LEGEA LUI OKUN

În anii '60, economistul Arthur Okun a încercat să determine dacă între fenomenul şomaj şi produsul naţional brut există vreo relaţie de interdependenţă. Răspunsul la această dilemă este cunoscut în economie sub denumirea de legea Okun.

Deoarece persoanele ocupate participă la producerea bunurilor materiale şi serviciilor, iar şomerii nu produc bunuri economice, se poate presupune că ridicarea nivelului şomajului trebuie să fie însoţită de reducerea volumului real al PNB. Existenţa interrelaţiei negative între aceste variabile se exprimă prin tendinţa conform căreia sporirea şomajului este concomitentă cu scăderea volumului real al P.N.B.

Schimbarea PNB = 3% - 2 x schimbarea nivelului şomajului (rata şomajului) în formularea iniţială a legii, Okun stabilea că o reducere cu un punct procentual a ratei şomajului, determină de regulă o creştere a PNB cu aproximativ trei puncte procentuale. Practica contemporană a stabilit că o scădere cu 1% a ratei şomajului este asociată unei creşteri de doar 2% a PNB.

Venitul naţional al unei economii nu depinde în mod direct de rata şomajului. Totuşi, piaţa muncii este legată de rata şomajului şi astfel participa şi Ia crearea Produsului Naţional Brut. Pe termen scurt, modificarea procentuală a venitului poate fi exprimată ca sumă a modificării procentuale a productivităţii plus o constantă. înmulţit cu munca depusă. La rândul său, munca depusă poate fi exprimată în funcţie de ore lucrate, creşterea populaţiei, participarea forţei de muncă sau alţi factori relevanţi, minus modificarea absolută a ratei şomajului.

Din această perspectivă este surprinzătoare asocierea între modificarea ratei şomajului şi PNB. Modificarea ratei şomajului este doar unul dintre multiplii factori care influenţează PNB-ul. De asemenea surprinzător este faptul că o reducere cu 1% a ratei şomajului poate determina o creştere atât de substanţială cum ar fi 2%. Intuiţia unui contabil ar sugera ca o scădere a ratei şomajului cu 1% ar însemna o creştere a ocupării cu circa 1%, ceea ce ar determina o creştere a PNB cu mai puţin de un punct procentual. Motivul pentru care asocierea dintre rata şomajului şi PNB este atât de puternică este faptul că modificarea ratei şomajului afectează şi ceilalţi factori importanţi ce influenţează volumul PNB. De exemplu, o rata crescătoare a şomajului determină reducerea orelor lucrate de fiecare lucrător şi participarea forţei de muncă. Din moment ce toţi aceşti factori contribuie la scăderea PNB este clar de ce mici modificări ale ratei şomajului pot determina schimbări esenţiale ale PNB. Relaţia dintre creşterea economică reală şi modificările ratei şomajului este dată tot de legea lui Okun. Aceasta afirmă faptul că rata şomajului scade cu 0,5% pentru fiecare procent de creştere a PIB peste o rată a trendului de 2,2,5%.

Tema: INFLAŢIA

1. Geneza şi natura fenomenului inflaţionist

2. Mecanismul şi cauzele inflaţiei

3. Măsurarea inflaţiei. Intensităţi ale inflaţiei

4. Consecinţe economico-sociale ale inflaţiei

5. Politici (măsuri) de combatere a inflaţiei

1. Geneza şi natura fenomenului inflaţionistFenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de analiză macroeconomică şi una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social. Termenul de inflaţie a inceput să fie frecvent utilizat in rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri (bancheri), abia pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, deşi fenomenul inflaţionist exista cu mult inainte de această perioadă. Acest fenomen a apărut cu mult inainte ca ştiinţa economică să se fi constituit, iar teoria inflaţiei s-a conturat mult mai târziu decât ştiinţa economică, astfel că inflaţia rămâne cea mai de temută şi controversată formă a dezechilibrului macroeconomic, din punct de vedere al analizei naturii sale şi a cauzelor şi mecanismelor declanşatoare. Pornind de la premisa că inflaţia este in primul rand un fenomen monetar (inflaţia există doar in prezenţa banilor), explicarea genezei şi naturii acesteia trebuie să inceapă de la formele istorice pe care le-au imbrăcat banii de-a lungul secolelor. In acest context, se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflaţionist. Prima formă a inflaţiei a fost cea monetaro- bănească, care s-a manifestat sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase, prin punerea in circulaţie a unor monede false, cu o greutate mai mică sau un conţinut in aur mai redus decât cele oficiale. Elementele definitorii ale acestei forme de inflaţie au fost: conţinutul real in aur al monedelor metalice era mai mic decât conţinutul nominal, deci s-a separat conţinutul nominal decel real al monedelor; transformarea existenţei-aur in aparenţă-aur a monedei; aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fară valoare deplină, toate acestea conducând la scăderea puterii de cumpărare a acestora. Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia banilor de hârtie convertibili in aur, care s-a manifestat in perioada trecerii de la feudalism la capitalism, cand statele europene au inceput să inlăture haosul monetar medieval, creând sisteme naţionale prin emiterea biletelor de bancă cu acoperire deplină in aur. S-a urmărit crearea unor sisteme băneşti stabile, care să asigure o circulaţie monetară normală (sănătoasă). Cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani il reprezentau in circulaţie. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur existentă in depozitele băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din circulaţie asigura optimizarea sau echilibrul circulaţiei băneşti intr-o economie. In această situaţie, cel puţin temporar, inflaţia nu putea să apară, ea neavand bază de desfăşurare. După o anumită perioadă insă, s-a creat un dezechilibru intre mărimea depozitelor de aur-monedă, care era in funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul monetar, şi cantitatea de semne monetare (bilete de bancă) emise, care era dependentă de volumul tranzacţiilor. Inflaţia de acest gen apărea atunci cand cantitatea banilor de hârtie aflată in circulaţie devenea excedentară faţă de cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi etalonul aur (cantitatea de aur aferentă unei unităţi monetare).

A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia banilor de hârtie neconvertibili in aur. Inflaţia contemporană constă in deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de incredere a agenţilor economici in moneda existentă; ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei bunurilor economice. Realităţile inflaţioniste diferenţiate pe ţări şi etape au făcut posibilă apariţia unor numeroase şi controversate puncte de vedere cu privire la natura insăşi a formei contemporane de inflaţie. Sintetizând numeroasele opinii cu privire la inflaţia contemporană, se desprind unele caracteristici esenţiale ale acesteia, precum: a) este un proces de depreciere a banilor atat pe plan naţional, cat şi in raport cu alte monede; b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor şi tarifelor; c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material, manifestat atat pe piaţa monetară cat şi pe piaţa bunurilor economice; d) este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex. de teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul creditului, populaţia aduce in "prezent" o cerere viitoare de consum). In strânsă legătură cu trăsăturile esenţiale ale inflaţiei, se poate afirma că inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro- material, care exprimă existenţa in circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei (circulaţiei), fapt ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor unei economii. Dacă in economie se intamplă o situaţie inversă, fenomenul poartă denumirea de deflaţie. Aşadar, primul efect, de natură economică, al inflaţiei este creşterea generalizată a preţurilor. Cauza acestui fenomen constă in dezechilibrele de funcţionare ale economiei..

2. Mecanismul şi cauzele inflaţiei Mecanismul de funcţionare a inflaţiei este nemijlocit legat de cauzele principale care o provoacă. In acest sens, trebuie analizate corelaţiile care se stabilesc intre cererea agregată, oferta agregată şi nivelul preţurilor. Ştiind că intr-o economie de piaţă nivelul mediu al preţurilor la scară macroeconomică este determinat de interacţiunea dintre cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA), iar punctul de intalnire a celor două categorii macroeconomice va determina preţul de echilibru (PE), atunci acest preţ va oscila in funcţie de variaţiile cererii şi ofertei globale. Pe o reprezentare grafică, intersecţia curbelor care reprezintă cererea şi oferta agregată va indica nivelul preţului de echilibru, înţelegerea mecanismului interacţiunii dintre aceste două variabile macroeconomice permite deducerea

cauzelor fundamentale ale inflaţiei. In acest sens, se pot desprinde trei forme cauzale ale inflaţiei contemporane: inflaţie prin cerere; inflaţie prin costuri; inflaţie combinată. Inflaţia prin cerere Acest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii agregate, intr-o anumită perioadă, intr-un ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel spus, excesului de cerere solvabilă ii corespunde o ofertă rigidă, care nu se poate adapta la exigenţele cererii. La o asemenea evoluţie a cererii, firmele producătoare vor avea două tipuri de reacţii: preponderent de creştere a producţiei sau preponderent de creştere a preţurilor. Dacă in economie există capacităţi de producţie subutilizate şi şomajul este la un nivel relativ ridicat, atunci creşterea cererii agregate poate antrena in mod direct o sporire a producţiei (ofertei agregate), intr-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor, adică suntem in situaţia unei oferte elestice care poate asigura echilibrul pe piaţa bunurilor.

Inflaţia prin costuri Inflaţia prin costuri apare in situaţia in care, pe ansamblul economiei, costurile de producţie cresc intr-un ritm accentuat, independent de cererea agregată. Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor, ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vanzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Măsura in care agenţii economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de evoluţia cererii agregate. Cu cat cererea agregată este mai inelastică, cu atat producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate, marcand astfel inceputul unei inflaţii prin costuri. Dacă cererea agregată este insă relativ elastică in raport cu evoluţia preţurilor, firmele producătoare vor fi nevoite (pentru a nu-şi compromite rentabilitatea) să restrângă volumul producţiei, cu consecinţe negative asupra ocupării forţei de muncă in ramurile respective.

Inflaţia combinată Distincţia intre inflaţia prin costuri şi inflaţia prin cerere este greu de realizat in economia reală, intrucat ele se pot manifesta simultan. Unii economişti susţin că, in realitate, inflaţia nu poate fi atribuită exclusiv cererii sau costurilor, ci ea constituie rezultatul acţiunii combinate a acestor doi factori, vorbindu-se astfel de o inflaţie mixtă (combinată). Ambele tipuri de inflaţie se manifestă in final ca un singur fenomen şi anume creşterea generalizată a preţurilor. De altfel, intre nivelul costurilor de producţie şi nivelul veniturilor există o relaţie ca de la parte la intreg, acestea (costul şi venitul) fiind două categorii economice reflectate de aceeaşi realitate - preţul. Astfel, cele două genuri de inflaţie ajung să se intrepătrundă, chiar dacă fenomenul a fost declanşat de un singur factor. De exemplu, datorită unei creşteri salariale nefondate pe criterii economice, costurile de producţie vor creşte antrenand fie o creştere de preţuri, adică o inflaţie prin costuri (in acele ramuri in care cererea este inelastică), fie o reducere a producţiei şi deci a ofertei (in acele ramuri care se confruntă cu o cerere elastică). In acest din urmă caz, apare inevitabil un decalaj intre cererea deja existentă şi oferta in scădere, care se va traduce printr-o creştere a preţurilor bunurilor in ramurile respective, declanşandu-se astfel o inflaţie prin cerere (economia se află in starea de slumpflaţie). La aceeaşi situaţie se poate ajunge dacă nivelul producţiei rămâne constant, deoarece se activează o cerere suplimentară, care provine dintr-o creştere a veniturilor salariale superioară creşterii productivităţii muncii (economia se caracterizează prin stagflaţie). De asemenea, la o inflaţie prin cerere se poate ajunge şi dacă, pentru a evita creşterea şomajului, autorităţile publice (guvernul) intreprind măsuri care duc la creşterea cererii globale (reducerea fiscalităţii, sporirea cheltuielilor publice etc.). In această situaţie, reducerea producţiei şi creşterea şomajului pot avea valori foarte mici, in schimb preţurile vor creşte substanţial.

Spirala inflaţionistă preţuri - salarii Politică economică populistă —> creşteri de salarii —> creşterea costurilor —> creşterea preţurilor de vanzare —> scăderea puterii de cumpărare a salariilor —> revendicări sociale —>noi majorări de salarii —> o nouă majorare a costurilor —> un nou puseu inflaţionist

3.Măsurarea inflaţiei. Intensităţi ale inflaţiei Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atat din punct de vedere absolut, cat şi relativ. La modul absolut, mărimea inflaţiei constă in diferenţa dintre cererea globală solvabilă şi oferta globală de bunuri economice de pe piaţă. Din aceasta rezultă masa monetară care nu are acoperire in bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori. La modul relativ, inflaţia se măsoară ca raport procentual intre mărimea absolută arătată, adică excedentul de masă monetară, şi oferta reală de bunuri şi servicii. Mărimea relativă a inflaţiei se exprimă prin diverse categorii de indici, in funcţie de care se poate aprecia sensul evoluţiei fenomenului inflaţionist (indici de preţuri, indicele puterii de cumpărare Ţinând seama de valorile pe care le au indicii de măsurare a inflaţiei şi in principal de cele ale indicelui preţurilor, literatura de specialitate prezintă următoarele forme intensive ale inflaţiei: • inflaţia târâtoare (latentă), caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4% anual.. • inflaţia deschisă (moderată), caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10% anual.. • inflaţia galopantă, caracteristic unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi care este specifică, in general, ţărilor in tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. • megainflaţia, denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci cand inflaţia depăşeşte pragul formei galopante. Creşterile de preţuri se situează intre 100% şi 500% anual. Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre, mai ales la inceputul perioadei de tranziţie (anii 1990 - 1993). • hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, de regulă de peste 500% anual. In acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii efectuindu-se sub formă de troc modern (barter) sau in monedă alternativă.

In raport de tipurile (formele) intensive ale inflaţiei, literatura de specialitate abordează şi problematica creşterii economice, care se află sub directa influenţare a acesteia. In acest sens, se pot contura următoarele tipuri de creştere economică: □ creştere economică neinflaţionistă, care semnifică o creştere reală a principalilor indicatori macroeconomici, in condiţiile unei inflaţii de tip latent. □ creştere economică inflaţionistă, care presupune o creştere economică, obţinută cu preţul unei inflaţii moderate. □ stagflaţia, un concept relativ nou, care semnifică acea stare a unei economii, caracterizată prin inflaţie rapidă (galopantă) şi prin lipsa creşterii economice (stagnare economică). In general, stagflaţia pune in evidenţă o "creştere economică zero" Creşterea economică zero presupune că rezultatele economice agregate şi populaţia unei ţări sporesc in acelaşi ritm, astfel că nivelul pe locuitor al indicatorilo macroeconomici rămâne constant',, insoţită atat de şomaj, cat şi de inflaţie. □ slumpflaţia, termen care defineşte situaţia cea mai critică dintr-o economie naţională, adică: megainflaţie sau hiperinflaţie, scăderea puternică a indicatorilor macreconomici (PIB, PNB etc.), şomaj cronic şi masiv ş.a. Slumpflaţia a caracterizat, de regulă, unele economii din ţările in curs de dezvoltare şi toate economiile fostelor ţări socialiste, aflate in perioade de tranziţie şi reformă economică.

4.Consecinţe economico-sociale ale inflaţieiConsecinţele (efectele, costurile) inflaţiei pot fi analizate atat la nivel microeconomic, cat şi la nivel macroeconomic. Fenomen complex, care afectează structurile intregului organism economico-social, inflaţia are şi importante consecinţe. In continuare, vom prezenta cateva dintre cele mai semnificative, prin implicaţiile pe care le au asupra economiei şi societăţii in general.

♦ Influenţa asupra consumului, economisirii şi investiţiilor Inflaţia, prin efectul deprecierii monetare, schimbă comportamentul individual, atat in actul de consum, cat şi in cel al economisirii. Astfel, in calitate de consumatori şi pentru a atenua efectele deprecierii monedei, agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor, plasandu-şi disponibilităţile băneşti, cu precădere in bunuri de folosinţă indelungată sau in diferite bunuri de valoare precum obiecte din aur, opere de artă etc. Drept urmare, procesul de economisire va avea de suferit atat ca nivel, dar mai ales ca structură. ♦ Utilizarea forţei de muncă in condiţii de inflaţie Cercetările economice in domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat, cu suficiente argumente, că inflaţia conţine in sine factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul şomaj. ♦ Cursul valutar şi balanţa de plăţi Inflaţia este insoţită şi de serioase consecinţe monetar-valutare, intrucat presupune scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale in raport cu alte valute şi, pe această cale, determină o scădere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar scăzut al monedei naţionale antrenează o scumpire a importurilor, care afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări4 Consecinţe in plan social Toate aceste consecinţe in plan economic se vor repercuta inevitabil şi in plan social, acolo unde vom intalni stări de incertitudine şi nelinişte in rândul populaţiei, dar şi situaţii grave de sărăcie şi diferenţieri sociale, toate acestea in funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist. In general, cand climatul social se inrăutăţeşte pe acest fond, guvernele şi celelalte autorităţi publice işi pierd credibilitatea in rândul maselor, care vor sancţiona acest lucru in perioadele electorale.

5.Politici (măsuri) de combatere a inflaţieiDatorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social, inflaţia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă. De asemenea, politicile antiinflaţioniste actuale trebuie astfel elaborate incat să combată eficient inflaţia şi, in acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea şomajului.

In mod firesc, politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale acestui fenomen - inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. In consecinţă, ele vizează, fie controlul cererii agregate, in sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, in sensul sporirii ei. ♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale şi politici monetare. Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică economică, precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii agregate, fie creşterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor. Politicile monetare

vizează controlul masei monetare aflate in circulaţie şi au drept scop, fie blocarea (ingheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia in corelaţie cu nevoile circulaţiei. ♦ Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie, acţionand asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei naţionale. In acest context, trebuie precizat că unele din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie.

Tema: Relaţia dintre venit, consum şi economii

1. Venitul - noţiune, caracteristici. Legile lui Engel.

2. Consumul - noţiuni generale, tupurile.Relaţia dintre venit şi consum.

3. Economiile - noţiune, caracteristici. Relaţia dintre venit şi economii.

1. Venitul - noţiune, caracteristici. Legile lui Engel.

In orice societate baza consumului o reprezintă veniturile populaţiei.

Veniturile totale ale populaţiei cuprind:

veniturile băneşti pe surse de provenienţă: salarii, venituri din activităţi pe cont propriu, ajutoare de şomaj, pensii, alocaţii, burse, venituri din propietăţi.

contravaloarea prestaţiilor (mărfuri şi servicii) gratuite sau cu reducere de preţ primite de la agenţii economici.

Contravaloarea consumului de produse agricole din resurse proprii.

Câştigul salarial nominal brut cuprinde:

§ Salariile - respectiv drepturile în bani şi în natură cuvenite salariaţilor pentru munca efectiv prestată, sporurile acordate ca procent din salariu sau ca sumă fixă, alte adaosuri la salarii potrivit legii, premiile, primele de vacanţă etc.

§ Sume plătite din profitul net şi din alte surse.

Câştigul salarila nominal net se calculează prin scăderea din câştigul salarial brut a impozitului aferent.

Legea lui Engel conform legii lui Engel odat cu creşterea veniturilor cresc şi cheltuielile de consum însă în mod diferit în dependenţă de gupele de produse consumate.

v Cheltuielile pentru produsele de necesitate vitală (hrană) vor creşte cu ritmurimai mici decât consumul final. Ce se explică prin faptul că aceste cheltuiel sunt limitate de posibilităţile fiziologice ale persoanelor, dar ţi de faptul îmbunătăţirii calităţii şi sporirii consumului cu valoare nutritivă ridicată (scade consumul de produse inferioare şi creşte consumul de bunuri superioare).

v Cheltuielile pentru bunurile secundare vor creşte aproximativ cu ritmuri egale cu cheltuielile totale. La aceste cheltuieli se referă procurarea îmbrăcămintei, plata locuinţei.

v Cheltuielile efectuate pe diverse servicii şi amenajarea locuinţelor, ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie creşte cu ritmuri mai rapide decât cheltuielile totale.

2. Consumul - noţiuni generale, tupurile.Relaţia dintre venit şi consum.

Consumul unui bun este cantitatea din acest bun care prin uzură sau distrugere, permite satisfacerea directă a nevoilor agenţilor economici. Consumul al acare ne referim este consumul final de bunuri şi servicii. Consumul final la nivelul unei ţăricuprinde consumul menajelor (gospodăriiloe), al administraţiilor publice şi al administraţiei private.

Consumul final este valoarea bunurilor şi serviciilor utilizte, pentru satiafacerea directă a nevoilor individuale sau colective fară a participa sau conţibui la sporirea producţiei.

Consumul final cuprinde două categorii importante:

§ consumul privat sau personal;

§ consumul de stat sau public.

Consumul privat sau personal are ponderea principală şi este reprezentat de partea din venitul naţional destinata procurării bunurilor şi serviciilor de consum pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale populaţe.

Consumul de stat sau public este reprezentat de partea din venitul naţional destinata cheltuielilor ocazionate de cumpararea de bunuri si servicii cu caracter social - cultural, necesare funcţionarii normale a societatii.

Un bun final este un bun vândut pe o piaţă intr-o perioadă de timp, dar care nu dispare în cursul acelei perioade, printr-un proces de producţie.

Consumul intermediar este compus din bunuri care dispar în timpul procesului de producţie. Altfel spus consumul intermediar al unui produs desemnează cantitatea din acest produs care dispare, fie prin încorporare în produse mai elaborate (materii prime), fie prin distrugere în procesul de producţie (energia).

Un bun este comercial dacă este vândut la un preţ care acoperă costurile de poducţie.

Un serviciu este comercial dacă este schimbat pe o piaţă şi produs de un agent economic, ale cărei resurse financiare provin în mare parte din vânzarea producţiei sale.

Structura consumului:

I. După obiectul consumului:,

consum material reprezintă consumul de bunuri materiale, care la rândul său se divide în consumul de produse alimentare şi consum de produse nealimentare

consum nematerial reprezintă consumul de servici.

II. După durat consumului (durata de viaţă a bunurilor):

consumul bunurilor durabile (automobile, electrocasnise etc.).

consumul bunurilor semidurabile (articole textile, articole din plastic, sticlă şi alt

produse industriale).

consumul bunurilor non-durabile.

Consumul personal constituie o componentă principală a calităţii vieţii, respectiv, a nivelului de trai, structura, calitatea şi dinamica acestuia reliefează gradul de satisfacere a multiplelor trebuinţe fiziologice, spirituale şi sociale ale populaţiei.

Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi servicii este consumul pe locuitor. Acest indicator se determină prin raportarea consumului total, pe grupe de produse şi produse principale, dintr-o anumită perioadă, la numărul mediu al populaţiei unei ţări. Cu ajutorul acestuia, se apreciază capacitatea pieţei de a satisface cerinţele de consum ale populaţiei, precum şi modificările structurale ce survin în cadrul consumului respectiv.

Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, sociogrupuri şi pe totalul populaţiei se exprimă prin costul vieţii. Nivelul costului vieţii depinde de mărimea cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an, pentru procurarea de bunuri alimentarea, nealimentare şi servicii necesare consumului populaţiei. Mărimea cheltuielilor curente depinde de cantităţile de bunuri materiale şi servicii achiziţionate - "coşul de consum" (q) şi nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri economice (p).

Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicele costului vieţii care evidenţiază modificarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor la serviciile utilizate de populaţie. Dacă indicele costului vieţii este în scădere, înseamnă că are loc o creştere a nivelului de trai şi invers.

Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului de trai se utilizează, de către organisme specializate, bugetele de familie.

Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic şi cronologic, de regulă pe o perioadă de un an, veniturile după natura lor, iar cheltuielile de consum după destinaţia lor: hrană, locuinţă, transport etc.

Legătura funcţională dintre un anumit venit şi cheltuielile efectuate pentru consum este denumită înclinaţia spre consum, ce se manifestă sub forma unei mărimi medii şi a unei mărimi marginale. Aceasta exprimă tendinţa unui individ de a cheltui venitul său pentru procurarea de bunuri de satisfacţie. înclinaţia spre consum reprezintă relaţia fundamentală dintre un anumit nivel al venitului exprimat în salariu şi cheltuielile de consum al acest nivel al venitului.

Factorii care influienţează mărimea, structura şi dinamica consumului.

Factori obiectivi sunt:

nivelul şi dinamica salariului, ale veniturilor în general;

modificările neprevăzute care afectează preţul diferitelor elemente de capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală şi/sau accentuarea restricţiilor la unele resurse naturale;

modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de consum prezent şi viitor, determinate de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de unele riscuri (rata dobânzii);

d) modificarea politicii fiscale.

Factorii subiectivi se referă la înclinaţii psihologice, la obiceiurile indivizilor. Printre aceştia se înscriu următoarele:

dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute; determină micşorarea cheltuielilor pentru consumul curent în favoarea consumului în viitor.

constituirea de rezerve băneşti (economii) pentru asigurarea bătrâneţii sau protejasrea anumitor persoane;

dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea Ia unele acţiuni pe baza cărora urmează să realizeze în viitor proiecte de afaceri;

instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor de consum, pe baza unor rezerve băneşti formate în timp;

senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama unei sume băneşti mari economisite;

dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;

manifestarea la unele persoane a zgârceniei etc.

In raport cu aceşti factori obiectivi şi subiectivi, evoluează şi înclinaţia spre consum. Din ansamblul lor, impactul cel mai puternic îl are modificarea venitului, aceasta constituie variabila principală de care depinde cererea de consum.

Economiile - noţiune, caracteristici. Relaţia dintre venit şi economii, în general veniturile au următoarle destinaţii:

achiziţionarea de bunuri de consum - consumul;

achiziţionarea de bunuri de producţie - investiţii;

achiziţionarea de active financiare - plasamente;

conservarea monedei - tezaurizarea.

Investiţiile, plasamentul şi tezaurizarea constituie direcţiile de utilizare a economiilor. Din această

structură a economisirii rezultă distincţia dintre:

ü economisirea creativă - folosită pentru investiţii;

ü economisirea sterilă - folosită pentru plasamente sau tezaurizare.

Economiile reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum.

Partea din venit care depăşeşte consumul o reprezintă economiile S = Y - C, ele fiind folosite de agenţii economici pentru investitii. Deci, venitul se transforma in cheltuieli pentru consum si cheltuieli pentru producţie, adica:

Y = C + I unde, Y = v enit, C = consum, I = investitii.

Economiile obţinute într-o ţară vor depinde de masa totală a veniturilor obţinute în economie şi rata economisirii.

Rata economiilor (s) sau înclinaţia medie spre economisire se calculează ca raportul procentual între volumul economisirii şi cel al venitului, care exprima ponderea economiilor in cadrul venitului disponibil.

Se calculeaza ca raport intre marimea absoluta a economiilor si volumul venitului disponibil.

s=S/Y*100%

Intre economii si venit exista o funcţie de economisire si anume, pe masura creşterii venitului, cresc si economiile, insa nu in aceeaşi masura cu sporirea venitului.

La un volum dat al venitului global, cu cat rata economiilor este mai mare, cu atat este mai mica partea destinata consumului.

Pentru a creste economiile, fara a se micşora consumul, trebuie ca venitul global sa creasca mai repede decât economisirea.

înclinaţia marginală a economiilor (s), ce reprezintă sporul economiilor datorate creşterii cu o unitate a venitului şi este exprimată prin raportul dintre variaţia economiilor (dS) şi cea a venitului (dY).

s = dS/dY

Economiile in funcţie de surse se clasifica in brute si nete.

Economiile brute cuprind amortizarea capitalului fix, economiile personale si profiturile nedistribuite ale intreprinderilor. Daca din economiile brute se scade amortizarea capitalului fix rezulta economiile nete. Economiile si investiţiile nete sunt mărimi egale reprezentând diferite fatete ale aceluiaşi fenomen. Funcţia economisirii reprezentată grafic este o funcţie liniară.

Economiile pot avea valori pozitive şi negative. Valorile economiilor sunt pozitive atunci când venitul este sificient de mare şi deci nu tot venitul se cheltuie pentru consum. Valorile economiilor sunt negative atunci când venitul este mic, iar consumatorii pentru aşi putea acoperi nevoile de consum apelează la fonduri anterioare sau efectuiază careva împrumuturi.

La baza inclinaţiei oamenilor spre economii stau o serie de mobiluri psihologice si anume: nevoia de a crea rezerve pentru situatii neprevăzute, de a se asigura pentru bătrâneţe sau de a intreţine alte persoane, dorinţa de a beneficia de dobânzi sau sporuri de valoare; senzaţia de independenta si libertate in mişcare pe care o conferă o suma economisită; constituirea de fonduri băneşti pentru realizarea unor afaceri viitoare; placerea de a lasa avere moştenitorilor sau pur si simplu zgarcenia, avaritia.

Economiile, in general, se transforma in investitii. Investiţiile in sens larg si din perspectiva unitatilor individuale, se indentifica cu plasamentele persoanelor fizice si/sau juridice, in diferite domenii. Acestea sunt: cumpararea de noi echipamente de producţie, creşterea capitalului productiv; modernizarea si perfecţionarea capitaluli fix; creşterea stocurilor de capital circulant; constructii de locuinţe; achiziţii de terenuri; cumpararea de titluri de valoare; cheltuieli pentru prospecţiuni geologice; cheltuieli pentru noi plantatii; impaduriri, hidroamelioraţii; finanţarea proiectării si cercetării stiintifice; demontarea si remontarea echipamentelor de producţie.

Поиск по сайту: