelor;

ü agenţi consumatori de natura gospodăriilor (menaje);

ü agenţi financiari, reprezentaţi de instituţiile financiare şi de credit;

ü administraţiile publice;

ü restul lumii, reprezentând agenţii economici aparţinând altor eocnomii naţionale.

Agenţii economici pot fi abordaţi ca agenţi elementari şi, respectiv, ca agenţi agregaţi. Agenţii economici elementari reprezintă entităţile primare autonome ale vieţii economice şi formează obiectul de studiu al microeconomici.

Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici elementari, care îndeplinesc funcţii similare şi formează obiectul de studiu al macroeconomiei.

Pentru a oferi o imagine ordonată şi sistematizată asupra activităţii complexe din cadrul unei economii naţionale, este necesar să considerăm că mulţimea operaţiilor şi tranzacţiilor ce au loc între agenţii economici formează un circuit.Elementele care definesc circuitul economic sunt: activităţile economice, subiecţii economici, tranzacţiile economice si obiectul acestora.

Activităţileconstituie premisa tranzacţiilor economice şi se referă la totalitatea operaţiilor care urmăresc, direct sau indirect, satisfacerea trebuinţelor de bunuri economice. Activităţile pol fi:

ü operaţii cu bunuri şi servicii;

ü operaţii de repariiţie;

ü operaţii financiare.

Subiecţii tranzacţiilorsunt agenţii economici grupaţi după criteriul instituţional, în sectoarele repective: firme, menaje, instituţii financiare etc.

Obiectul tranzacțiilor economiceîl reprezintă bunurile produse, serviciile factorilor de producţie, precum şi moneda.

Tranzacțiile care intervin în derularea circuitului economic pot fi diferenţiate în funcţie de activităţile Ia care se referă obiectul acestora, de modalităţile de realizare a lor. Tranzacţiile de piaţă sunt tranzacţii bilaterale. în care oricărui Iransler al unui bun îi corespunde o contrapartidă, concretizată de un alt bun, serviciu sau echivalent în monedă. Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată de două lluxuri de sens opus: lluxuri reale sau ale bunurilor şi serviciiulor, precum şi ale factorilor de producţie şi lluxuri monetare, de aceeaşi mărime, dar de sens opus.

Deosebim 4 lipuri de agenţi macroeconomici:

Ø menajele (gospodăriile casnice);

Ø firmele

Ø Guvernul

Ø Sectorul extern

Menajele sunt proprietari ai resurselor economice (munca, capitalul, pămîntul etc.). Realizând aceste resurse obţin venituri. partea cea mai mare a cărora sunt îndreptate spre consum cumpărătorilor de bază a mărfurilor și serviciilor, iar altă pare o economisesc şi respectiv în acest caz pol interveni în calitate de creditor. adica asigură oferirea mijloacelor creditare în economie.

Firmele sunt agenți economici de sine-sinestătători, scopul activităţii economice a cărora este maximizarea profilului şi astfel se prezintă în calitate de producători principali de bunuri şi se rvicii în economie, cumprători ai resurselor econ omice, investitori (cumpărători de mărfuri investiţionale în primul rând utilaje). In majoritatea cazurilor finanţarea cheltuielilor investiţionale se efectuează din mijloace împrumutate şi respectiv în acest caz. intervin în calitate debitori, adică înaintează cererea la mijloacele creditare.

Menajele.şi firmele formează sectorul privat al economiei.

Guvernul este totalitate dc instituţii şi organe de stat, care au drept juridic şi politic de a influienţa mersul proceselor economice de a reglementa economia. Guvernul este un agent economice de sinestătător, cu activitate raţională (minimizarea cheltuielilor şi maximizarea veniturilor). Sarcina principală a cărui fiind lichidarea disproporţiilor pieţei şi ridicarea bunăstării sociale totale. Guvernul se prezintă în calitate de: producător dc bunuri sociale (conducerea, asigurarea ordinii publice); cumpărător de bunuri şi servicii (necesare pentru buna funcţionare a acestora); redistribuitor al venitului naţional (prin intermediul impozitelor şi laxelor); alâl creditor cât şi debitor (în dependenţă de soldul bugetului de stat). în afară de aceasta slatul reglementează şi organizează funcţionarea economiei de piaţă, ceia ce presupune: constituie şi asigură bazele instituţionale a funcţionării economiei (baza legislativă, sistemul de securitate, de asigurări, de impozitare s.a.); asigură şi reglementează oferta de bani pentru că deţine monopolul emisiunii monetare; promovează politica macroeconomică (politica bugetar-fiscală, monetar-creditară, veniturilor, de promovare a exportului). Adică reglementează economia cu scopul de a asigura creşterea economică stabilă, ocuparea deplină a resurselor de muncă, nivelul stabil al preţurilor.

Sectorul privai (menajele +firmele) împreună cu guvernul costituie sectorul inter al economiei.

Sectorul extern al economiei cuprinde toate celelalte ţări ale lumii şi este un agent macroeconomic de sinestătător, care esle în interacţiune cu ţara dată prin intermediul: comerţului internaţional (exportul şi importul de mărfuri şi serviciii); transferul de capital (exportul şi importul de capital, ceia ce presupune cumpărarea şi vânzare activelor financiare (valorile mobiliare spre exemplu)).

Principalclel pieţe macroeconomie fiind.

ü piaţa mărfurilor şi serviciilor (piaţa reală);

ü pia|a financiară (piaţa activelor financiare);

ü piaţa resurselor economice (piaţa factorilor de producţie).

2. Modelul circuitului economic de bază

Schema prezentată reflectă, într-o formă sintetică, circuitul economic, sau cum mai este denumit, fluxul circular al activităţii economice, ca expresie a raporturilor generate de tranzacţiile ce au loc între cele două categorii dc agenţi economici: firmele şi menajele. în acest model se face abstracţie de sectorul public şi de restul lumii. De asemenea, nu se iau în consideraţie şi tranzacţiile din interiorul agentului economic şi se presupune că lol ce este produc de firme este integral consumat de către menaje (în acest caz profitul firmeor se interpretează drepl un venit al menajelor sub formă de dividende, stimulare materială, care de asemenea, se consumă integral, făcând în acelaşi timp abstracţie de procesul de reproducţie lărgită a întreprinderii).

Din schema fluxului circular al activităţii economice reiese că menajele şi firmele participă atât pe pieţele factorilor de producţie, cât şi pe piaţa bunurilor de consum, îndeplinind simultan rolul de cumpărători şi de vânzători. Astfel, pe piaţa factorilor de producţie întreprinderile se află în poziţa cumpărătorului, iar menajele apar ca ofertanţi, vânzându-şi serviciile lor firmelor producătoare. Pe piaţa bunurilor şi serviciilor aceste roluri se inversează.

Inelul interior reflectă faptul că fluxurile de bunuri de consum şi cele de servicii ale factorilor de producţie, denumite fluxuri reale, reprezintă esenţa circuitului cconomic. Iii arată că menajele pun la dispoziţia firmelor servicii ale factorilor de producţie muncă, pământ, capilal, iar acestea tlin urmă furnizează menajelor bunurile de cârc;m nevoie. Factorii de producţie reprezintă intrările în circuitul economic, iar utilizarea lor în activitatea economică de către întreprinderi se concretizează în bunuri şi servicii (ieşirile).

Inelul exterior reflectă aceleaşi tranzacţii bilaterale dintre două sectoare pe baza fluxurilor monetare - de venituri şi cheltuieli, fluxurile reale de bunuri şi servicii ale factorilor sunt asociate alternativ eu fluxurile de venituri şi fluxurile de cheltuieli. Astfel, plata serviciilor factorilor de producţie reprezintă venituri pentru menaje şi cheltuieli pentru firme, iar cheltuielile menajelor pentru cumpărarea de bunuri de consum reprezintă încasări pentru firme.

3. Modelul circuitului economic luând în consideraţie guvernul şi sectorul extern

în analiza fluxului circular al activităţii economice s-a făcut abstracţie de formarea patrimoniului. Pentru dezvoltarea acestei probleme, este cazul de făcut distincţie dintre flux şi stoc. Fluxul, despre care am vorbit până acum reprezintă cantitatea de bunuri, monedă etc. care au fost produse, tranzacţionate într-o anumită perioadă de timp (o zi, o lună, un an). Cu alte cuvinte, fluxul reprezintă viteza sau intensitatea de producţie a bunurilor sau de tranzacţie a unor cantităţi de bunuri sau de monedă. Spre deosebire de flux, stocul reprezintă cantitatea de bunuri economice sau monedă înregistrate într-un anuimit moment de timp. Astfel, patrimoniul economiei naţionale, capitalul întreprinderii, stocul de rezerve valutare etc. estimate într- un anumit moment de timp dat (de regulă 1 ianuarie) reprezintă stocuri.

O importanţă deosebită în circuitul economic îl au fluxurile monetare. Moneda reprezintă acel “lichid” pentru o economie naţională care o face să funcţioneze, asigurând circulaţia celorlalte fluxuri economice. De aceea, moneda, în sistemul economic nu poate să staţioneze. Ea trebuie să circule permanent îndeplinind funcţiile sale de mijloc de circulaţie, de plată şi de măsură a valorii. Prin intermediul monedei şi a fluxurilor monetare - veniturile şi cheltuielile - se apreciază starea economiei naţionale, volumul producţiei reale, nivelul consumului etc..

Intr-o economie există o legătură directă dintre fluxurile şi stocurile economice. Modificarea unora provoacă modificările altora. Totodată, există şi situaţii când modificările unor fluxuri economice au loc independent de modificările stocurilor. Astfel, creşterea masei monetare (ca stoc)nu va conduce numaidecât la creşterea (luxurilor de venituri ale populaţiei, dacă în marea majoritate cantitatea de monedă se află în buzunarele indivizilor sau în depozitele bancare. Pe de altă parte, fluxurile de venituri ale populaţiei pot creşte şi în condiţiile unei mase monetare constante, dacă viteza de circulaţie a banilor va creşte (banii magnetici). De asemenea o corelaţie strânsă poate exista şi între fluxuile reale şi cele monetare. Nu întotdeauna creşterea intensităţii fluxurilor monetare (venituri şi cheltuieli) va afecta creşterea intensităţii fluxurilor reale. De aceea, în macroeconomie o importanţă deosebită are distincţia dintre indicatorii reali şi cei nominali.

După cum am mai precizat, în analiza circuitului economic s-a făcut iniţial abstracţie de formarea patrimoniului. în realitate, menajele nu utilizează integral veniturile pentru bunurile de consum, o parte a acestor bunuri Iiind economisite. Economiilor băneşti le corespunde partea din producţie care nu este destinată menajelor ci lărgirii procesului de producţie prin intermediul investiţiilor. Fluxurile V-C=I şi V-C=l.i îşi găsesc reflectarea în modificarea patrimoniului de bunuri de investiţii existent la începutul perioadei şi care conduce la sporirea potenţialului al economiei naţionale. Relaţia dintre procesul de economisire şi cel de investiţie joacă un rol esenţial în teoria economică, în care egalitatea dintre economii şi investiţii K^; I este considerată drept una din identităţile fundamentale macroeconomice.

Operaţiile şi tranzacţiile care iau naştere în procesele de mobilizare, transferare şi redistribuire a disponibilităţilor financiare nu se realizează în mod direct între agenţii economici. Aceste tranzacţii sunt mijlocite de sectorul financiar-bancar, a cărui funcţie este de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici (Instituţiile linanciar-bancare sunt, de regulă, băncile, fundaţiile bursele de valori etc.). Menajele economisesc o parte din venituri cu scopul de a le depune în anumite active din sectorul financiar-bancar în schimbul unei recompense concretizate în rata dobânzii. Firmele dorind să-şi lărgească activitatea economică, împrumută din sectorul financiar-bancar resursele necesare în schimbul unei anumite plăţi suplimentare -rata dobânzii. Comportamentul economic raţional presupune că tot ce se economiseşte în economie se transferă în mod automat in investiţii (esenţa identitatăţii fundamentale economice).

Privind mai atent investiţiile, observăm că ele se compun din două componente distincte: investiţiile în capitalul fix - acele investiţii care contribuie nemijlocit la creşterea potenţialului economic, şi investiţiile în stocuri - reprezintă creşterea stocurilor de materie primă destinate producţiei şi a bunurilor nerealizate. Atât investiţiile în capitalul llx, cât şi cele în stocuri reprezintă o importanţă deosebită pentru funcţionarea normală a economiei naţionale. în anumite perioade de expansiune economică când cererea de bunuri excesive conduc la micșorarea stocurilor, investiţiile în stocuri sunt negative. Din contra, în perioadele de recesiune şi criză economică, cînd cererea de bunuri este în descreştere investiţiile în stocuri suni po/itive şi au o tendinţă de o oniric Invesliţiile în stocuri pot fi dorite sau nedorile. Anume investiţiile nedorite în stocuri reprezintă acel indice care arată dacă economia se află in echilibru sau nu, şi, conform acestui semnal firmele își orientează strategia lor de de perspectivă. Investiţiile în stocuri vor li sludialc mai detaliat pe parcursul mliei’iilui cms de macroeconomie. O importanţă deosebită ele o au in analiza echilibrului macroeconomiei.

In desfășurarea activităţii în economia de piaţă intervin şi administraţiile publice, care, în calitate de agent economie exercită în principal funcţia de redistribuire a veniturilor. Sectorul public intră în relaţii cu alţi agenţi economici prin intermediul a trei fluxuri. Impozitele şi taxele ca intrări şi transtcrurilc sociale şi achizițiile guvernamentale şi transferurile sociale ca ieşiri. Atât cheltuielile căt şi veniturile administraţiilor sunt reflectate in bugetul de stat. In cazul că bugetul de stat este echilibrat atunci veniturile şi cheltuielile administraţiei se egalează, ceea ce se întâmplă destul de rar. In realitate bugetul de stat de cele mai dese ori dezechilibrat: fie deficitar,fie excedentar. Pentru lichidarea deficitului bugetar administraţiile, prin intermediul pieţelor financiare împrumută de la menaje resursele necesare (prin obligaţiunile de stat). Din contra, excedentul bugetar poate fi destinat fie pentru investiţiile firmelor fie pentru acordarea unor împrumuturi în exterior. Astfel administraţiile au relaţii cu toţi agenţii economici prin intermediul tuturor pieţelor. Dezechilibrele bugetului dc stat acţionează asupra echilibrului macroeconomic, de aceea ele sunt reflectate in identitatea macroeconomică dc bază în felul următor:

Consumul + Investiţiile m+ Achiziţiile guvernamentale = Consumul + Economiile + Impozitele nete unde: Impozitele nete - Impozitele brute - Transferurile sociale.

În desfăşurarea activităţilor din economie se realizează, de regulă şi tranzacţii economice cu străinătatea. Implicarea exteriorului ca agent economic în derularea tranzacţiilor şi fluxurilor economice, pune în evidenţă tabloul unei economii deschise. Tranzacţiile tipice cu străinătatea sunt exportul şi importul. Pe lângă fluxurile de import şi export economia naţinală poate avea relaţii cu străinătatea şi prin intermediul pieţelor financiare, prin care se inregistrează fluxurile de capital.

4. Ecilibrul macroeconomic, introducere în problemă

Întreaga istorie universală demonstreză că atât în natură cât şi în societate, inclusuv în economie acţionează în permanenţă forţe contradictoroii care tind spre stări de echilibru. în acest context general, în domeniul economic se manifestă o multitudine de opinii, deseori contradictorii, conturate în şcoli şi curente de gândire, care încearcă să răspundă la o serie de probleme cum sunt: ce raport există între starea de echilibru şi cea de dezechilibru; ce măsuri se impun din partea agenţilor economici, privaţi şi, respectiv, publici, pentru asigurarea şi menţinerea stării de echilibru etc.

Conceptele ele echilibru şi dezechilibru au în diferite domenii ale ştiinţei interpretări specifice. Termenul de echilibru derivă de la cuvintele latine “aegus”, care îseamnă egal şi “libre” care înseamnă balanţă, desemnînd egalitatea a două mărimi măsurabile, reversul stării de egalitate fiind desemnat prin conceptul de dezechilibru.

În general în ştiinţele naturii, echilibrul este defnit ca “stare de repaus a unui corp; stare staţionară a unui fenomen''. De pildă, în domeniul fizicii echilibrul caracterizează acea proprietate a unui sistem de forţe sau de acţiuni care au drept rezultat un efect nul, nemodificând starea corpului sau a fenomenului intrat sub incidenţa acestuia. în echlibru, forţele care se intercondiţionează şi acţionează în direcţia schmbării stării se compensează reciproc, astfel încât efectul lor este nul.

În viziunea filozofică, conceptul de echilibru exprimă "un moment esenţial al stabilităţii sitemelor dinamice".

În condiţiile economiei de piaţă concurenţilă, echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieţei generată dc acţiunca agenţilor economici în calitatea lor de producători - vânzători şi de consumatori - cumpărători. Producătorii urmăresc maximizarea profiturilor lor, în timp ce consumatorii - satisfecerea trebuinţelor lor. Din modul de acţiune şi de comportare a acestor agenţi economici pe piaţă, în funcţie de propriile lor interese, echilibrul economic concurenţial apare sub forma raportului dintre cerere şi oferta ce se manifestă pe pieţele bunurilor econnomice, de capitaluri şi de muncă, care în unitatea şi interdependenţa lor reprezintă forma de existenţă a echilibrului macroeconomic.

Deci, echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tinde piaţa bunurilor economice, monetare, capitalului şi muncii, piaţa naţională în ansamblul ei caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în diferitele lor segmente, abaterile dintre ele incadrându-se în limitele considerate normale nesemnificative pentru producerea de dezechilibre.

Echilibrul economic se manifestă sub o multitudine de forme carese clasifica după anumite criterii. După modul de manifestare în timp echilibrul economic este privit static şi dinamic. Echilibrul economic static este considerat doar o ipoteză, neexistând practic în realitate. Un astfel de echilibru s-ar caracteriza prin manifestarea unor schimbări nesemnificative între diferite procese economice sau subsisteme ale economiei naţionale, care nu modifică tendinţa sa dominantă.

Echilibrul economic cu caracter dinamic, existent în realitate, se poale realiza pe termen scurt sau pe lermen lung. Echilibrul economic dinamic pe termen scurt se realizează în condiţiile unor modificări în restricţiile procesului creșterii economice, presupunând însă alinierea imediata a acestuia la evoluţia celui mai deficitar factor de producție, ceilalţi rămânând insuficient utilizaţi.

Echilibrul macroeconomic se exprimă de regulă prin egalitatea dintre cererea agregată şi oferta agregată, adică chcllmclilc şi veniturile dintr-o economie. Dacă economiile populaţiei sunt egale cu investiţiile lirmeloi sistemul economic se consideră echilibrat (Y=C+I=C+E). Această identitate este valabilă şi pentru un sistem economic dezechilibrat. In acest caz gradul de dezechilibru este estimat de mărimea investiţiilor nedorită în stocuri.. adică

Y(produsul naţional) C+I(cheltuielile planificate)+investiţiile neplanificate în stocuri=cheltuielile sumare efective, sau

Oferta agregată= Cererea agregată+lnvestiţiile neplanificate în stocuri.

Tema: FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

ü Ciclicilalm – trăsătură a evoluţiei activităţii economice

ü Ciclul cconomic - concept, caracteristici, tipuri

ü Crizele economice. Cauzele evoluţiei ciclice

ü Politici economice anticiclice

1. Ciclicitatea - trăsătură a evoluţiei activităţii economice

Economia oricărei ţări în ansamblul ei sau pe domenii, a cunoscut perioade de creştere a poduciei cu nivele scăzute ale şomajului, care se alternau cu perioade de încetinire a activităţii economice sau chiar scăderea producţiei şi creşterea şomajului. Deci prin urmare, putem spune că dinamica reală a activităţii economice este fluctuantă, cunoscând, in timp, creşteri, stagnări sau reduceri.

Noţiunea de lluctuaţie economică reprezintă ansamblul mişcărilor de creştere şi descreştere a activiităţii economice, măsurate prin variaţia câtorva indicatori: producţie, ocuparea forţei de muncă, preş Şa.

Cu toate că în macroeconomie lipseşte o unică concepţie referitor le ciclul economic şi există o mulţime de cauze ale ciclicităţii, majoritatea economiştilor legă fluctuaţiile producţiei şi ocuparea forţei de

muncă cu schimbarea la nivelu cheltuelilor agregate şi cererii agregate, asupra carora se poate de influenţat

cu respectivele instrumente ale politicii monetar-creditare, bugetar-fiscale şi ploiticii comerciale.

Se deosebesc următoarele tipuri de fluctuaţi:

ü fluctuaţii sezoniere;

ü fluctuaţii intamplătoare;

ü fluctuaţii ciclice.

Fluctuaţiile sezoniere reprezintă variaţiile activităţilor economice, care apar pe parcursul perioadei de un an, sunt explicabile şi previzibile şi sunt generate de cauze naturale, sociale etc. I)e exemplu, factorii de ordin natural-climatie produc fluctuaţii ale producţiei in agricultură, construcţii, turism, unele ramuri ale industriei etc. Factorii de ordin social (tradiţiile, obiceiurile, sărbătorile religioase ele.) influenţează ritmul activităţilor productive, al comerţului ş.a.

Fluctuaţiile intamplătoare (accidentale) sunt variaţii ale nivelului şi stării producţiei sociale determinate de evenimente neaşteptate sau neobişnuite cum ar fi: războaie, calamităţi naturale, evenimente social-politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor mezoagenţi economici, o anumită stare de spirit a populaţiei ş.a. Ele pot afecta in mod direct o ţară sau alta, dar prin efectul de interdependenţă şi propagare pol genera fluctuaţii ale activităţii economice inlr-un grup de ţări, intr-o zonă a lumii sau in inlrcaga lume.

Fluctuaţiile ciclice sunt fenomene repetabile, care se caracterizează, prin creşterea cumulativă a producţiei, veniturilor şi utilizării forţei de muncă, şi prin stagnările sau descreşterile eumulalive ale

ü ciclurile afacerilor nu se identifică unele cu altele; fazele deşi generale, totuşi se deosebesc intre ele atat ca intindere, cat şi ca intensitate, de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta;

ü in faza de expansiune, deşi sunt preponderente elementele pozitive de creştere economică, nu sunt excluse fenomene de dezechilibru, de scăderi parţiale ale producţiei, după cum in fazele de criză sau recesiune nu sunt excluse unele creşteri ale producţiei in unele ramuri;

ü in desfăşurarea sa, fiecare fază a ciclului decenal creează, totodată, condiţiile propriei depăşiri şi ale trecerii la etapa următoare;

ü criza şi recesiunea au, totodată, rolul de a restabili corelaţiile economice necesare de reluare a fluxurilor economice.

3. Crizele economice - concept, evoluţie, cauzele.

Criza este o tulburare bruscă a echilibrului economic, o manifestare a unor perturbări şi dereglări de amploare in desfăşurarea activităţii economice şi inversarea de la faza ascendentă la cea descendentă a ciclului afacerilor exprimată prin creşterea stocurilor de produse nevandute şi reducerea producţiei, prin scăderea preţurilor (pană la cel de-al doilea război mondial), prin şomaj şi scăderea cursurilor bursiere. In primele decenii postbelice s-au accentuat modificările in desfăşurarea ciclului afacerilor şi a crizelor prin abateri de la mecanismele şi schemele anterioare, prin atenuarea profunzimii oscilaţiilor şi scăderii producţiei, prin desincronizarea ciclului etc. In anii 70 in peroadele fluctuaţiilor economice au apărut asa fenomen grav ca stagflaţia, care se manfestă pmcăderea economică, scăderea volumului producţiei în asociere cu nivelul crescut al şomajului şi creşterea preţurlor.

Criza economică este o stare de dereglare a economiei, expresie a încălcării unor corelaţii necesare desfăşurării activităţii economice. Declanşarea ei marchează şi momentul începerii unor schimbări calitative ale economiei pentru o nouă fază ascendentă a activităţii economice.

Pâna la începutul secolului XIX au fost tipice crizele de subproducţiie, care se mai numesc şi crize agricole şi se intalnesc in economia diferitelor ţări sub formă de deficit sau insuficienţă de producţie sau penurie de bunuri, provocate de fenomene naturale calamităţi mari (secetă, inundaţii ş.a.) sau împrejurări social-politice deosebite (epidemii, războaie, migraţii masive ale populaţiei etc.). Anterior sa menţionat că aceste crize au fos caracteristice perioadei până în sec. XlX-lea, dar nu sunt exluse nici in prezent, mai ales in ţările subdezvoltate.

Economiilor de piaţă le sunt caracteristice crizele de supraproducţie sau se mai numesc industriale, care se manifestă print-o ruptură între producţie, adică, ofertă, care este mai mare şi cererea solvabilă.

Crizele industriale se declanşează iniţial în sfera circulaţiei monedelor, printr-un crah bursier urmat de falimente bancare. Ele ating apoi sectorul comercial şi cel industrial, manifestându-se prin reducerea importantă a producţiei, a preţurilor şi salariilor. Precum şi creşterea şomajului. Un exemplu elocvent în acest caz este „Marea criză” din anii 1929-1933. Această criză a început în SUA în augus 1929, a durat 43 de luni şi a cuprins şi toată Europa, ţările Americii Latine, Asiei, Africii. S-a manifestat prin căderi însemnate a producţiei, creşterea şomajului şi deflaţie.

Crizele economice pot fi clasfcate în funcţie de mai multe criterii:

ü In funcţiie de teritoriul cuprins: crize naţionale; crize regionale; crize mondiale.

ü In funcţie de domeniile afectate: crize industriale; crize comerciale; crize valutar-financiare; crize agrarea; crize de credit.

ü In funcţie de volumul producţiei existente în societate: crize de subproducţie; crize de supraproducţiie.

ü In funcţie de periodicitate: crize ciclice; crize neciclice.

Crizele ciclice afectează ansamblul economiei naţionale şi se caracterizează print-o anumită periodicitate.

Crizele neciclice sunt stări de dereglare care nu se caracterizează printr-o regularitate (periodicitate în timp. Acestea la rândul lor pot fi: parţiale, în funcţie de ramura în care se manfestă (siderurgie, agricultură, industrie extractivă, construcţii, ecologie); intermediare, precum: criza materiilor prime, criza energetică, criza financiară-valutară et. Care se manifestă prin insuficienţa unor asemenea resurse în raport cu posibilităţile existente.

Crizele economice se caracterizează prin următoarele trăsături:

1) in condiţiile contemporane intalnim crize de supraproducţie şi nu crize de subproducţie, ca acum circa 100 de ani. Aceasta nu inseamnă că este exclusă posibilitatea ca in perioada contemporană să nu apară crize de subproducţie, in ţările subdezvoltate sau in alte condiţii;

2) crizele ciclice, in condiţile actuale, nu se rezumă la o ramură sau la un sector de activitate, ci cuprind mai multe ramuri şi sectoare, economia naţională şi, in anumite Condiţii, economia mondială;

3) crizele sunt periodice şi definesc ciclurile economice, indiferent dacă in analiza teoretică ele sunt situate la inceputul sau la sfârşitul acestora. Ele s-au repetat la intervale de 8 - 11 ani.

Cauzele evoluţiei ciclice şi ale crizelor au format obiectul unor ample dezbateri teoretice. Multă vreme, o serie de economişti au respins ideea că in sistemul economic pot apărea crize, deoarece ei puneau la baza activităţii economice şi a evoluţiei pieţei, teza clasică a lui J. B. Say teoria (lege) debuşeelor. Potrivit acestei teorii, fiecare marfa işi creează automat propria piaţă, asigurandu-se in orice moment deplina folosire a resurselor disponibile, orice disproporţie sau fenomen negativ fiind corectat prin mecanismele automate ale pieţei. Deşi o serie de fluctuaţii ale activităţii economice erau evidente, s-a incercat găsirea unor explicaţii ale cauzelor crizelor in afara mecanismelor economice, pe baza unor legi psihologice. Totuşi, marea criză din perioada 1929 - 1933 a spulberat convingerile privind capacitatea de autoreglare a economiei in asigurarea echilibrului, recunoscandu-se că sistemul economic conţine, in sine, şi mecanisme destabilizatoare, care generează fluctuaţii ciclice, iar factorii exogeni (condiţiile naturale, sociale, politice etc.) pot favoriza sau frâna acţiunea lor. Pentru explicarea evoluţiei ciclice a afacerilor şi a crizelor, in general, s-au conturat in gandirea economică două teorii: exogene şi endogene, care se referă la cauze externe, respectiv cauze interne ale sistemului economic, care influenţează sau provoacă ciclurile economice.

In cadrul teoriilor exogene, factorii (cauzele) ciclului economic sunt de natură extraeconomică, precum: creşterea demografică, invenţiile şi inovaţiile, factori naturali-climatici, conflicte militare, aspecte social-politice, fenomene de migraţie, descoperiri de resurse naturale noi ş.a.

In cadrul teoriilor endogene, factorii (cauzele) sunt de natură economică, exercitând, efecte de stimulare sau de franare a activităţii economice. Principalele teorii endogene, cunoscute in literatura de specialitate, sunt:

ü teoria monetaristă, care incearcă să explice evoluţiile ciclice prin evoluţia volumului creditului. Creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea, dar rupe echilibrul economic, determinând faza de recesiune. Conform acestei teorii, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar, determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile cu politica monetară;

ü teoria subconsumului, după care inegalitatea veniturilor (determinată de inechităţi şi injustiţii in repartizarea acestora) blochează expansiunea, adică franează oferta şi creşterea producţiei, prin excesul de economisire la unii şi insuficienţa consumului la alţii;

ü teoria suprainvestiţiei explică evoluţia ciclică prin supraacumularea de capital, intr-o perioadă scurtă, care face ca piaţa să fie inundată de produse noi, dar pe care, treptat, cererea devine incapabilă să le mai absoarbă. Ca atare, apare necesitatea reducerii producţiei şi a costurilor, fapt ce va genera o capacitate productivă excedentară, care rămâne subutilizată, şi creşterea şomajului, ceea ce descurajează investiţiile noi şi deprimă activitatea economică.

ü in concepţia keynesistă, succesiunea fazelor de expansiune şi recesiune poate fi analizată in legătură cauzală cu evoluţia productivităţii marginale a capitalului, in interdependenţă cu rata dobânzii. Dezvoltând concepţia keynesiană, P. Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două mecanisme putând determina expansiunea sau recesiunea ciclică.

In afara categoriilor de cauze menţionate, un factor cu puternice implicaţii in mişcarea economică dintr-o ţară este autoritatea publică (guvernul). Activitatea guvernului, prin măsurile de politică economică, influenţează in mare parte ciclul economic. Astfel, folosindu-şi puterea de a cheltui şi de a impozita (politica bugetar-fiscală) şi apoi reglând oferta de bani şi volumul creditului aflate in circulaţie (politca monetară- creditară), poate influenţa intensitatea sau amplitudinea fazelor unui ciclu economic.

Поиск по сайту: