Curba cererii agregate

Curba cererii agregate este o funcţie descrescătoare şi se înscrie pe o pantă de la stânga la dreapta. Funcţia cererii agregate exprimă mărimea totală a cheltuielilor planificate de agenţii economici a fi efectuate Ia diferite niveluri ale pretrurilor, în condiţiile în care influenţa celorlalţi factori rămîne constantă.

Oferta agregată

Oferta agregată reprezintă relaţia funcţională dintre cantitatea de mărfuri şi servicii, pe care le oferă agenţii economici pe piaţă şi nivelul preţurilor.

Oferta agregată reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici.

Spre deosebire de cererea agregată, interpretarea ofertei agregate în teoria economică nu este univocă. La cel mai general nivel există două tipuri de interpretare a ofertei agregate: interpretarea clasică, ce corespunde unei perioade de lungă durată interpretarea keynesistă, ce corespunde unei perioade de scurtă durată.

Teoria ofertei agregate în perioada de lungă durată se bazează pe funcţia de producţie, şi depinde de stocul de capital existent în economie, disponibilitatea resurselor umane şi nivelul dezvoltării tehnologice. Se consideră că aceste variabile într-o perioadă de lungă durată sunt constante. Prin urmare, oferta agregată într- o perioadă de lungă durată nu depinde de variaţia preţurilor şi reprezintă o linie verticală. Această linie verticală reprezintă oferta agregată în condiţiile ocupării depline. In aceste condiţii orice modificări ale cererii agregate vor influenţa numai nivelul de preţurilor, nivelul de producţie reală, rămânând neschimbat.

Curba ofertei agregate în perioada de lungă durată - modelul clasic.

Producţia Y* este la nivelul corespunzător unei utilizări depline a forţei de muncă, este constantă indiferent de nivelil preţurilor care variază PI, P2, Pn.

Menţinerea nivelului ocupării depline a forţei de muncă se va face prin oscilarea salariilor, deci şi a preţului mărfurilor. După cum sa mai menţionat în acest caz pe piaţa muncii există o ocupare deplină a forţei de muncă agenţii economici pot obţine forţa de muncă dacă oferă salarii mai mari, respectiv vor creşte şi preţurile mărfurilor.

Oferta agregată în perioada de scurtă durată este determinată de rigiditatea preţurilor. Prin urmare curba ofertei agregate într-o perioadă de scurtă durată este reprezentată de o linie orizontală. In aceste condiţii orice modificare a cererii agregate va deplasa punctul de echilibru economic de-a lungul ofertei agregate şi va conduce la variaţia volumului de producţie reală, nivelul preţurilor rămânând neschimbat. Acest model se mai numeşte condiţia de subutilizare a forţei de muncă.

Curba ofertei agregate în perioada de scurtă durată - modelul keynesian.

La un anumit nivel al preţurilor P*, firmele vor produce orice cantitate de bunuri cerută Yl, Y2, Yn. Aceasta înseamnă că există şomaj şi că agenţii economici pot obţine forţa de muncă oferind salarii obişnuite, lucru ce va face ca, indiferent de nivelul producţiei, preţurile medii să rămînă aceleaşi. In aceste condiţii firmele vor produce atît cât cere piaţa, la preţurile existente în practica economică curba ofertei agregate va avea o poziţie ce va oscila între modelul keynesian şi modelul clasic.

Curba ofertei agregate

Curba ofertei agregate pune în evidenţă cantitatea de bunuri pe care producătorii sunt dispuşi să o ofere, într-o anumită periodă de timp, la diferite niveluri de preţuri. Forma curbei arată că dacă preţurile bunurilor cresc, producătorii vor aduce mai multe bunuri pe piaţă şi invers. Creşterea preţului influenţează profitul şi producătorii sunt motivaţi să producă mai mult şi să ofere spre vînzare mai mult. Intre ofertă şi preţ există o relaţie directă în sensul că oferta creşte pe măsură ce sporeşte preţul (celelalte condiţii rămînînd neschimbate). în cazul cînd preţurile rămîn relativ constante pe o perioadă de timp oferta agregată este influienţată de următorii factori preţul resurselor de producţie;

a)tehnologiile noi;

b)taxele şi subsidiile;

c)condiţiile naturale

d)condiţiile social-politice.

2. Echilibrul dintre cererea agregată şi oferta agregată

Cererea agregată şi oferta agregată sunt componentele de bază ale macroeconomiei şi totodată sunt elementele de bază în determinarea producţiei totale de bunuri si servicii precum şi în determinarea preţurilor şi ocupării forţei de muncă.

Deci cererea agregată şi oferta agregată interacţionează în determinarea preţului la care agenţii economici sunt dispuşi să ofere acea cantitate de bunuri şi servicii pe care cumpărăorii o doresc şi sunt dispuşi să o cumpere.

Modelul cererii şi ofertei agregate - modelul AD-AS.

AD - curba cererii agregate

AS - curba ofertei agregate

E - punctul de echilibru şi de intersecţie a celor două curbe.

În punctul de echilibru care se determină nivelul preţului de echilibru şi producţia de echilibru.

Care este mecanismul de ajustare a cererilor şi ofertelor agregate. Să presupunem că o economie se află într-o stare de echilibru durabil. în aceste condiţii în stare de echilibru se află şi oferta agregată din perioada de scurtă durată. Deci punctul de echilibru al acestor două oferte se află la intersecţia curbelor respective. Prin acest punct va trece şi curba cererii agregate determinând echilibrul macroeconomic. Să presupunem că reducerea masei monetare va deplasa curba cererii agregate şi va dezechilibra sistemul economic. în perioada de scurtă durată acest fapt va conduce la o reducere a volumului de producţie şi a nivelului ocupării. Cu timpul, salariul şi preţurile vor scade ca răspuns la reducerea cererii agregate. Astfel, volumul de producţie va reveni la nivelul său natural, iar nivelul preţurilor va cobori, determinat de curba cererii agregate noi.

Prin urmare, reducerea masei monetare din economie poate provoca procese deflaţioniste ceea ce este extrem de nedorit pentru o economie. în perioada de scurtă durată nici preţurile, nici salariile nu au o tendinţă de scădere, de aceea echilibrarea economiei va necesita o perioadă mai îndelungată.

Toate fluctuaţiile economice au loc din cauza variaţiei cereri sau ofertei agregate. Aceste schimbări, din cauza unor factori exogeni, se numesc şocuri economice, respectiv şocuri ale cererii sau şocuri ale ofertei. Aceste şocuri se manifestă prin abaterea volumului de producţie reală şi a nivelului de ocupare de la nivelurile lor naturale.

Politica de stabilizare reprezintă politica de stat în scopul susţinerii volumului de producţie şi a nivelului de ocupare la mărimile lor naturale.

De exemplu s-a modificat brusc cererea agregată (introducerea automatelor bancare a mărit viteza de circulaţie a banilor, ceea ce a condus la creşterea cererii agregate şi deplasarea curbei ei spre dreapta). într-o perioadă de scurtă durată acest fapt a condus la o creştere economică. Volumul de realizare a firmelor la preţurile vechi cresc, ceea ce necesită amplasarea în procesul de producţie o forţă de muncă adăugătoare. Aceasta, la rândul ei, va conduce la creşterea salariilor şi, prin urmare, a preţurilor la mărfuri şi servicii. Această creştere va conduce la reîntoarcerea volumului de producţie la nivelul său natural. Prin urmare, modificarea cererii agregate va deplasa punctul de echilibru din A în B într-o perioadă de scurtă durată, contribuind la creşterea volumului de producţie, şi din B în C într-o perioadă de lungă durată, contribuind la creşterea nivelului preţurilor concomitent cu reducerea volumului de producţie. în aceste condiţii statul trebuie să micşoreze oferta de bani compensând astfel creşterea vitezei de circulaţie a monedei.

În afară de şocuri ale cererii agregate există şi şocuri ale ofertei agregate. Ele pot avea loc în urma:

a)secetei sau calamităţilor naturale în agricultură, ceea ce conduce la creşterea preţurilor la produsele alimentare;

b)introducerea de către stat a unor restricţii privind ecologia;

c)influenţa mişcării sindicale;

d)creşterea preţurilor la petrol şi alte resurse naturale.

Tema: PIAŢA MONETARĂ

1) Moneda - esenţa, evoluţa, funcţiile

2) Conţinutul pieţei monetare - cererea şi oferta de monedă

3) Conceptul şi structura pieţei monetare

4) Instituţiile pieţei monetare

1. Moneda - esenţa, evoluţa, funcţiile

Rolul monedei (banilor) in cadrul unei economii este pus in evidenţă prin funcţiile îndeplinite:

a) Funcţia de măsură a valorii (etalon al valorii). Prin această funcţie, moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura, se apreciază eficienţa, se determină preţul produselor şi al serviciilor. De altfel, funcţia de măsură a valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor, in care intervin trei factori determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-ofertă. Moneda îndeplineşte această funcţie in mod ideal; când se exprimă valoarea unei mărfi sau cheltuielile de producţie nu este necesară prezenţa efectivă a sa, fiind suficient ca moneda (banii) să existe, in general, in societate.

b)Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie In această funcţie, moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor, intervenind in actul de vanzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de la producător la consumator in schimbul unei anumite cantităţi de monedă. Totodată, trecerea din posesia unei mărfi in posesia altei mărfi are loc prin intermediul monedei. In această calitate -de mijloc de circulaţie- banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă: numerar sau bani de cont. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă in circulaţie, care să mijlocească noi şi noi acte de vaanzare-cumpărare.

c)Funcţia monedei ca mijloc de plată Această funcţie constă in utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor cumpărate pe credit, pentru plata salariilor, dobânzilor, chiriilor, impozitelor şi taxelor, primelor de asigurări, pentru restituirea imprumuturilor etc. Şi această funcţie reclamă existenţa monedei in mod real, efectiv.

d)Funcţia monedei ca rezervă a valorii In fapt, această funcţie reprezintă o putere de cumpărare in aşteptare la agenţii economici sau populaţie. Este vorba de economisirea şi acumunlarea unor sume băneşti in vederea unor activităţi viitoare sau in scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute.

Manifestarea acestei funcţii se află, evident, in relaţie directă cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei, fenomenul inflaţionist afectaand mai mult sau mai puţin această putere.

e)Funcţia de monedă universală Moneda este folosită şi in cadrul relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de mărfuri şi prestarea unor servicii. Monedele folosite cu preponderenţă in cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte, adică acele monede naţionale recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijloc de plată şi de rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul japonez etc). Tot in acest sens, se utilizează, in prezent, şi unităţi monetare convenţionale - DST (Drepturi Speciale de Tragere), care insă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi intre acestea şi Fondul Monetar Internaţional. Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor, a schimbului de bunuri şi servicii este mijlocită de monedă. Pentru ca moneda să-şi poată indeplini rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă in circulaţie intr-un anumit volum şi intr-o structură anume. Cantitatea de monedă existentă in circulaţie intr-o economie naţională, intr-un interval de timp dat, constituie masa monetară. Altfel spus, pornind de la funcţiile monedei, masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat in cadrul unei economii. Intr-o altă accepţiune, masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor. Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat indeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse in structura masei monetare. Generalizând diferitele sensuri şi interpretări date masei monetare, sferei sale de cuprindere, se poate aprecia că in structura acesteia pot fi incluse următoarele active, in funcţie de gradul de lichidatate: a) moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă, moneda divizionară); b) moneda de cont (scripturală); c) depunerile la termen şi in vederea economisirii; d) alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.

2. Conţinutul pieţei monetare - cererea şi oferta de monedăFormarea şi mişcarea masei monetare sunt in strânsă legătură cu cererea şi oferta de monedă, ca elemente componente ale conţinutului pieţei monetare. Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice şi juridice o solicită intr-o anumită perioadă de timp, avand ca motivaţie utilităţile acesteia, date de funcţiile pe care le indeplineşte intr-o economie. Avand in vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe categorii de active monetare, grupate in funcţie de gradul lor de lichiditate, putem considera că cererea de monedă este sinonimă cu "preferinţa pentru lichiditate". Cererea de monedă depinde in primul rand de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor, precum şi de viteza de rotaţie a monedei. In al doilea rand, cererea de monedă depinde de volumul vânzărilor pe credit, care antrenează după sine plăţile scadente şi plăţile care se sting (compensează) reciproc intre agenţii economici ce-şi acordă reciproc credit comercial. De asemenea, cererea de monedă este influenţată de comportamentul agenţilor economici (atat persoane fizice cat şi juridice) faţă de monedă, manifestat prin intensitatea inclinaţiei spre lichiditate. înclinaţia spre lichiditate are mai multe motivaţii, precum: motivul tranzacţiilor curente; motivul precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute); motivul speculaţiei (cererea • speculativă de bani). Cererea de monedă se află şi sub influenţa ratei dobânzii, care reprezintă preţul renunţării la suma lichidă. Dacă rata dobânzii scada sub o anumită limită (considerată minimă), creşte cererea pentru bani lichizi care devin mai siguri dacă sunt transformaţi in componente nemonetare ale averii. Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel reduce preferinţa pentru lichiditate, banii putând fi utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau cumpărarea de active financiare. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă intr-o economie, la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici),sub formă de numerar şi monedă scripturală. Oferta monetară poate fi evidenţiată ca flux şi ca stoc. Ca flux, pe o anumită perioadă de timp, ea este egală cu produsul dintre masa monetară (M) şi viteza de circulaţie a banilor (V). Având in vedere ecuaţia cantitativă a banilor (M^XV=T^XP), rezultă că fluxul monetar este egal cu fluxul real (T*P), respectiv cu produsul dintre cantitatea de bunuri obţinute şi comercializate (T), intr-o anumită perioadă şi preţul mediu al acestor bunuri (P). Privită ca stoc, oferta monetară reprezintă in fapt masa monetară, adică ansamblul acivelor monetare sau instrumentelor băneşti existente intr-o economie la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor in vederea investiţiilor şi a altor plasamente. Componentele majore ale ofertei monetare (numerarul şi moneda scripturală) sunt puse in circulaţie prin mecanisme diferite. Numerarul, constituit din bancnote şi monede metalice este emis de către o singură bancă, care reprezintă autoritatea monetară a naţiunii, adică banca centrală (de emisiune). Aceasta creează monedă sub formă de numerar prin următorul gen de operaţiuni: - cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici in urma exporturilor de mărfuri şi servicii; in schimbul devizelor achiziţionate, banca centrală emite monedă pe care o pune in circulaţie; cantitatea de monedă din economie se poate diminua atunci cand banca centrală vinde devize străine agenţilor economici care efectuează operaţiuni de import; - credite de refinanţare acordate băncilor comerciale care au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile realizate in aceeaşi perioadă de timp; - achiziţia de efecte publice (titluri de stat) precum bonuri de tezaur sau obligaţiuni, emise de stat pentru acoperirea parţială a deficitului bugetar. Creaţia monedei scripturale (de cont) este realizată de către băncile comerciale şi instituţiile de credit, care, prin intermediul creditelor pe care le acordă agenţilor economici nebancari, susţin oferta de monedă intr-o economie, prin mecanismul multiplicatorului creditului. Aşadar, oferta de monedă constă in punerea in circulaţie a instrumentelor monetare. Moneda incepe să existe din momentul in care părăseşte depozitele băncii centrale sau ale altor instituţii bancare emitente şi işi incetează existenţa cand revine in depozitele băncilor. Oferta de monedă scripturală este de regulă legată de operaţiunea de creditare, astfel că rambursarea unei datorii in favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare, deci o scădere a ofertei.

3.Conceptul şi structura pieţei monetarePiaţa monetară este o piaţă specifică, in cadrul căreia se tranzacţionează moneda creată de intregul sistem bancar. Pe această piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă, in funcţie de preţul acesteia - dobanda. Intr-o accepţiune mai restrânsă şi frecvent utilizată, piaţa monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt, unde se intalneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor economici şi instituţiilor financiar-bancare. Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi prin oferta şi cererea de credite pe perioade scurte de timp (pană la un an). Pentru a inţelege mai profund, insă, conceptul de piaţă monetară, este necesar a se face o analiză succintă a structurii acesteia, din punct de vedere al relaţiilor diverse care iau naştere in cadrul acestei pieţe şi al participanţilor pe această piaţă. Astfel, in majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată, piaţa monetară este compusă din două segmente: - piaţa scontului şi - piaţa interbancară. Fiecare dintre aceste segmente de piaţă poate fi o ipostază a pieţei monetare, care, nu este altceva decât o piaţă a creditului pe termen scurt. De precizat că, in sens larg, piaţa monetară cuprinde şi piaţa creditului (clasic), segment al pieţei ce se află uneori la confluenţa cu piaţa capitalului.

Piaţa scontuluieste segmentul pieţei monetare in cadrul căruia sunt efectuate operaţiuni cu active financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt) precum: cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, cecuri, certificate de depozit, obligaţiuni pe termen scurt ş.a.

Piaţa interbancarăeste un segment de piaţă specific, care reprezintă cadrul de desfăşurare zilnică a raporturilor dintre bănci in legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Băncile işi acordă împrumuturi sau işi rambursează creditele contractate anterior. Conţinutul şi specificitatea pieţei monetare interbancare sunt puse in evidenţă de cateva trăsături caracteristice: - participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare; - obiectul tranzacţiilor il reprezintă disponibilităţile monetare ale băncilor exprimate in moneda centrală; - operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, rareori la interval de două zile; - termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte scurte (1-7 zile); - creditele acordate sunt credite personale, de la bancă la bancă, bazate pe incredere reciprocă şi cu riscuri reduse; - dobanda. practicată se stabileşte zilnic prin jocul curent al cererii şi ofertei de monedă.

4.Instituţiile pieţei monetare. Aparatul bancar Aparatul bancar reprezintă ansamblul coerent al diferitelor categorii de bănci care funcţionează intr-o ţară, răspunzând cerinţelor unui anumit mod de organizare a economiei şi unei anumite etape de dezvoltare social-economică. In economia modernă, un rol deosebit de important in funcţionarea pieţei creditului intern şi in desfăşurarea relaţiilor financiar-monetare internaţionale il au instituţiile bancare. Banca este o instituţie financiară şi de credit, de stat sau particulară, ale cărei funcţii principale sunt: - atragerea mijloacelor băneşti, temporar disponibile ale clienţilor, in conturile purtătoare de dobândă deschise acestora; - acordarea de credite pe diferite termene, prin mobilizarea şi transformarea capitalurilor băneşti inactive, a veniturilor disponibile şi economiilor populaţiei, in capital de imprumut; - efectuarea operaţiunilor de incasări şi plăţi in numerar, precum şi operaţiuni de virament intre conturile clienţilor şi de transferuri in conturile deschise la alte bănci; - emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente; - vanzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare; - prestarea unor servicii de consultanţă şi plasament pentru să fie adaptat permanent exigenţelor realităţii economice, iar masa monetară să fie cat mai riguros controlată. Acest rol este indeplinit de instituţiile financiar-bancare, care alimentează economia cu mijloace de plată şi orientează fluxurile de bani către sectoarele sau domeniile cu potenţial ridicat de dezvoltare.

Cantităţile de monedă solicitate de agenţii economici nebancari sunt puse in circulaţie pe două căi: - emisiunea de monedă fiduciară (bancnote, monede metalice), prin intermediul băncii centrale, singurul organism abilitat pentru asemenea operaţiuni; - mecanismul creditului, adică operaţiunile de imprumut efectuate de diferite bănci comerciale in favoarea agenţilor economici producători, prestatori, comercianţi etc. Apariţia băncilor in forma pe care o cunoaştem in zilele noatre este legată de necesitatea concentrării disponibilităţilor băneşti ale diferiţilor agenţi economici (persoane fizice şi juridice) şi acordarea unor credite importante intreprinzătorilor, fară de care viaţa economică nu ar fi putut cunoaşte nici un progres. Atribuţiile aparatului bancar, in speţă, cele proprii băncilor comerciale, se exercită printr-o serie de operaţiuni Sintetic, operaţiunile bancare se grupează in două mari categorii: operaţiuni pasive (de procurare a resurselor) şi operaţiuni active (de plasare sau avansare a resurselor in vederea fructificării). I. Principalele operaţiuni pasive sunt: 1.1. Constituirea depozitelor bancare prin depunerile in conturi (curente sau de disponibil) a sumelor băneşti ale clienţilor, rezultate din economii sau activităţi economice; 1.2. Constituirea capitalului social şi a fondurilor de rezervă; fiind in marea lor majoritate societăţi pe acţiuni, băncile işi formează capitalul social prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni, iar fondurile de rezervă din profitul brut; 1.3. Operaţiuni de rescontare; reprezintă o modalitate de procurare a unor resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale (cambii, bilete la ordin), provenite din operaţiuni de scontare, băncii de emisiune sau altor bănci de scont; 1.4. Operaţiuni de lombardare; reprezintă contractarea de imprumuturi pe garanţii constituite din efecte publice (harţii de valoare emise de stat, precum obligaţiuni, acţiuni, bonuri de tezaur), imprumuturi ce asigură băncilor comerciale noi resurse de la banca de emisiune, valorificandu-şi astfel hârtiile de valoare deţinute. II. Principalele operaţiuni active sunt: II. 1. Operaţiuni de creditare, prin intermediul cărora se fructifică cea mai mare parte a resurselor mobilizate şi care pot fi: a) operaţiuni de creditare a firmelor (pe termen scurt, mediu şi lung) şi b) operaţiuni de creditare a persoanelor particulare. a) Operaţiunile de creditare a firmelor (pe termen scurt) se efectuează sub mai multe forme, astfel că in practica financiar-bancară, intalnim: - operaţiuni de scontare, prin care băncile de depozit cumpără efecte comerciale (cambii, bilete la ordin), inainte de scadenţă, la valoarea nominală inscrisă pe ele, avansand astfel o sumă de bani, de care prezentatorul titlului respectiv poate dispune fară a mai aştepta scadenţa, dar plătind o dobândă (taxă de scont) pe perioada rămasă pană la scadenţă; - operaţii de imprumut pe gaj de efecte comerciale, acestea din urmă nemaifiind cumpărate, ci doar constituindu-se in garanţii pentru creditele acordate; - operaţii de imprumut pe gaj de efecte publice (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur), denumite şi operaţii de lombard; - operaţii de imprumut pe gaj de mărfuri, care se referă la creditele acordate proprietarilor de mărfuri aflate in depozite sau in curs de transport, pe baza unor documente specifice precum warantul şi conosamentul 16; - operaţii de imprumuturi personale, care se bazează pe increderea pe care o inspiră băncii situaţia economică, solvabilitatea şi calităţile morale ale debitorului, dar care presupun dobânzi mai ridicate; - avansurile in cont curent, care se acordă de către bancă prin plata cecurilor emise de titularii de cont şi, in cazul in care aceştia nu au disponibilităţi, in cadrul unei limite preconvenite (linie de credit). Băncile comerciale acordă, de asemenea, credite pe termen mediu şi lung, in special pentru necesităţile de capital fix (investiţii) ale firmelor. Preponderent, aceste credite se acordă de băncile şi instituţiile de credit specializate, b) Operaţiunile de creditare a persoanelor particulare se efectuează, de regulă, pe următoarele destinaţii: - credite pentru locuinţe (credite ipotecare), acordate pe termen lung şi mediu; - credite pentru bunuri de folosinţă indelungată, acordate, in general, pe termen mediu; - credite pentru cheltuieli curente, acordate pe termen scurt, pană la un an. II.2. Operaţiuni de plasament, care constau in achiziţia de efecte publice şi acţiuni, ca modalitate de plasare a resurselor băncilor in vederea obţinerii de profituri. De altfel, legile de organizare bancară prevăd in majoritatea ţărilor, ca modalitate obligatorie de asigurare a lichidităţii, deţinerea de active uşor lichidabile şi negociabile, de regulă bonuri de tezaur şi alte titluri ale imprumuturilor de stat. III. Activitatea desfăşurată de aparatul bancar (băncile comerciale) implică şi efectuarea unei a treia categorii de operaţiuni, şi anume operaţiuni de comision şi mandat (servicii bancare). Astfel, operaţiunile de comision sunt efectuate in numele şi pentru folosul clienţilor titulari de conturi, contra unei taxe, fară a fi angajată răspunderea şi patrimoniul băncii (efectuarea plăţilor, incasarea creanţelor). Cealaltă categorie, operaţiunile de mandat, sunt efectuate in numele băncii, pentru contul clienţilor şi se referă, in general, la administrarea portofoliului de harţii de valoare. întrucât cea mai mare parte a serviciilor bancare nu comportă angajarea bilanţieră a băncilor, operaţiunile de mai sus sunt evidenţiate ca operaţiuni extrabilanţiere. Ansamblul acestor operaţiuni (pasive, active şi de comision), intr-o inlănţuire largă, constituie sistemul bancar in esenţa şi conţinutul său. In prezent, atat in Romania, cat şi in celelalte ţări, numărul băncilor este in creştere, ele alcătuind un aparat bancar dezvoltat şi integrat in economia fiecărei ţări, dar cu legături multiple cu băncile din intrega lume. Structura acestuia este următoarea: 1. Banca Centrală (de emisiune), care are in principal rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin operaţiuni de refinanţare şi de a coordona, in final, intreaga politică monetară. De asemenea, Banca Centrală are posibilitatea să modifice rata medie a dobânzii pe piaţă şi să determine rezervele obligatorii ale băncilor, in vederea controlării masei monetare. Băncile de emisiune din fiecare ţară sunt organizaţii ale statului sau cu participarea importantă a capitalului de stat. 2. Băncile comerciale, care la rândul lor pot fi: - bănci de depozite, specializate in: crearea de depozite, acordarea de credite pe termen scurt, avansuri in cont curent, operaţiuni de virament, subscrierea de bonuri de tezaur etc.; - bănci de afaceri, care acordă cu preponderenţă credite pe termen mediu şi lung, firmelor care au nevoie de surse de finanţare a investiţiilor. In ţările dezvoltate, băncile de afaceri participă la crearea unor firme organizate ca societăţi pe acţiuni, unde subscriu in totalitate sau majoritate la capitalul social al acestora. In unele cazuri, aceste bănci cumpără pachete importante de acţiuni ale diferitelor companii, participand Ia adoptarea deciziilor importante privind activitatea acestora. In ultima perioadă, se observă o tendinţă de reducere a diferenţelor dintre băncile de depozite şi cele de afaceri, funcţiile lor contopindu-se in cadrul activităţii unor bănci nespecializate. 3. Instituţii de credit specializate, care acordă credite speciale, necesare pentru anumite activităţi, bine precizate in statutul lor. In această categorie se includ: Casele de credit agricol; Băncile ipotecare; Băncile populare; Băncile de comerţ exterior ş.a.

Tema: PIAŢA CAPITALULUI

1. Valorile mobiliare - produse ale pieţei de capital

2. Conceptul şi structura pieţei de capital

3. Cererea şi oferta de capital

1. Valorile mobiliare - produse ale pieţei de capital

Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin anumite inscrisuri, cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor relaţii contractuale intre emitenţii şi deţinătorii acestora. In baza acestor relaţii, ele conferă deţinătorilor anumite drepturi patrimoniale şi băneşti, in raport cu emitenţii acestora. Prin emisiunea şi negocierea acestor titluri (harţii) de valoare are loc, pe de o parte, mobilizarea şi atragerea disponibilităţilor băneşti de la diverşi agenţi economici sau populaţie către activitatea economică a altor agenţi economici (fie sub forma subscrierii la capitalul social, fie sub forma unor resurse de creditare), iar pe de altă parte, se realizează o circulaţie a acestor valori de la un titular la altul, in funcţie de jocul liber al cererii şi ofertei. Această circulaţie a titlurilor se realizează prin acte de vanzare-cumpărare pe piaţa de capital. Cumpărarea acestor titluri este echivalentă cu o investiţie şi, ca orice tip de investiţie, este supusă unor riscuri. Cele mai reprezentative tipuri de valori mobiliare care circulă pe piaţa capitalului sunt: acţiunile şi obligaţiunile. In funcţie de aceste titluri primare există: piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor.

ü Acţiunile sunt titluri financiare, negociabile, emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului social. Acestea sunt titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi din capitalul unei societăţi, ceea ce ii conferă posesorului calitatea de asociat sau acţionar, cu următoarele drepturi aferente:

dreptul de a participa cu vot deliberativ in Adunarea Generală a Acţionarilor;

dreptul de participa la impărţirea profitului net al societăţii sub formă de dividende;

dreptul la o parte din activele societăţii, conform cu numărul de acţiuni deţinute, atunci cand aceasta este lichidată.

Pe lângă drepturile respective, acţionarii au şi obligaţia de a contribui cu un anumit procent din pierderile societăţii, in cazul in care ele survin (răspund cu pasivul social in limita aportului de capital). Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi vândute, moştenite sau donate, după voinţa posesorului lor.

Orice acţiune are: valoare nominală; valoare de emisiune; valoare de piaţă; valorii intrinseci.

Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe acţiuni, care se repartizează anual acţionarilor, in funcţie de deciziile Adunării Generale a Acţionarilor, care analizează mărimea profitului realizat. Fiecare acţionar va beneficia de dividende, intr-o anumită sumă, in funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului inregistrat de societate, acesta din urmă, in mărime netă, reprezentând sursa de constituire a dividendelor. Valoarea dividendului se determină in funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata

Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se impart in acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal dreptul la vot in adunarea generală a acţionarilor, ceea ce inseamnă participare la managementul societăţii emitente (principiul consacrat in acest caz este: o acţiune = un vot) şi dreptul la dividend, adică la o parte din profiturile distribuite societăţii respective. Cum existenţa şi mărimea profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, acţiunile se mai numesc titluri cu venit variabil.

Pe lângă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale, care dau dreptul la un dividend fix, ce este plătit inaintea dividendului pentru acţiunile comune; in schimb ele nu dau dreptul la vot.

ü Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa unei creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra emitentului (care poate fi o persoană juridică de drept public sau privat) pe o anumită perioadă de timp. Ele dau dreptul deţinătorului la incasarea unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a le răscumpăra la scadenţă, investitorul recuperandu-şi astfel capitalul avansat in schimbul acestor titluri. Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. Altfel spus, ele atestă calitatea de debitor a emitentului şi pe cea de creditor a deţinătorului. Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de imprumut. Obligaţiunile, ca titluri de credit, se caracterizează prin următoarele elemente tehnice: - Valoarea nominală. - Valoarea de emisiune. - Valoarea de rambursare (Vr), Amortizarea imprumutului, respectiv răscumpărarea de către emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea, in acest fel, a creditului. In principiu, rambursarea se poate face fie dintr-o dată la scadenţă, cand intregul imprumut este rambursat in ultima zi a termenului, fie prin anuităţi constante, adică restituirea in fiecare an a unei sume constante ca parte a creditului. Plata dobânzii se poate face fie sub forma cuponului unic, caz in care dobânzile nu se mai plătesc anual, ci sunt capitalizate şi rambursate la finele perioadei ca o sumă globală, fie sub forma cupoanelor anuale, caz in care dobanda se calculează la valoarea rămasă de rambursat.

2. Conceptul şi structura pieţei de capitalPiaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate către agenţii economici, solicitatori de fonduri. Ea funcţionează ca un mecanism de legătură intre cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) şi cei care au nevoie de capital (emitenţi). Piaţa de capital (financiară) este o piaţă a fondurilor pe termen mediu şi lung, pe care se emit şi se tranzacţionează valori mobiliare, ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Pe această piaţă se manifestă o relaţie directă intre deţinătorii şi utilizatorii de fonduri, adică o finanţare directă a acestora din urmă, care intră in posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. Piaţa titlurilor financiare, ca mecanism de legătură intre deţinătorii de fonduri excedentare (investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii), este structurată pe două mari componente (segmente): piaţa primară şi piaţa secundară. ♦ Piaţa primară de capital este acel segment al pieţei de capital pe care se vand şi se cumpără titluri financiare nou-emise, de către diferiţi agenţi economici, instituţii financiar-bancare sau autorităţi publice. ♦ Piaţa secundară de capital este o piaţă a titlurilor anterior emise, adică a titlurilor emise şi puse in circulaţie pe piaţa primară. Pe acest segment de piaţă, titlurile sunt tranzacţionale de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea, adică de către investitori. Această piaţă indeplineşte, ca şi cea primară, un rol de concentrare a cererii şi ofertei de titluri, dar a unei cereri şi oferte derivate, care se manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit. Piaţa secundară, prin cele două componente ale acesteia (piaţa bursieră şi piaţa extrabursieră), oferă posibilitatea valorificării titlurilor mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) inainte ca acestea să producă venituri (dividende sau dobânzi). Existenţa acestei pieţe garantează deţinătorilor de titluri posibilitatea negocierii acestora şi transformarea lor in lichidităţi, in funcţie de cerere şi ofertă, certificând astfel că titlurile

respective au o anumită valoare. Obiectivul se realizează prin cursul bursier, care reprezintă preţul titlurilor stabilit in urma In concluzie, trebuie precizat că intre cele două segmente ale pieţei de capital există o strânsă legătură; ele se influenţează reciproc şi, mai mult, piaţa secundară nu poate exista fără piaţa primară. Explicaţia rezidă in faptul că piaţa primară oferă pieţei secundare produsele ce urmează a fi tranzacţionate, in timp ce piaţa secundară oferă pieţei primare informaţii despre vandabilitatea (lichiditatea) produselor emise şi preţul la care pot fi atrase noi fonduri băneşti (preţul unei noi emisiuni). Se poate spune că, dacă piaţa primară este suportul existenţei şi funcţionării pieţei secundare, prin produsele pe care le oferă acesteia, piaţa secundară, prin rezultatele tranzacţiilor şi informaţiile oferite, reprezintă factorul motor de determinare a atractivităţii şi dezvoltării pieţei primare. De asemenea, cele două noţiuni, de piaţă primară şi secundară, nu trebuie privite prin prisma coordonatelor spaţiale şi temporale, ci a proceselor şi mecanismelor specifice fiecăreia. Precizarea este necesară, deoarece o nouă emisiune de valori mobiliare poate fi oferită publicului şi prin intermediul sistemului de tranzacţionare al pieţei bursiere sau extrabursiere. Aceasta nu inseamnă că vanzarea valorilor mobiliare a fost un proces al pieţei secundare, ci, chiar dacă s-au folosit facilităţile bursei, rămâne un proces specific pieţei primare.

3. Cererea şi oferta de capital Cererea de capital se manifestă pe piaţa titlurilor financiare in mod diferit, in funcţie de cele două segmente existente. Pe piaţa primară, cererea de capital provine din partea emitenţilor persoane juridice, de drept privat sau public, precum: societăţi industriale şi comerciale, instituţii financiar-bancare şi de asigurări, organe ale administraţiei publice centrale şi locale etc. Pe piaţa secundară, exponenţii cererii de fonduri sunt deţinătorii de titluri, persoane fizice sau juridice, care doresc transformarea acestora in lichidităţi inainte ca acestea să producă venituri (dividende, dobânzi). Oferta de capital provine din economisire, adică din ceea ce rămâne la dispoziţia deţinătorilor de venituri, după ce işi acoperă cheltuielile de consum. Oferta este reprezentată de disponibilităţile băneşti temporar libere, pentru care se caută un plasament cat mai avantajos. Investitorii se impart in două mari categorii: investitori individuali şi investitori instituţionali, a. Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care efectuează tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare. Aceştia pot avea un caracter pasiv, adică achiziţionează şi păstrează valori mobiliare, cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung, avand un impact redus asupra cursurilor zilnice, şi un caracter activ, incercand să valorifice mişcarea cursului bursier, in vederea obţinerii unui câştig, b. Investitorii instituţionali sunt reprezentaţi, de regulă, de societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari, exercitând o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi a cursurilor bursiere. Aceştia cuprind: instituţiile bancare, societăţile de asigurări, societăţile de investiţii, fondurile mutuale, societăţile care gestionează fonduri de pensii etc. Cererea şi oferta de fonduri sunt două dimensiuni ale procesului de economisire şi investire, supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri multiple, precum:

riscul opţional al investirii, care apare in momentul adoptării deciziei de plasament prin orientarea către piaţa monetară sau către piaţa de capital;

riscul afacerii, care vizează incertitudinea privind produsele pe care le poate oferi piaţa de capital la un moment dat, atat deţinătorilor de fonduri cat şi investitorilor ce gestionează portofolii de valori mobiliare;

riscul pieţei, care vizează evoluţia preţurilor valorilor mobiliare in viitor şi posibilitatea înregistrării unor pierderi, ca urmare a modificării raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de valoare mobiliară;

riscul lichidităţii, ce intervine in cazul in care se restrâng posibilităţile de transformare rapidă şi fară pierderi in numerar a titlurilor deţinute;

riscul creditului, specific pieţei obligaţiunilor, care intervine atunci cand debitorul nu-şi poate respecta angajamentul de răscumpărare a titlurilor sau de plată a dobânzilor;

riscul schimbării cadrului legislativ, care vizează atat piaţa valorilor mobiliare, cat şi modificarea legislaţiei economice şi financiare, in general.

Tema: ŞOMAJUL- dezechilibru macrosocial.

1. Populaţia, forţa de muncă şi şomajul.

2. Aspecte caracteristice ale şomajului

3. Cauze şi forme de manifestare ale şomajului

4. Efecte social-economice ale şomajului

5. Măsuri pentru diminuarea şomajului

1. Populaţia, forţa de muncă şi şomajul.

Populaţia unei ţări, din punct de vedere macroeconomic, se împarte în 2 grupe mari:

ü în rândul forţei de muncă sau populaţia activă (L); î

ü n afara forţei de muncă sau populaţia inactivă (NL).

Pop. = L+NL

La categoria în afara forţei de muncă sunt persoanele care nu sunt ocupate în procesul de producţie şi care nu se străduie să-şi găsească un loc de muncă. La aceştia se referă:

ü copiii până la 15 ani;

ü studenţii la secţia zi;

ü casnicele;

ü pensionarii după vârstă şi sănătate;

ü invalizii;

ü deţinuţii;

ü boschetarii;

ü persoanele descurajate (au întrerupt căutările unui loc de muncă).

La categoria în rândul forţei de muncă se referă persoanele care au un loc de muncă sau care nu au un loc de muncă, dar doresc să lucreze şi sunt în căutarea unei slujbe. Forţa de muncă se împarte în:

§ angajaţi (populaţia ocupată) (E);

§ şomeri (U).

L= E+U

Angajaţii sînt persoanele care au un loc de muncă, indiferent, este ocupat toată ziua sau nu, toată săptămâna sau nu. La angajaţi se referă atât cei ce îşi exercită activitatea ca salariaţi, cît şi cei ce lucrează pe cont propriu, membrii familiei care muncesc intr-o întreprindere familiară. în această categorie nu se includ persoanele care sînt ocupate în "economia tenebră" deoarece oficiali nu sînt înregistraţi. O persoană se consideră ocupată în câmpul muncii dacă nu lucrează din următoarele cauze: se află în concediu de odihnă, se află în concediu medical, se află în grevă, nu lucrează din cauza calamităţilor naturale.

Nu există economie în care forţa de muncă să fie utilizat integral deaceia des ne întîlnim cu o problemă majoră pentru multe economii naţionale-şomajul.

Şomajul este astăzi unul din fenomenele cele mai puţin acceptate care afectează economiile tuturor tarilor. Noţiunea de şomaj provine de la cuvântul "chomage" din limba franceza, la rândul sau preluat din limba greaca "cauma" care însemna "căldura mare" din cauza căreia se întrerupea orice activitate. La origine noţiunea de şomaj reprezenta întreruperea lucrului din cauza temperaturilor ridicate. Şomajul se poate caracteriza ca o stare negativa a economiei care afectează o parte din populaţia activa disponibila de munca.

Şomajul a devenit o problema, odată cu dezvoltarea industriala, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, in perioadele de recesiune, când întreprinderile industriale îsi micşorau producţia si, ca urmare, eliberau un număr important de muncitori, care deveneau şomeri.

Şomajul este o stare negativă a economie, exprimat prin dezechilibrul pieţei muncii, prin care apare un excedent al ofertei forţei de muncă faţă de cerere de muncă Şomerii sunt persoanele care nu au un loc de muncă, dar îşi caută un loc de muncă. Se consideră că o persoană îşi caută o slujbă atunci cînd întreprinde anumite acţiuni: se înscrie la bursa muncii, publică anunţuri în ziare despre căutarea de lucru, răspunde la cei ce dau anunţuri despre locurile vacante, participă la tîrgurile locurilor de muncă.

Conform "Biroului Internaţional al Muncii” este şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:

este apt de muncă;

o nu are un loc de muncă;

o este disponibil pentru o muncă salariată;

caută un loc de muncă.

Piaţa contemporana a muncii se poate afla fie in situaţia de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a forţei de muncă şi în situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de supraocupare a forţei de muncă. Prin politicile sociale promovate de guvernele tuturor tarilor, se tind spre realizarea unui grad de ocpare (deplina) a populaţiei active cat mai apropiat de ocuparea deplina. Potrivit opiniilor diferiţilor economişti romani si străini, realizarea unui grad de ocupare deplina este considerata aproape imposibila, declarând ca este satisfăcător un grad de ocupare 97-98%, respectiv de neocupare de 2-3%. De altfel, cel mai de seamă economist din acea perioadă (şi nu numai) - J. M. Keynes, susţinea, argumentat, că orice politică macroeconomică de succes trebuie să ctiprindă in mod necesar măsuri şi instrumente statale, in vederea folosirii cat mai depline a forţei de muncă. Aceasta, intrucat economiile in sine nu mai garantau, in virtutea mecanismelor spontane de autoreglare, ocuparea deplină forţei de muncă. Din acel moment, şomajul devenea, alături de inflaţie, o stare de dezechilibru nedorită, dar permanentă a economiei contemporane, facand obiectul de studiu şi cercetare al majorităţii teoriilor macroeconomice emise.

2. Aspecte caracteristice ale şomajului Constatat in practica economică şi studiat in teorie, şomajul se caracterizează prin aspecte referitoare la: nivelul, intensitatea, durata şi structura acestuia.

· Nivelul şomajului se poate exprim:

mărime absolută, prin numărul celor neocupaţi (numărul şomerilor),

mărime relativă, ca rată a şomajului (Rs), calculată ca raport procentual intre numărul total al şomerilor (Ns) şi numărul total al populaţiei active (Pa):

Rs = Ns /PaPo ^x 100%

Nivelul şomajului are amplitudini diferite pe zone geografice şi perioade, iar limitele acestuia trebuie raportate la ceea ce inseamnă starea de ocupare deplină. Ocuparea deplină reprezintă acel nivel al ocupării resurselor de muncă, care permite obţinerea maximului de bunuri şi servicii pentru acoperirea nevoilor oamenilor. Ocuparea deplină nu inseamnă, insă, inexistenţa forţei de muncă neocupate, ci ocuparea acesteia pană la limita şomajului natural. In general, se apreciază că rata şomajului natural in ţările cu economie de piaţă se situează intre 3% şi 5%, şomaj care este considerat de majoritatea macroeconomiştilor ca un „rău necesar economiei de piaţă”. Drept urmare, ocuparea deplină a forţei de muncă este echivalentă cu un şomaj minim şi o ocupare în proporţie de 95%-98% din populaţia activă disponibilă, diferenţa pană la 100%, fiind considerată a fi şomaj natural.

În funcţie de nivelul şomajului natural se consideră, de regulă, două situaţii:

a) starea de subocupare a forţei de muncă - există atunci cand rata efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală, adică suntem in prezenţa unui şomaj efectiv, anormal (de exemplu 8%, 10%, 12% etc.).

b) starea de supraocupare a forţei de muncă - se defineşte, de regulă, printr-o rată a şomajului de doar circa l%-2%, deci mai mică decât rata considerată normală sau naturală (in realitatea economică, această situaţie este extrem de rară). Din 1900 rata ce mai scăzută a şomajului a fost de 1,2% în SUA în 1944, cînd economia era mobilizată pentru producţia de război.

Consecinţele economico-sociale ale celor două stări sunt diferite. In cazul subocupării, apar tensiuni sociale, cresc costurile sociale şi se irosesc resursele de muncă la nivel naţional. In cel de-al doilea caz, al supraocupării, mana de lucru devine rară şi scumpă, existând riscul ca dinamica salariilor să devanseze pe cea a productivităţii muncii. In concluzie, ocuparea deplină, subocuparea şi supraocuparea sunt concepte economice prin intermediul cărora se analizează amplitudinea fenomenului şomaj, la un moment dat.

Intensitatea şomajului este o altă caracteristică a acestui fenomen şi poaate presupune pierdera locului de muncă şi încetarea totală a activităţii sau numai diminuarea activităţii cu scăderea duratei săptămînii de muncă şi scăderea corespunzătoare a salariului.

în funcţie de care se pot distinge următoarele tipuri de şomaj:

-şomajul total, care presupune pierderea locurilor de muncă şi incetarea totală a activităţii; — şomajul parţial, care constă in diminuarea activităţii depuse de o persoană, prin reducerea duratei de lucru;

Intensitatea şomajului reflectă gradul de pierdere a posibilităţii de a muncii pentru posesorii forţei de muncă.

Поиск по сайту: